Ce înseamnă să fii turist în Coreea de Nord în 2019

Afară poți vedea balconul din care generații succesive ale familiei Kim au făcut cu mâna către rachete, tancuri și mase de unități militare în defilare. Înăuntru, cum părăsești holul central dominat de o statuie a celui mai bătrân Kim, dai de o bibliotecă plină cu texte aprobate și o rețea de săli de clasă în care adulții pot studia domenii considerate acceptabile de către Marele Conducător și urmașii săi. Se țin seminarii despre gândirea Juche (ideologia de bază a Coreei de Nord) și, ceva mai neașteptat, cursuri de IT (pe calculatoare conectate, totuși, la rețeaua intranet a Coreei de Nord, nu la internetul global). Poate și mai neașteptat, există și cursuri de limbi străine.

În fața unui astfel de curs mă aflu acum, cu microfonul în mână, în timp ce discut cu un grup curios de muncitori nord-coreeni. Nu despre Shakespeare, Dickens, Orwell sau despre vreuna din bijuteriile literare ale coroanei limbii pe care o studiază, ci despre micul dejun britanic.

În apărarea mea, să pornești o conversație despre rolul analogiei politice în romanul 1984 cu o mână de învățăcei nord-coreeni ar fi dus, în cel mai bun caz, la îndepărtarea rapidă a microfonului și, în cel mai rău caz, le-ar fi creat profesorilor și ghizilor mei nord-coreeni probleme serioase. A trebuit să evit și întrebarea despre cum îmi câștig existența. Pentru a primi viza, eu și Dan (fotograf VICE / Amuse) am tratat treaba asta la modul vag, în mod intenționat, în documentele oficiale. Chiar și așa, privind în urmă, nu pot să nu mă gândesc că aș fi putut alege un aspect al culturii anglo-saxone ceva mai edificator despre care să-i educ decât meritele consumului matinal de cârnați cu sânge de porc.

Totuși, motivul principal pentru care îmi e greu să aleg ce să povestesc (și-mi intru în ritm doar când cineva pune o întrebare simplă, cum ar fi ce mănâncă britanicii dimineața) nu e că aș ezita să discut detalii legate de muncă sau să îi dau înainte liric despre canonul literar. Nu, e că atunci când ești întrebat în ce moduri diferă țara ta de Coreea de Nord… nici nu știi cum să începi discuția.

Din exterior, lucrurile par la fel de opace. Există destule cărți, documentare și articole academice despre Coreea de Nord, iar internetul pare să aibă un apetit nepotolit pentru meme despre cele mai „neobișnuite” excentricități ale țării. Totuși, chiar și cei mai bine informați experți recunosc că multe din lucrurile scrise despre regim se bazează pe presupuneri.

Din punctul de vedere al vizitatorului extern, povestea care plutește cel mai apăsat în conștiința publică este cea a lui Otto Warmbier, studentul american de 21 de ani care, în 2015, a rupt un poster de propagandă într-o noapte de beție și a fost trimis părinților doi ani mai târziu în stare vegetativă. Deși mai târziu au apărut dubii serioase legate de vină, oficialii americani au susținut atunci că Otto a fost bătut în detenție până a intrat în comă pentru ceea ce părea o infracțiune ilar de măruntă.

Toate astea fac ideea de turism în Coreea de Nord să pară una ciudată. Să călătorești într-un loc care pare imposibil de descoperit, să nu mai zic cât poate fi de periculos, nu e ideea vacanței ideale pentru multă lume. Apoi mai sunt și implicațiile morale ale unei astfel de călătorii. E mai bine să mergi, dacă până și interacțiunile limitate care-ți sunt permise cu localnicii pot dărâma bariere? Există vreun pic de adevăr în argumentul „Marlboro și blugi”, care spune că expunerea la cultura vestică heterodoxă poate contribui la o criză de legitimitate a regimului, cum se presupune că s-a întâmplat în Europa de Est? Sau, dimpotrivă, va ajunge prezența ta în țară doar să legitimiteze și mai mult o dictatură despotică și murdară (să nu mai zic de injecția de valută forte)?

