Cum au fost legalizate în Europa căsătoriile gay și de ce nu se bagă UE în asta

De unde o fi ieșit prostia cum că legalizarea căsătoriilor gay ar duce la scăderea natalității? Asta are la fel de multă logică precum a spune că celibatul călugărilor poate modifica curba demografică.

Prima țară care a legalizat căsătoriile gay a fost Olanda, în 2001, urmată de Belgia în 2003. Cele trei țări ale Beneluxului, Belgia, Olanda și Luxembourg, sunt de altfel primele și cele mai progresiste în multe domenii, începând cu legalizarea (ba chiar banalizarea) eutanasiei și până la bine-cunoscuta și toleranta legislație olandeză a drogurilor și prostituției.

Adevărul comic și care arată cât de naturală este o căsătorie între persoane de același sex este că acolo unde ea e legală, rata divorțurilor între homosexuali se apropie de cea a cuplurilor hetero, ceva peste 20% din căsătorii.

La fel de comic e faptul că adversarii căsătoriilor de același sex cred că vederea cuplurilor gay te poate transforma în gay. Ca și cum înclinațiile sexuale se modifică prin exemplu vizual.

Cu totul, 25 de țări (printre care și SUA prin anumite state din federație) au legalizat căsătoriile de același sex, ceea ce înseamnă mai mult de un miliard de oameni. Unele din acestea sunt surprinzătoare: Africa de Sud, Argentina, Brazilia și Columbia, de pildă.

La fel de surprinzător e faptul că uneori conservatorismul se ascunde acolo unde n-am fi bănuit. Astfel, Franța a legalizat abia în 2013, la un deceniu după regatul vecin al Belgiei și asta după ce a trecut prin uriașe manifestații ale conservatorilor catolici care se opuneau legalizării.

În Franța, dezbaterea în jurul legalizării căsătoriilor între homosexuali atinsese proporții grotești. S-a cerut chiar un referendum național, lucru care a fost respins în cele din urmă de parlament.

Legalizarea căsătoriilor între homosexuali fusese una din promisiunile de campanie ale lui François Hollande, la începutul mandatului său, când fostul lider socialist căuta să se poziționeze cât mai progresist și de stânga vizavi de rivalul său de atunci Sarkozy, care în acel moment încerca să racoleze vocile dreptei celei mai conservatoare.

Disputa s-a extins după ce s-a decis că acei copii născuți în străinătate din mame purtătoare, mame care nu fac decât să poarte și să nască copilul altora, pot primi cetățenia franceză.

Multe franțuzoaice, nu doar femei sterile, dar și homosexuale, merg în străinătate, cel mai adesea în Belgia sau Spania, pentru a găsi o mamă purtătoare în cazul în care doresc să aibă un copil, iar unele chiar pentru a se căsători. Întoarsă în Franța, chiar și o mamă singură cu copii are statutul de familie - familie monoparentală.

Poate părea straniu că, în privința familiilor de gay, Franța republicană și laică s-a arătat mai conservatoare decât regatele vecine ale Belgiei și Olandei. Mai mult, în Belgia legea autorizează orice cuplu de homosexuali, chiar străini, să se căsătorească local, cu condiția ca unul din ei să fi locuit cel puțin trei luni pe teritoriul belgian, ei formând astfel o familie.

E ceea ce a făcut cetățeanul român Adrian Coman, care anul ăsta a câștigat un caz la Curtea de Justiție a Uniunii Europene împotriva statului român, care nu îi recunoaște căsătoria.

Unele țări au avut sau au prim-miniștri homosexuali pe față: Belgia prin Elio Di Rupo, sau actualul premier al Luxembourgului Xavier Bettel, care s-a și căsătorit cu partenerul său, într-o ceremonie publică.

Am putea spune că până și Serbia se dovedește mai progresistă decât România. Președintele Serbiei Aleksandar Vučić a numit-o în fruntea guvernului pe Ana Brnabić, în vârstă de 42 de ani, care nu-și ascunde orientarea sexuală.

„Sunt interesat doar de rezultatele ei în munca grea care vine înainte", a spus Vučić. Guvernul sârb s-a angajat să promoveze drepturile homosexualilor în încercarea de a adera la Uniunea Europeană. Mai mult de 80% din cei șapte milioane de locuitori ai Serbiei sunt creștini ortodocși. Manifestările homosexuale din ultimii ani au avut loc sub protecția poliției din cauza amenințărilor extremiste. Prima Gay Pride la Belgrad a avut loc deja în 2001.

În ianuarie a făcut vâlvă cazul unui cuplu gay româno-american, Adrian Coman, cetățean român, și Robert Clabourn Hamilton, cetățean american, care s-au plâns la Curtea de Justiție a Uniunii Europene de la Luxembourg deoarece nu au putut obține documentele necesare pentru ca cei doi să poată locui împreună și lucra în România ca soți.

