Am mers la petreceri deprimat și mi-am dat viața peste cap

Oricine-a mers în club s-a simțit cam de căcat o zi sau două după un party mare. Câteodată poate să fie doar o dispoziție proastă și-o mahmureală și mai proastă, pe când alte dăți e o senzație goală de tristețe. Unii se referă la senzația asta drept „depresie post-party". S-ar putea ca prietenii bine intenționați să-ți spună că sentimentul dispare în cele din urmă – alții o să-ți spună pur și simplu să nu mai petreci, ca să eviți deprimarea cu totul. Dar ce se-ntâmplă dacă sentimentul ăsta de tristețe persistă? Ce faci când nici nu poți să vorbești despre cum te simți, pentru că n-ai niciun motiv evident să faci asta? Cum e când ești deprimat clinic și clubul e singura ta tentativă regulată de evadare?

Depresia e destul de răspândită și se estimează că 350 de milioane de oameni din toată lumea suferă de ea. În termeni clinici, cazul meu particular se cheamă distimie, care, conform Wikipedia, „este o tulburare afectivă, care constă în aceleași probleme cognitive și fizice ca și în cazul depresiei, cu simptome mai puțin severe, dar mai de durată." Din cauză că simptomele distimiei sunt mai puțin intense decât cele ale depresiei clasice – care adeseori e trăită în episoade – unii suferă de ea cu anii, înainte să caute ajutor și să primească un diagnostic. Eu am fost un astfel de om. Simptomele bolii mele erau ușor de atribuit diverselor aspecte ale personalității mele: eram hiper-sensibil, pesimist și negativist. Sentimentele astea au apărut pentru prima dată în copilărie. Unii copii își vedeau lejer de viață, dar eu am pierdut rapid senzația asta.

Prietenii nu mi-au fost niciodată de prea mare ajutor, iar platitudinile obișnuite, de tipul „toată lumea se simte așa uneori", nu reușeau adeseori decât să mă facă să mă simt mai nasol pe interior. Am început să mă presez la modul dement să mă adun naibii odată. În facultate, nici notele bune nu puteau să-mi satisfacă vocea critică interioară. În cele din urmă, am recurs la alcool ca evadare. Dar alcoolul a dus deseori la agresiune, crize emoționale sau plâns cu orele. A doua zi se construia în jurul rușinii provocate de comportamentul nopții trecute, care, la rândul său provoca un nou ciclu de ură de sine și critică. La început învățam într-un oraș mic, dar în cele din urmă m-am transferat la o școală din Berlin, epicentrul culturii de clubbing, unde mi-am continuat studiile de licență.

Tendința mea spre escapism autodistructiv a avut din ce să se alimenteze la Berlin. Puteam să petrec zile întregi într-o stare alterată, care mă făcea să mă simt altfel, mai bine, decât boala mea obișnuită, oprimantă. M-am apucat rapid de droguri. Nu le luam tot timpul, dar când le luam mă simțeam mai puternic și mai optimist. Poate că știi la ce mă refer: nu ești tu însuți pe droguri, dar, în același timp, ești cu totul și cu totul tu. În timpul orelor ălora de luat droguri, mecanismele mele opresive și handicapate păreau să se-nchidă.

După ce-am luat prima oară MDMA, mi-am dat seama că modurile mele mai vechi de gândire se întorseseră și erau mai puternice ca niciodată. Prietenii mei apropiați au pus senzațiile pe seama drogurilor, care, după cum a demonstrat știința, îți scad nivelurile de serotonină. M-am gândit c-o să fie totul ok și că după câteva zile o să-mi revin la normal. Numai că a fi eu însămi însemna să fiu deprimat. Cu toate astea, mi-am spus că luatul de MDMA ar fi mai bun decât alcoolul, din moment ce alcoolul n-a făcut decât să mă pună într-un pericol și mai mare.

Am început să consum MDMA regulat și când se făcea luni în fiecare săptămână deja așteptam cu nerăbdare party-urile weekendului următor. Ieșeam în mod repetat ca să mă droghez și să mă simt bine pe termen scurt, doar ca a doua zi să mă simt deprimat. Am trecut prin perioade lungi în care nu puteam să mă dau jos din pat. Situația a ajuns să fie atât de nasoală încât am început să-mi aleg cursuri programate la final de săptămână. Am continuat să trăiesc așa, pentru că mi s-a părut că starea în care mă aflam era cât de aproape puteam eu să ajung de fericire. Odată, când eram pe ringul de dans, s-a întors la mine o tipă și mi-a zis: „Ești atât de fericit. N-am văzut pe nimeni atât de fericit." A stat acolo o vreme și s-a uitat la mine, în timp ce prietenul ei încerca s-o smulgă de-acolo. În cele din urmă, a plecat cu el.

Cu timpul, efectele pozitive ale chefuitului s-au diminuat și cvasi-crizele au început să se-adune. High-urile emoționale erau asociate cu low-uri din ce în ce mai puternice – explozii emoționale care readuceau la suprafață amintiri reprimate din copilărie. A început să-mi fie din ce în ce mai greu să plec de la party, pentru că mi-era frică de căderea de după. Odată am stat mult timp la Club de Visionaire, după care am făcut o vizită și pe acea culme a clubbingului hedonist: Berghain. Bodyguarzii de-acolo, celebri pentru că se teme toată lumea de ei, mi-au zis – și nu glumesc – c-ar trebui să mă duc acasă și să dorm câteva ore, apoi mă lasă să intru. I-am ascultat, dar am ajuns să beau bere pe o canapea din spatele clubului. Acolo am cunoscut un homeless, care mi-a povestit un pic despre viața lui. Mi-a spus că-i e dor de fiica lui, pe care n-o mai văzuse de cinci ani și m-am întrebat cum aș putea eu să mă mai plâng de propria mea situație, în condițiile astea. Înainte să plec, i-am oferit zece euro; jumătate pentru alcool, restul ca s-o sune pe fiică-sa. Mi-a acceptat oferta.

M-am întors la Berghain și de data asta am intrat, dar după trei ore înăuntru m-am simți alienat de toată lumea și de mine. Era trei după-amiaza când am plecat. Am mers pe jos până la Galeria de Est cu lacrimi în ochi, ascultând un album Austra. M-am întins pe iarbă și-am început să plâng, înconjurat de oameni vizibil fericiți. Cineva m-a întrebat: „Am cu ce să te-ajut?" Am dat din cap și-atât.

Spirala învinovățirii de sine s-a înrăutățit în perioada care-a urmat. Am început să mă gândesc mai mult și mi-am dat seama c-ar trebui să caut ajutor, dar tot n-am reușit chiar s-o fac. Dacă privesc în urmă, știu că incapacitatea mea de a căuta ajutor era doar o altă fațetă a bolii mele. Cu toate astea, continuam să ies și să petrec. Prietenii mei m-au sfătuit să merg la terapie și după săptămâni întregi în care am încercat să pun mâna pe telefon, mi-am făcut o programare la un terapeut specializat în analiză personală. După prima sesiune, era clar că am nevoie de tratament. Dar mai întâi trebuia să mă las de toate drogurile legale și ilegale, o chestie pe care n-am putut s-o fac la momentul respectiv. M-am hotărât să continui să fac tot ce făceam, să caut ceva ce știam că n-o să găsesc într-un club. În scurt timp, aveam probleme și cu școala și-n relația cu partenera mea de la momentul respectiv. Oricât ar încerca, niciun partener nu poate să empatizeze cu sentimentul ăsta. Nu-i simplu, la modul că ești în permanență trist sau abătut. Tot ce poți să simți e lipsa de vlagă.

Când mi-am cunoscut prietena de-atunci, situația s-a îmbunătățit. Dar relațiile nu pot să rezolve tot și au de suferit din ce în ce mai mult cu timpul, dacă unul dintre parteneri suferă de o depresie care-l macină în halul ăsta de mult. Pur și simplu nu poți să-ți închipui un viitor cu omul ăsta, când propriul tău viitor pare atât de sumbru și condamnat. Mă simțeam neînțeles de multe ori și încercam neajutorat să-i explic că starea asta e pur și simplu cum sunt eu. Zile la rând, problemele provocate de starea mea psihică păreau să fie o povară.

Mi-am consumat și ultimul strop de energie, pe care am putut s-o storc din mine doar pentru că eram presat financiar, și mi-am dat licența. Mulți resimt un gol după facultate – o gaură în care toată lumea povestește că alunecă. Pentru mine, era ceva ce trăisem deja. Am petrecut mai mult după ce mi-am dat licența, nu pentru că eram fericit, ci pentru că, în punctul ăsta, deja devenise o rutină. Lunile care-au urmat au fost la fel, iar starea mea psihică s-a înrăutățit și mai tare.

Azi înțeleg pentru prima oară că viața mea ar fi putut să fie mai bună. Descoperirea a venit din factori externi, gen prietena mea, care mi-a dat un număr de telefon de la o linie SOS. „Nu plec până nu suni", mi-a zis. Avea dreptate. Mi-am găsit un psihoterapeut și am fost diagnosticat, ceea ce, în sine, a fost o mare ușurare. Pentru mine a însemnat mult să aflu că unele chestii mă deosebesc de alții, de cei care se simt din când în când un pic triști. Sigur, senzația asta de ușurare s-a estompat cu timpul. Dar datorită ședințelor săptămânale de terapie, am obținut o nouă perspectivă despre cum pot să ating fericirea, chiar dacă mi-e greu din cauza situațiilor sociale.

Mai petrec și azi, dar fără MDMA sau alte droguri de genul. Pentru că, în ciuda studiilor promițătoare despre utilizarea MDMA și a ketaminei în psihoterapie, căderile de după nopți de exces la party-uri pe ecstasy sunt mai greu de traversat pentru persoanele deprimate. Deci terapeuții au dreptate când te sfătuiesc să nu iei droguri cât timp mergi la terapie. Și din moment ce tratamentul meu o să continue tot restul vieții, trebuie să evit substanțele pentru totdeauna.

Viața de noapte e super atrăgătoare pentru persoanele cu probleme psihice. Dacă ai probleme cu somnul, cum am eu, poți să le blochezi ieșind, mai ales într-un oraș cu o viață de noapte intensă cum e Berlinul. Există, la ora actuală, niște DJ care spun că li s-a schimbat viața pentru că au băgat muzică noaptea; povestesc că stilul ăsta de viață, în care-au trăit ani de zile, le-a mascat propria stare psihică sau le-a provocat anumite probleme.

Imaginea unei persoane deprimate e adeseori dominată de clișeul omului trist care stă într-un colț și nu e în stare să se distreze deloc. Dar dacă tu nu ești deprimat, gândește-te așa: poate că persoana deprimată nu e aia care stăruie pe lângă un ring de dans, cu o mutră acră – poate-i chiar omul care pare fericit, fix de lângă tine.