În ciuda tuturor acestor piedici evidente, turismul vestic persistă în Coreea de Nord. „Avem poate 1 500, poate 1 800 de turiști pe an”, îmi explică Simon Cockerell, un britanic care stă în Beijing și lucrează pentru Koryo Tours, specialiști RPDC, din 2002. „Per total, toată piața așa-zis europeană, care exclude turiștii chinezi, ajunge poate pe la cinci mii.”

Desigur, aceste numere sunt foarte mici, dar au pornit de la o bază și mai mică. „[Coreea de Nord] s-a deschis către turiștii din țări imperialiste la finalul anilor ‘80”, spune Simon, „1988 sau ceva de genul ăsta. Când am intrat eu, întreaga piață, nu doar compania noastră, ci întreaga piață nu era mai mare de patru sau cinci sute de oameni pe an.” Interesul, se pare, este în creștere.

Poate că nu e cu totul surprinzător pentru că uite care-i faza: oricât de înfricoșătoare ar părea, există ceva fascinant la o țară despre care știi atât de puține lucruri.

Natura umană detestă vidul de informație și îl umple cu suspiciuni și frică, însă nu te poți abține să nu fii intrigat, iar un mister de mărimea Coreei de Nord e un magnet puternic pentru oameni. Jessica, colega lui Simon de la Koryo Tours, care însoțește grupul nostru, ne spune că a vizitat țara de 33 de ori până acum. Simon a ajuns la 177 de vizite.

Într-o zi liberă dintre două evenimente, m-am aventurat spre marginea estică a zonei demilitarizate (DMZ) într-un tur oficial organizat pentru jurnaliști. Indiferent de care parte a graniței te afli, e un obiectiv turistic intrigant. Pentru Coreea de Nord e un loc popular în permanență. Tineri și bătrâni, coreeni și străini, grupuri de prieteni și familii, toată lumea s-a adunat să arunce un ochi peste linia arbitrară de demarcație (și foarte reală din punct de vedere militar), întrebându-se cum o fi viața de cealaltă parte. În acel moment nu credeam să am mari șanse de-a vedea această viață de aproape, dar ce m-a marcat atunci a fost că dorința asa e una universală. Lucrurile se schimbau deja (și repede) când am vizitat prima dată DMZ-ul. Cu ocazia Olimpiadei precedente din Coreea de Sud, în 1988, Nordul a revendicat partea sa de glorie. Li s-a spus că găzduirea a mai mult de două sau trei evenimente în Phenian ar constitui un coșmar logistic, iar ei s-au dat cu fundul de pământ în mod spectaculos. Doi agenți deghizați în turiști japonezi au plantat o bombă la bordul zborului Korean Airlines 858 către Seul, omorând 104 pasageri și 11 membri ai echipajului. Atacul ar fi fost ordonat de însuși Kim Jong Il, viitor lider al țării în acel moment.

Treizeci de ani mai târziu, fiul lui Jong Il a jucat foarte diferit la Olimpiadă. Într-o mișcare surpriză, a fost de acord nu numai să trimită sportivi la Pyeongchang, dar și ca cele două țări să formeze o singură delegație la festivitatea de deschidere, sub un singur steag. Sora sa, o consilieră de încredere, a fost trimisă în Sud ca parte din delegație. Timp de două săptămâni, cât am fost acolo, n-aveai loc să te miști de zâmbetul său sfios și aparent sincer sau de comentatori remarcând cum a reușit să farmece Sudul.

Pe drumul de întoarcere, ghidul nostru a scos în evidență că stivele de boxe enorme folosite pentru a transmite propagandă sud-coreeană sau K-Pop la volum agresiv în direcția vecinilor din nord erau acum oprite, cel puțin pe durata Olimpiadei.

Lucrurile au progresat rapid după acei primi pași. Decizia de a nu mai folosi K-Pop ca armă (o încălcare a Convenției Drepturilor Omului, cu siguranță?) a fost urmată de momentul memorabil din aprilie, când președintele sud-coreean Moon Jae-in a dat mâna cu Kim Jong Un, după care a pășit, în mod spontan, peste linia graniței. La scurt timp după, Donald Trump a pus și el punct pufăiturilor belicoase, renunțând la tweet-urile despre mărimea butonului său nuclear în schimbul unor fărâme de discurs împăciuitor, dând și el mâna cu liderul nord-coreean până la urmă.

În momentul în care eu și Dan ne-am îmbarcat în avionul Tupolev 204 al Air Koryo cu destinația Phenian, sentimentul că relația Coreei de Nord cu restul lumii se schimbă plutea deja în aer. Dacă asta urma să se traducă și-n schimbări la nivelul solului era, desigur, o cu totul altă chestiune.

Jocurile angrenează zeci (dacă nu chiar sute) de mii de gimnaști, soldați și elevi nord-coreeni interpretând o serie de dansuri cu temă patriotică sub privirile și ovațiile publicului prezent în galeriile pline ale stadionului principal din Phenian. Deși mai văzusem poze ale unor reprezentații similare, nimic nu te poate pregăti pentru asaltul audiovizual asupra simțurilor când ești acolo în carne și oase.

E un botez al focului, uneori chiar la propriu. Sunt atleți care sar prin foc, spectacolul se încheie cu un foc enorm de artificii și, la un moment dat, o flacără care seamănă în mod incontestabil cu cea olimpică este aprinsă deasupra stadionului. Construcția stadionul a început, se pare, în timpul discuțiilor eșuate despre găzduirea unor probe în cadrul Olimpiadei Seul 1988. Dacă te uiți atent, cele cinci cercuri ale emblemei olimpice sunt încă evident vizibile în anumite locuri (gravate în piatră, probabil, înainte de-a se decide să arunce în aer un avion plin cu pasageri).

Aceste jocuri nu sunt doar de paradă. Evenimentul din 2018, pregătit pentru a celebra trecerea a 70 de ani de la întemeierea țării, reprezintă și o lecție rapidă de istorie nord-coreeană; sau cel puțin versiunea lor a istoriei.

Contrar părerii populare, ghizii noștri știu foarte bine că vesticii văd lucrurile altfel. În pofida acestui lucru (sau poate tocmai de asta?), versiunea oficială a istoriei este reiterată aproape zilnic de-a lungul călătoriei noastre. Să fiu sincer, le-ar fi aproape imposibil să nu vorbească despre asta. Aproape fiecare obiectiv turistic din țară are de-a face cu regimul, de la Arcul de Triumf celebrând victoria lor împotriva japonezilor în 1945 (un pic mai mare decât cel din Paris, ni se spune) și până la Turnul Juche, închinat măreției intelectuale a lui Kim Il Sung.

Povestea oficială este scrisă cu litere mari: în pozele ostentative cu capturarea marinarilor americani de pe USS Pueblo, în expoziția care scoate în evidență predarea rușinoasă a americanilor în zona demilitarizată, în modelele hidoase, în mărime naturală, ale soldaților americani morți din ale căror măruntaie se hrănesc ciorile, expuse în Muzeul Războiului Victorios de Eliberare a Patriei (adică Războiul din Coreea).

Toate dubiile pe care le ai în raport cu faptele ce-ți sunt livrate sunt respinse în mod politicos, dar ferm. Turul muzeului, de exemplu, începe cu un clip care explică „cine a început războiul” (spoiler: nu Coreea de Nord). Când Park Chol Su, locotenentul incredibil de zâmbitor care ne ghidează în jurul DMZ-ului, întreabă ce am învățat la școală despre Războiul din Coreea, ascultă cu atenție versiunea mea, apoi mă bate pe umăr condescendent: „Ei bine, acum știi”.

Desigur, aceste mesaje, obiective turistice și imagini sunt ceea ce vrea regimul să vezi ca vizitator vestic. Revelația pe care am avut-o călătorind, însă, a fost că e exact ceea ce vor și turiștii vestici să vadă. Grupul nostru, un amestec de britanici, nemți și canadieni, toți fiind cel puțin un pic interesați de istoria politicii de stânga, erau dovada vie. Am venit aici așteptând anumite lucruri și, într-o anumită măsură, cu toții ne bucuram de confirmarea propriilor prejudecăți.

Înghițim absurdul poveștilor despre acțiunile revoluționare ale copilului Kim Il Sung, care ne sunt povestite în fața casei sale natale. Comentăm aprobator despre aerul retro al Monumentului Înființării Partidului, o structură parcă scoasă direct dintr-un manual de arhitectură sovietică din anii ‘70, deși a fost construit în 1995. Ne minunăm că suntem treziți dimineața de cântece patriotice redate straniu deasupra orașului asemeni unei chemări comuniste la rugăciune, îndemnând muncitorii să dea tot ce pot în ziua care tocmai începe. Ne aliniem cu toții nerăbdători pentru a fotografia faimoasele statui de 20 de metri ale Marelui Lider și Iubitului Lider de pe dealul Mansu.

Pentru cineva interesat de arhitectura, estetica și ideologia fostului bloc estic, Coreea de Nord e o sursă constantă de fascinație. E ca o capsulă a timpului, un fel de parc de distracții totalitar pe viu. Doar că oamenii chiar trebuie să trăiască aici.

Ce fac, însă, e să fie atenți în mod constant: ei riscă totul, dacă te plimbi aiurea ori spui ori faci ceva ce insultă și din greșeală conducerea sau faci poze unde n-ar trebui. Plus că sunt printre puținii nord-coreeni cu care marea majoritate a vizitatorilor vestici vor avea ocazia să interacționeze într-un mod semnificativ, fiind traducători neprețuiți nu doar ai limbii coreene, ci și ai lumii din jurul nostru. Tot timpul în fustă mulată și cu părul strâns în coadă, ghidul nostru principal, Domnișoara Chang, are doar 27 de ani, dar se adresează grupului cu autoritatea unei profesoare - domnișoară - bătrâne. Zâmbește indulgent la întrebările noastre mai „prostuțe” pe chestiuni de istorie și nu se dă înapoi din a mai face câte-o glumă, adeseori pe seama lui Dan („Nu-mi dau seama dacă mă urăște sau flirtează cu mine”, îmi spune el la un moment dat). Totuși, per total, ne ține din scurt. Sunt locuri unde trebuie să ajungi, lucruri pe care trebuie să le vezi și informații pe care trebuie să le înveți, iar de datoria ei este să se asigure că asta se întâmplă, oricât ai vrea să rămâi în urmă pentru a mai prinde „doar încă o poză”.

Cu ocazia acestei călătorii ocazional exasperante, Chang este ajutată în mod abil de doi colegi, domnul Li și domnișoara Rim. O fi cea mai tânără dintre cei trei, însă Rim are o engleză la fel de bună și, în mod fermecător, pare să fie ceva mai nuanțată în afirmații decât colegii ei mai în vârstă, deși e mai capabilă în a se izola dintr-o conversație care capătă un ton controversat. Li e cel mai în vârstă și cel mai vorbăreț dintre cei trei, curios de viețile și obiceiurile noastre de acasă și cunoscător la nivel superficial al fotbalului britanic. Cu râsul său lejer și pițigăiat și cu discursul plin de glume ascuțite, personalitatea veselă îl face un bun coleg de autobuz în timpul drumurilor mai lungi. Are și el, însă, partea lui edgy. Am vizitat un poligon în timpul unui tur al destinațiilor de relaxare și s-a dovedit un trăgător de elită, lovind direct în mijlocul țintei.

Turnurile rezidențiale roz ale Phenianului pot face orașul să pară un vis Instagram neverosimil (sau un loc de pelerinaj pentru fanii ceva mai îndrăzneți ai lui Wes Anderson), însă vopseaua simpatică tot ascunde o soluție de conviețuire în masă, clădiri de apartamente identice pentru muncitori ascultători. Oriunde altundeva, estetica e la fel de comunistă.

Stilul statuilor, posterele de propagandă, panourile mari care atârnă în piețele principale, totul este atât de sovietic. Phenianul aderă și la lista obligatorie de elemente urbane a blocului estic: există un circ, un turn de televiziune și câte un restaurant în vârful fiecărui hotel de lux (sau cinci restaurante, în cazul enormului, dar încă nefinalizatului hotel Ryungyong). Cum am petrecut mult timp în zone post-sovietice ale Asiei Centrale, mă surprind de multe ori în momente de deja vu.

Ideologia nu se îmbină cu aparențele. Linia oficială a ghizilor noștri este că țara urmărește „forma noastră coreeană de socialism”, iar Rim e mândră când spune că toată lumea primește locuință gratis și că nimeni nu plătește taxe. Conform experților, însă, realitatea e că regimul a fost întotdeauna marxist-leninist doar în discursuri.