Avocatul General al Curții de Justiție, Melchior Wathelet, le-a dat dreptate, în numele libertății de circulație, și a recomandat judecătorilor să condamne România. Lucrul a fost interpretat în România ca și cum Curtea de Justiție ar fi cerut Bucureștiului să recunoască legalitatea căsătoriilor gay. Realitatea e cu totul alta.

Definirea familiei în Uniunea Europeană ține exclusiv de legislațiile naționale, acesta fiind unul din domeniile în care Uniunea Europeană nu poate interveni în nici un fel. Este vorba de unul din acele domenii, precum sănătatea sau învățământul, care țin de ceea ce se numește subsidiaritatea. Domenii în care UE nu are nimic de spus și care țin exclusiv de competența statelor membre. Nu UE, așadar, poate impune României să legalizeze căsătoriile de același sex.

Plângerea respectivului cuplu gay căsătorit în Belgia s-a bazat pe directiva UE privind exercitarea liberei circulații, care permite soțului unui cetățean al Uniunii care și-a exercitat această libertate să se alăture soțului său în statul membru în care acesta din urmă locuiește.

Autoritățile române au refuzat însă să îi acorde lui Hamilton dreptul de ședere, printre altele pentru motivul că el nu putea fi calificat în România drept „soț” al unui cetățean al UE, întrucât România nu recunoaște căsătoriile între persoane de același sex.

Coman și Hamilton au introdus atunci o acțiune în fața instanțelor române pentru a contesta decizia administrației. Fiind sesizată cu o excepție de neconstituționalitate ridicată în cadrul acestui litigiu, Curtea Constituțională (România) a cerut atunci avizul Curții de Justiție a UE de la Luxembourg.

În concluziile prezentate pe 11 ianuarie, avocatul general Melchior Wathelet preciza mai întâi că problema juridică aflată în centrul litigiului nu este cea a legalizării căsătoriei între persoane de același sex, ci cea a liberei circulații a cetățenilor Uniunii.

Or, deși statele membre sunt libere să autorizeze sau să nu căsătoria între persoanele de același sex în ordinea lor juridică internă, ele trebuie să respecte obligațiile care le revin în temeiul libertății de circulație a cetățenilor Uniunii.

Curtea de justiție a UE nu a cerut așadar României să legalizeze căsătoriile de același sex, ci consideră că deși statele membre sunt libere să autorizeze sau să nu căsătoria între persoanele de același sex, ele nu pot împiedica libertatea de ședere a unui cetățean al Uniunii prin refuzul de a acorda soțului său de același sex un drept de ședere permanentă pe teritoriul lor.

Avocatul general nu s-a pronunțat așadar pe fondul afacerii, ci pe faptul că nu a fost respectat dreptul la libera circulație. Asta pentru că noțiunea „soț” cuprinde, din perspectiva libertății de ședere a cetățenilor Uniunii și membrilor familiilor lor, și soții de același sex.

Ideea finală fiind că directiva europeană pe care se bazează acest proces nu cuprinde nicio trimitere la dreptul statelor membre pentru a stabili calitatea de „soț”, astfel încât această noțiune trebuie să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă.

În această privință, avocatul general subliniază că noțiunea „soț” în sensul directivei este legată de un raport întemeiat pe căsătorie fiind însă totodată neutră din punctul de vedere al sexului persoanelor în cauză și nedepinzând de locul în care a fost contractată această căsătorie.

În iunie, Curtea a confirmat avizul procurorului. E vorba însă în continuare de libertatea de circulație, nu de recunoașterea căsătoriei. Ideea e că acea călătorie fiind recunoscută în Belgia, americanul are drept de ședere și în România.

România poate continua să nu recunoască căsătoria, dar e obligată să-i dea drept de ședere soțului american. Andrei Pleșu, invitat odată la emisiunea Cooltura, pe TVR 2, a vorbit despre legalizarea căsătoriei între homosexuali:

„Eu nu îi înțeleg pe homosexuali. Tu te afirmi ca diferență și ceri să ți se respecte faptul că ești diferit. Și după ce ți se respectă asta, spui „dar vreau și eu la fel”. Mi se pare o contradicție. Stai în statutul pe care l-ai ales. Nu încerca să te faci mămică, pentru că tu ai hotărât ce ești, prin balansul acesta bicolor al cuplului”, a spus Andrei Pleșu.

Ce nu înțelege Pleșu a fost deja explicat de actorul (francez, desigur, și mai trebuie văzut și ce față de țăran macho are) Michel Galabru: