Călătorii

Iadul taberelor de imigranți de la granița Americii

Sute de oameni sunt captivi între țări în condiții periculoase.
04 Ianuarie 2019, 5:00am
un cort din tabără
Un bărbat guatemalez într-un cort din tabără pe 18 decembrie. Fotografie de Guillermo Arias/AFP

Săptămâna trecută am fost în adăpostul pentru imigranți din Tijuana și m-am trezit că le dau sfaturi unor oameni disperați care încercau să-și găsească un refugiu în Statele Unite. Am fost unul dintre cei trei voluntari – doi dintre noi eram studenți la drept și unul un avocat specializat în imigrație – care le ofereau imigranților informații despre azil printre toalete ecologice împuțite și coșuri de gunoi răsturnate. Tabăra găzduiește peste 1 500 de bărbați, femei și copii care au traversat Mexicul în caravană cu speranța că vor găsi un adăpost sigur în State. Acești oameni locuiesc acum în sute de corturi înghesuite pe ciment. Standul nostru a fost singurul loc în ziua aceea de unde au putut primi informații despre azil în Statele Unite.

În dimineața respectivă, în drum spre tabără, citisem un scurt comunicat de presă al administrației Trump care anunța că imigranții trebuie să rămână în Mexic pe durata procedurilor care le vor oferi azil. Nu erau disponibile mai multe detalii, așa că nu eram sigură ce ar trebui să le spun persoanelor din tabără. Le-am scris e-mail-uri mai multor avocați specializați în imigrație și am așteptat răspunsul lor pe drum până acolo. În tabără, oamenii s-au aliniat imediat în fața standului.

„Eu și soțul meu putem primi azil? Ce trebuie să facem?”, m-a întrebat o ingineră din Honduras, care era însărcinată în cinci luni și jumătate. Mi-a explicat că soacra ei candidase la primărie și pierduse, iar opoziția o amenințase că-i omoară toată familia. „Ce o să se întâmple cu noi?”

„Depinde”, am repetat eu răspunsul inadecvat și dureros și i-am explicat că îi pot da doar niște informații de bază, pentru că nu sunt avocat. Ca să te califici pentru azil, i-am zis, trebuie să te temi să te întorci în țara ta din cauză că ai fost sau vei fi persecutat din cauza identității, a rasei, a religiei, a naționalității, a opiniilor politice sau a apartenenței la un anumit grup social – și nu doar pentru că toată populația țării se confruntă cu o situație violentă.

Alți câțiva avocați voluntari, tot de la organizația pentru imigrație Al Otro Lado, au încercat și ei să intre cu noi în tabără în ziua respectivă, dar managerul taberei le-a spus că nu le poate autoriza intrarea decât în ziua următoare, când ei trebuiau să se întoarcă în State.

Deși nu aveam multe detalii despre noua politică a lui Trump, îmi era clar că ideea era să distrugă orice șansă de azil pentru această imigrantă însărcinată sau pentru orice alt imigrant din El Barretal. Guvernul american le-a închis ușa în nas miilor de imigranți disperați după un adăpost și o șansă la o viață normală în Statele Unite și îi ține închiși pe termen nelimitat în tabere periculoase și neigienice în Mexic. Ani de zile am lucrat ca jurnalistă și am scris despre fenomenul imigrației, până când nedreptățile și politicile nedrepte m-au convins să încep Dreptul în toamna asta și trebuie să spun că noua politică îi privează pe oameni de dreptul legal de a cere azil mai mult decât oricare alte politici din trecut. Trebuie să îi cerem guvernului să răspundă pentru legile pe care le face și să nu uităm că toți oamenii care parcurg această călătorie dificilă sunt cei care au drepturile umane de bază: siguranță, pace și libertate.

După ce că au fugit de amenințările reale din America Centrală, unde crima organizată, corupția și cartelurile de droguri controlează guvernele, acești oameni sunt captivi în tabere unde se confruntă cu și mai multă violență, iar sănătatea le e pusă în pericol de condițiile sordide.

E clar ca bună ziua că în tabără nu sunt condiții de siguranță. Săptămâna trecută, în El Barretal, am văzut cum au târât afară un bărbat care se infiltrase în tabără și hărțuia copiii. „Nu face parte din caravană!” urla mulțimea, în timp ce bărbatul, beat și cu ochii roșii, gesticula agitat înainte de venirea poliției.

Cu câteva ore înainte de asta, mi se povestise cum un agresor anonim a aruncat cu gaz lacrimogen în tabără și a rănit o femeie. În weekendul dinainte de sosirea mea avusese loc cel mai îngrozitor incident dintre toate: doi minori neînsoțiți, unul de 16 și altul de 17 ani, din Honduras, fuseseră torturați și uciși, iar corpurile lor fuseseră găsite pe o alee în Tijuana, cu semne de înjunghiere și strangulare. În timp ce polițiștii mexicani investigau crima, circulau tot felul de zvonuri despre ce se întâmplase, iar unii au zis că agresorul îi atrăsese pe tineri în afara taberei sub pretextul că le putea oferi consiliere juridică. Nimeni nu știa în cine poate să aibă încredere.

Minorii neînsoțiți se confruntă cu unele dintre cele mai mari pericole – nu doar pentru că sunt tineri și sunt singuri, ci pentru că autoritățile mexicane care se ocupă de imigrație îi arestează când se apropie de granița Statelor Unite ca să se înscrie pe lista solicitanților de azil. Guvernul american e obligat să le ofere protecție imediată minorilor neînsoțiți care sosesc la graniță și provin din alte țări decât Mexic sau Canada – dar vameșii și Protecția Granițelor îi întorc din drum, conform unui raport al organizației pentru drepturile omului Human Rights First.

The migrant camp

Fotografie făcută de autoare în tabără.

Când intri în El Barretal, unde sunt disponibile doar câteva toalete ecologice pentru toată populația, iar copiii se joacă prin bălți fetide, îți dai seama imediat că e iminentă o criză a sănătății. Săptămâna aceasta a murit al doilea copil într-o lună, din cauza gripei. Secretara departamentului de securitate Kirstjen Nielsen a trimis medici ca să-i examineze pe copiii care tocmai au intrat în Statele Unite, dar ce ne facem cu cei care sunt blocați în tabere precum El Barretal luni sau chiar ani de zile?

Mă simțeam copleșită de această criză umanitară creată de guvernul nostru, dar am încercat să revin cu picioarele pe pământ, ca să pot ajuta oamenii care aveau nevoie de informații. Unul dintre avocații specializați în imigrație căruia i-am scris mi-a răspuns că ar trebui să nu menționez nimic despre noua politică a lui Trump până nu aflăm mai multe despre asta și să avertizez oamenii că probabil vor mai aștepta câteva luni, fie în detenție în State, fie în Mexic.

Oamenii știau deja că trebuie să aștepte – administrația Trump a creat o listă pe care imigranții trebuie s-o semneze în portul de acces San Ysidro, după care primesc un număr și își așteaptă rândul ca să ceară azil. Pe această listă sunt aproximativ cinci mii de persoane, iar administrația Trump a permis accesul doar pentru 35, în ziua în care a fost anunțată noua politică. Singurul mod în care poți afla cum să te înscrii pe listă e pe cale orală, de la alții – și singurul mod în care poți ști dacă a venit rândul tău e să-i întrebi pe alții sau să mergi la graniță, care e la o oră cu mașina de El Barretal.

Nu există mijloace de transport din tabără până la portul de acces, cu excepția unei organizații care transportă oameni neoficial în fiecare dimineață. Al Otro Lado și alte organizații au dat în judecată Departamentul de Securitate al Statelor Unite pentru că îi privează în mod sistematic pe imigranți de ocazia de a cere azil prin mai multe mijloace, inclusiv lista despre care vorbeam, despre care reclamanții susțin că „produce amânări nerezonabile și periculoase ale procesului de solicitare de azil”. Unii imigranți nici măcar nu știu de existența listei.

„Care e ultimul număr care a fost strigat?”, ne-a întrebat un guatemalez la stand, după care s-a oferit să scrie numărul pe o bucată de hârtie și să-l lipească pe stand. E singurul fel în care rezidenții din El Barretal pot ține șirul numerelor de pe listă.



Un grup de câteva sute de imigranți a încercat să se țină aproape de listă, în Tijuana, chiar lângă graniță, dar condițiile s-au deteriorat, iar autoritățile mexicane i-au trimis înapoi în El Barretal. Pe la trei dimineața, în ziua în care a fost instaurată noua politică a lui Trump, polițiștii mexicani au invadat tabăra cu câinii din dotare, au arestat peste douăzeci de imigranți și au distrus mai multe bunuri personale.

În haosul din jur, cu muzică diferită care răsuna din corturi, adolescenți care jucau fotbal, cameramani care filmau pentru televiziuni, oamenii se adunau în fața standului nostru ca să-și spună poveștile și să implore o șansă. I-am avertizat că nu știu foarte multe, că situația e deocamdată blocată și că le doresc o cu totul altă soartă decât le oferă guvernul nostru. Și i-am ascultat, mi-am imaginat Hondurasul, de unde proveneau majoritatea, un loc în care cartierele s-au golit din cauza crimelor.

Am cunoscut un bărbat din Honduras care și-a ridicat cămașa să ne arate cicatricile de la urmele de gloanțe și ne-a povestit cum bandiții i-au ucis doi frați și l-au avertizat că el va fi următorul. Apoi am vorbit cu două surori care fuseseră atacate pentru că organizaseră proteste pentru drepturile femeilor și copiilor, și cu un bărbat care nu mai putea merge de când fusese împușcat în spate. Le-am spus că toți aveau o șansă și am încercat să le explic noțiunile de bază ale legii imigrației, dar bărbatul și-a exprimat frustrarea cauzată de cuvintele mele vagi.

„Ba am o șansă, ba n-am nicio șansă, de unde să știu ce trebuie să fac?”, a oftat el.

„Îmi pare foarte rău, e tot ce știu deocamdată”, i-am zis.

Am vrut să iau o pauză și m-am plimbat prin tabără, până la secția de femei și copii. Câteva femei stăteau la o masă și m-am apropiat de ele să le întreb ce planuri au.

„Știți ceva despre azil?”, le-am întrebat. Au dat din cap și mi-au răspuns prin tăcere când le-am întrebat dacă fuseseră să-și pună numele pe listă. „Ce e azilul?”, le-am întrebat, iar ele s-au uitat la mine cu ochi goi, așa că le-am spus noțiunile de bază. O femeie din El Salvador mi-a pus o întrebare.

„Mie mi-au murit ambii copii și am venit singură. Înseamnă că mă calific?”

I-am explicat că e complicat și am început să vorbim mai multe despre experiența ei: Își învățase copiii să se țină departe de infracțiuni, dar până la urmă au intrat amândoi într-o bandă de hoți. Unul a fost ucis de poliție, iar altul de un membru al unei bande rivale. După a doua crimă, poliția a venit în repetate rânduri la ea acasă să o acuze de diverse infracțiuni. La una dintre vizite, unul dintre polițiști i-a violat fiica.

„Crezi că o să continuie hărțuirea?”, am întrebat-o.

„Nu știu, cred că da”, mi-a zis. Aveam nevoie de mult mai multe informații și am fost nevoită să recunosc că sunt doar o studentă la Drept în primul an și nu știam ce șanse are să câștige cazul – mai ales în acest mediu.

„Tu ce crezi?”, m-a întrebat din nou.

„Cred că există o posibilitate... În primul rând, ai primit cumva un număr?”

A scuturat din cap negativ.

„De ce?”

A plecat capul, tăcută. Mi-am dat seama că era epuizată.

„E greu să pierzi un copil, dar asta e viața”, a zis, cu vocea fermă, dar ochii plini de lacrimi.

Am privit cum i se scurgeau lacrimile pe obraji.

„De ce nu te duci să-ți iei un număr?”, am încurajat-o. „Ai bătut atâta drum, nu mai ai nimic de pierdut. Măcar îți deschide o posibilitate.”

Am stat de vorbă cu ea câteva minute s-o conving să meargă să-și ia un număr, deși știam că n-o să o cheme nimeni luni de zile și că șansele să primească azil sunt incredibil de mici. Dar voiam să-și păstreze speranța, oricât de mică. Era singura ei șansă să-și păstreze sănătatea mintală.

„Cum te cheamă?”, am întrebat-o. „Mary”, mi-a zis.

„Și eu sunt Mary!” M-a atins pe umăr, a zâmbit și ne-am îmbrățișat. Chiar suntem toți la fel.

Dar apoi s-a făcut ora trei, ora la care trebuia să părăsim tabăra. Am plecat, cu pașaportul în rucsac și gândul că sunt incredibil de norocoasă că m-am născut în State și asta înseamnă că pot trece granița oricând doresc. Mary și mii de alți imigranți au fost mai puțin norocoși: au pierdut totul și au călătorit mii de kilometri ca să ajungă la un adăpost sigur. Iar acum că sunt atât de aproape de el, guvernul nostru nu le dă nici măcar o șansă.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.