În volumul The Cleanest Race, profesorul universitar B.R. Myers sugerează că miturile fondatoare ale Coreei de Nord datorează la fel de multe Japoniei Imperiale cât o fac Chinei lui Mao sau Uniunii Sovietice sub Stalin. Ideologia lor, sugerează Myers, cu accentul pe lider ca figură paternă omnipotentă, are mai multe în comun cu fascismul decât cu comunismul.

Nicăieri nu este acest lucru mai evident ca atunci când vizitezi Palatul Soarelui Kumsusan, unde sunt expuse trupurile îmbălsămate ale lui Kim Il Sung și Kim Jong Il. Lenin, desigur, este cel care a început moda acestui tip de monument, când trupul său mumificat a fost depus în mausoleul din Piața Roșie. Și Mao are unul, chiar lângă Orașul Interzis. Amândouă pălesc și devin nesemnificative în comparație cu incredibilele dimensiuni ale casei familiei Kim. Din nou, tot ce au împrumutat din comunism a fost estetica.

La cămașă și cravată, ne punem la coadă alături de soldații îmbrăcați elegant și muncitorii aduși cu autobuzul în ziua lor liberă. Predăm telefoanele, aparatele foto și portofelele, apoi pășim de-a lungul unei benzi rulante pietonale pentru primul din cei câțiva kilometri de coridoare, trecând pe lângă grădini aranjate la milimetru pentru a ajunge în palatul propriu-zis. La un moment dat, Rim mă bate pe umăr și îmi spune, drăguț și un pic sfios, să nu mai stau cu picioarele încrucișate. „Poate însemna lipsă de respect”, îmi spune. Mai avem încă câteva sute de metri până la clădirea principală.

Pentru a ajunge în prezența Președintelui însuși (Kim Il Sung a rămas în mod oficial președintele țării, deși a murit în 1994) regulile sunt și mai stricte. Într-o anticameră, ne aliniem în rânduri de câte patru și facem o plecăciune în fața unei statui parcă de plastic a liderului, apoi trecem prin barierele cu control climatic spre sala enormă unde este depus corpul efectiv. Facem o plecăciune la picioare, apoi una pe partea sa stângă, apoi una pe dreapta. După asta, ieșim tăcuți, în șir indian, pentru a repeta mișcarea un etaj mai jos pentru fiul său.

La fel ca în cazul lui Lenin sau Ho Chi Minh, mă lovește cât de ceroase le sunt trupurile și îmi e greu să cred că ceea ce vedem sunt (sau mai degrabă au fost) chiar ei, Kim Il Sung și Kim Jong Il. În același timp, îmi vin în minte și diferențele. Camerele celor doi sunt de multe ori mai mari ca încăperea lui Lenin. Apoi mai e și aspectul religios al abordării, cu închinarea ritualică și venerația care merg dincolo de simplul respect pentru cei morți. La suprafață, aducem omagii unor lideri îndrăgiți, însă muritori. Deși treaba asta a început ca tradiție comunistă, e evident că în Coreea de Nord a devenit altceva: cei doi sunt mai degrabă zei decât oameni.

Ieșirea din Palatul Soarelui e aproape la fel de instructivă ca intrarea. După camerele cu cele două sicrie, ești condus pe lângă o serie de limuzine luxoase și vagoane de tren blindate folosite de către cei doi în timpul vieții. Acestea reflectă o viață plină de bogăție și opulență, treabă care nu se împacă foarte bine cu ideea de lider de Partid Muncitoresc, însă nord-coreeni n-au lăsat niciodată faptele să încurce discursul oficial.

Crescut în regimul tatălui său, Kim Jong Il a dus o viață de prințișor playboy. A dezvoltat o pasiune pentru coniacuri fine și (conform podcastului pe care eu și Dan l-am ascultat în timpul călătoriei), purta binecunoscuții ochelari de soare pentru a ascunde că era deseori mahmur. Văzând ochelarii pe masa unui vagon de tren, îl întreb pe Li despre ei. „Trudea tot timpul pentru poporul coreean și purta ochelarii, deoarece lucra atât de târziu în noapte, încât avea ochii roșii.” Oricare-ar fi adevărul, vagoanele sunt foarte bine echipate, locuința mobilă a cuiva care apreciază partea rafinată a vieții într-un mod cu siguranță netovărășesc, la multe clase peste ce se bucură muncitorul nord-coreean mediu. Totuși, respectul din vocea lui Li și credința că liderii au luptat întotdeauna pentru binele său sunt complet sincere. „Acest vagon a fost lăsat exact așa când a murit”, ne spune Li. „A murit muncind, în timp ce semna un decret pentru a aproviziona poporul cu pește.” Pe masă, așezat lângă ochelari, papuci și clasica sa geacă de schi gri cu mov, un alt obiect îmi atrage atenția: un MacBook Pro strălucitor din 2011.

După căderea Uniunii Sovietice la începutul anilor 90, ajutorul economic trimis Coreei de Nord ca „națiune înfrățită” a secat. Deși s-a despărțit de o bună parte a teoriei marxist-leniniste, Kim Jong Il, care a preluat puterea de la tatăl său în 1994, a decis că economia planificată trebuie să rămână. În loc să deschidă țara, a luat-o și mai tare în direcția opusă.

Descris genial de către jurnalista Barbara Demick în cartea Nothing to Envy, colapsul economic rezultant a blocat cu totul industria și agricultura. Nord-coreeni din toate clasele, incluzând doctori, profesori și chiar membri de partid, amânau moartea mâncând orice găseau. Unul din dezertorii cu care a povestit Demick menționează zvonuri răspândite despre canibalism. Per total, se estimează că între opt sute de mii și trei milioane de cetățeni ai acestei țări cândva dezvoltate au murit de foame în ultima decadă a secolului 20.

Cum ieși cu mașina din Phenian, urmele acestei perioade de gestionare economică dezastruoasă sunt evidente. Cel puțin de pe drumurile principale, Coreea de Nord a anului 2018 nu pare să aibă probleme alimentare, poate chiar dimpotrivă. Am vizitat țara în perioada recoltei și auriul câmpului, întrerupt din loc în loc de dealuri văluroase, face peisajul deja drăguț să pară și mai frumos. Însă problema nu e ce vezi, ci ce nu mai este.

„Aveau multă agricultură mecanizată în anii ‘80”, explică Simon Cockerell, „dar totul s-a dus în timpul Marșului Anevoios, când s-a terminat combustibilul. În anumite locuri poți să vezi tractoare putrezind în câmp”. Zona rurală s-a întors în timp la anii ‘90. Fermierii folosesc tehnologii efectiv medievale: pluguri trase de boi și recolte culese manual, cu secera, apoi transportate cu căruța. E greu de crezut că acest nivel de sărăcie demn de lumea a treia există într-o țară în stare să construiască rachete balistice intercontinentale. În același timp, orice amenințare de a-i „bombarda până se întorc în epoca de piatră” poate părea inutilă: cel puțin din punctul de vedere al agriculturii, aproape că s-au întors singuri.

Lucrurile, se pare, sunt în schimbare. Mergând cu mașina spre Myonghang, unul din cele mai frumoase districte muntoase ale țării, Chang dă o explicație lungă despre recentele reforme agricole inițiate de „înțeleptul nostru Mareșal Kim Jong Un”, care le permit fermierilor să păstreze și să vândă o parte din ce produc. Peter Ward, un cercetător care a studiat îndeaproape proclamația oficială, îmi spune că reformele fac parte dintr-o recunoaștere înceată, și poate ranchiunoasă, a faptului că marketizarea s-ar putea să aibă și ea un oarecare rol de jucat în economie.

Pe lângă faptul că a fost scânteia care a aprins mișcarea oficială de schimbare a vechiului sistem bazat pe cartele (spre minunata lume nouă a cash-ului), lunga umbră a Marșului Anevoios a contribuit la dezvoltarea unor obiceiuri mai insidioase: piețele negre. Daniel Tudor, fost corespondent al The Economist în Seul, a publicat împreună cu James Peterson North Korea Confidential, carte de referință pe acest subiect, apărută în 2015.

Autorii cărții îți prezintă relatări detaliate și bine documentate nu numai despre aparatul de stat, lagărele de concentrare și luptele pentru putere din interiorul regimului Kim Jong Un, ci și capitole fascinante despre cum influxul de modă din Coreea de Sud, memory stick-urile aduse pe furiș și cartelele telefonice chinezești de pe piața neagră schimbă societatea nord-coreeană. După cum îmi spune la telefon Daniel Tudor, „e un proces treptat, însă schimbă dinamica cuplurilor, schimbă moda, moravurile sexuale, toate astea”. Ca turist, desigur, nu vezi nimic din toată această contrabandă cu ochii tăi. Când ne oprim la un punct de servicii de pe marginea drumului, însă, o clădire bizară în formă de navetă spațială aplecată deasupra benzile goale, descoperim un jangmadang, adică o piață semi-oficială unde se vând copii vietnameze de Red Bull și King Cola produse în Malaezia. Pentru câteva minute, aproape pare că ai putea fi oriunde altundeva în Asia… până Dan decide să facă o poză cu clădirea principală și o ia la picior spre ieșire, spre mijlocul drumului cu patru benzi, fără a avea nevoie să fie atent la trafic. Poate că e mai ușor acum să faci rost de combustibil decât în anii ‘90, însă tot nu găsești mașini în Coreea de Nord.

În Coreea de Nord, n-o poți lua aiurea pe străzi pentru a te pierde prin Phenian, n-ai cum să-ți lași instinctul să te îndrepte spre ceva birt de pe-o străduță secundară. Chiar dacă vorbești limba, cum o fac Peter Ward și Daniel Tudor, interacțiunile sunt reduse în mare măsură la puncte de frontieră și magazine. Cum îmi spune Daniel, „dacă te duci pur și simplu la cineva pe stradă și începi să vorbești cu el, s-ar putea să se gândească: «Oh, oare am voie să comunic cu acest străin?».” Ce nu-ți oferă tururile organizate este șansa de a petrece ceva timp, într-un alt mod, în compania apropiată a măcar câtorva localnici. N-aș merge așa departe încât să spun că îi cunoștem bine pe Chang, Li și Rim la finalul turului. Ei sunt ghizii, noi suntem clienții. Ei sunt nord-coreeni, noi suntem din vest. Totuși, dacă distanța culturală era la începutul săptămânii o prăpastie plicticoasă, spre final simțim, în mare măsură datorită eforturilor celor trei, că acum există, la un anumit nivel, un pod peste acest hău.

Am avut și ieșiri în oraș. Am ajuns și într-o variantă nord-coreeană de bar cu bere artizanală, o microberărie cinstită pe nume „Taedonggang nr. 3”, cu pereți falși din cărămidă și o selecție de beri bune la draft. Am fost la bowling (în același hotel în care Otto Warmbier a încercat să fure posterul fatidic) și am pozat în timp ce fumam trabucuri pentru o serie de fotografii caraghioase. Am stat împreună și am povestit în timpul drumurilor mai lungi cu autobuzul, am împărțit țigări și am făcut poștă o sticlă de whiskey din duty free-ul chinezesc.

La finalul săptămânii știam că, dacă Chang ar putea merge oriunde în lume, ar alege Parisul. Li vrea ca până la urmă să avanseze spre serviciul diplomatic. Lui Rim, care nu e impresionată de The Beatles, îi place sound-ul piesei Cowboys From Hell de la Pantera.

În seara în care am stat aproape de munții Myonghang, tot grupul a făcut o excursie la pas. Mișcarea e unul din puținele momente în care nord-coreenii își dau jos insignele cu Kim Il Sung și Kim Jong Il, în mod normal prinse tot timpul aproape de inimă când sunt în public. Atmosfera pare să se relaxeze pe măsură ce urcăm, iar când Li o ia înainte în viteză pe panta abruptă, Chang e cea care instigă la mișto: cu calitățile sale de trăgător de elită și abilitățile de cățărător e „un adevărat James Bond coreean”.

La coborâre mă sincronizez cu unul din canadienii din grup. „Chiar par că au lăsat garda jos aici”, zice. Când ne întoarcem la hotel, șoferul autobuzului, care până în acel moment nu schimbase mai mult de două vorbe cu noi, mă întreabă dacă-i dau un Marlboro.

Alții, însă, sunt mai optimiști. „Oamenii n-o să zică «A, guvernul ne minte și trebuie să ne răsculăm»”, spune Daniel Tudor. „Dar pot vedea asta ca pe-o mică parte dintr-un proces foarte lent de normalizare”. Peter Ward e mai entuziast: „Sunt un mare fan al turismului. Cred că țara poate avea de sute de ori mai mulți turiști decât acum. Desigur, așa dai bani guvernului nord-coreean, însă asta creează și locuri de muncă, iar acei oameni vor interacționa [cu străinii] și vor învăța mai multe despre lumea de afară”.

Au schimbat ceva evenimentele aparent seismice ale lui 2018? Greu de spus. Simon are o optică destul de cinică: i-a mai văzut pe coreeni făcând echipă comună la olimpiade și a lucrat în Nord în timpul costisitoarei și într-un final inutilei ere a „politicii luminoase” purtate de Sud la începutul anilor 2000.

În același timp, totuși, admite că vizita liderilor coreeni este un pas în direcția bună. Cu siguranță, semnele văzute în Nord și mesajele ghizilor noștri coreeni au fost copleșitor de pozitive. „Nu știu dacă ai observat”, zice Simon, „când eram la DMZ, soldații de pe marginea drumului curățau zona de mine. Nu am mai văzut așa ceva până acum”. Poate că Daniel Tudor, care trăiește în Seul, face cel mai bun rezumat: „Măcar e mult mai bine ca anul trecut. Pe-atunci mă gândeam că există cam 30 la sută șanse să înceapă un război…”

Apropo de problema moralității, pentru întrebarea spinoasă legată de vizitarea Coreei de Nord am primit, în mare măsură, răspunsuri care resping rapid ideea. „Nu doar bagi valută forte în regim”, argumentează Ward. „Acele interacțiuni contează, dar [mai mult] contează și viețile oamenilor care lucrează în această industrie. Nu sunt simpli pioni, sunt oameni reali care au nevoie de joburi mai bune și vieți mai împlinite. Turismul poate, în mod clar, să contribuie la asta.”

Întors în Beijing, stau la o bere cu Simon, care respinge ideea și mai tare. „În ce altă țară din lume ai merge, o vizită ar însemna sprijin pentru guvern? Plătim taxe pe berile astea pe care le bem, înseamnă asta că sprijinim suprimarea minorității musulmane din provincia Xinjiang? E absurd, evident.”

Desigur, Simon lucrează în domeniu, însă n-ai cum să nu te gândești că are dreptate când spune că potențialul efect pozitiv al turismului în Coreea de Nord depășește cu mult posibilele efecte negative. „Toți nord-coreenii pe care-i știu care au avut contacte cu străini au avut parte atât de oameni foarte mizerabili, cât și de unii incredibil de mișto. Așa că atunci când mass-media de stat îi descrie pe toți străinii ca fiind puși pe rele, ei știu că acest lucru nu e adevărat. Și dacă asta nu e adevărat, când aceleași surse le spun lucruri despre alte chestii, poate vor începe să creadă că și alte lucruri sunt minciuni.”

Șansele ca vizita noastră, luată individual, să aibă orice efect de durată asupra vieții unor nord-coreeni sunt destul de mici. Pot doar să sper că nu am ratat cu totul șansa de a fi ambasadori ai „celeilalte tabere”, că am fost, ca să folosesc termenii lui Simon, mai mult mișto decât mizerabili. Ce știu cu siguranță e că vizita în Coreea de Nord și timpul petrecut cu acești oameni m-au marcat în mod evident. A spulberat o parte din ideile preconcepute pe care le aveam legate de țară. A întărit altele. Per total, mi-a oferit o mică doză de înțelegere autentică a „celeilalte tabere”. Pot spune același lucru și despre nord-coreenii pe care i-am cunoscut? Ei bine, cel puțin o parte din ei știu acum ce mănâncă cu-adevărat britanicii la micul dejun.

Tristan și Dan au călătorit în Coreea de Nord cu Koryo Tours. Cu sediul la Beijing, e unul dintre cei mai vechi și mai respectați operatori turistici pentru Coreea de Nord din domeniu.

Articolul a apăut inițial în Amuse.