N-ai nicio scuză să nu te înscrii ca donator de organe

Una din cele mai grele discuţii pe care le-am purtat vreodată a avut loc în toamna lui 2001. Eram cu familia la secţia de terapie intensivă a spitalului Riddle Memorial, cam la o oră depărtare de Philadelphia, aproape de locul unde am copilărit. În noaptea dinainte, mama mea suferise un anevrism cerebral şi, până m-am întors de la facultate s-o văd, deja nu mai reacţiona la stimuli şi respira cu ajutorul aparatelor. Medicii tocmai ne spuseseră, într-un mod grijuliu şi întrucâtva codificat, că ultima electroencefalogramă nu arăta deloc promiţător.

Cam tot pe atunci, o consilieră de la serviciul local de donare de organe s-a apropiat de tata şi de bunica şi a întrebat—cu grijă şi delicateţe—dacă îi puteam acorda câteva minute. Ştiam, în mare, despre ce urma să discutăm. Cu cât decideam mai repede dacă să o deconectăm sau nu de la aparate, cu atât erau mai mari şansele ca mama mea să poată salva viaţa altcuiva.

Mama era mândră că e donatoare de organe şi ne-a îndemnat să-i urmăm exemplul. Când am împlinit 16 ani şi mi-am luat permisul de conducere, m-am înscris ca donator. La fel şi sora mea. Pentru ea era natural să dea ceva înapoi, să ajute oamenii, căci fusese infirmieră la o şcoală primară după ce-şi începuse cariera la secţia de arşi din spitalul Abington, unde s-a ocupat de unele din cele mai grave cazuri.

Acum pare o premoniţie morbidă, dar a insistat să ne spună de multe ori de-a lungul anilor că nu voia să trăiască dacă asta însemna să fie legată la diverse aparate care bipăie şi ţiuie. Şi dacă vreodată avea să ajungă în situaţia asta, voia să ştim ce avem de făcut. În dimineaţa aceea, după ce-am ascultat prognosticul medicilor, am decis să-i respectăm dorinţa.

Fiindcă am crescut alături de cineva care credea cu tărie în importanţa de a fi donator de organe, aveam o percepţie distorsionată a felului în care se raportau alţi oameni la subiect; am fost surprins, ani mai târziu, când am aflat cât de împărţite sunt părerile omenilor. Deşi americanii susţin donarea de organe cu o majoritate covârşitoare—90 la sută—, mai puţin de jumătate s-au înscris ca donatori de organe, conform datelor Departamentului pentru Sănătate şi Servicii Sociale.

Rezultatul este un deficit de proporţii considerabile. În orice moment, aproximativ 119 000 de persoane sunt trecute pe o listă de aşteptare pentru un transplant care le-ar putea salva viaţa. Într-un fel, e doar un alt exemplu al felului în care sistemul nostru de sănătate pare—aproape dinadins—să neglijeze nevoile celor mai bolnavi şi mai vulnerabili. În aprilie, l-am rugat pe Nick Keppler să stea de vorbă cu persoane aflate pe liste de aşteptare pentru transplant. Ne-au descris un coşmar al stresului şi nesiguranţei. Brianne, 28 de ani, suferea de o boală rară la rinichi. „De fiecare dată când sună telefonul, mă cuprinde anxietatea", a spus ea. „Viaţa mea e pusă în aşteptare."

Dashia McLeod, 30 de ani, a descris un sentiment asemănător. Aştepta de mai mult de trei ani pentru un transplant de inimă. Toate dorinţele, normale pentru o femeie de vârsta ei—să se mărite, să călătorească—au fost suspendate pe termen nelimitat. „N-aş putea să plec când aştept ceva mult mai important", a spus ea. „Am făcut sacrificii prea mari. Aştept de prea mult timp."

Însă pentru consilierii care trebuie să convingă oamenii să se înscrie pe lista donatorilor, nu există argumente facile sau subiecte universale de discuţie. Motivele pentru care oamenii decid să nu-şi doneze organele sunt adesea profund personale, legate de credinţe religioase, de exemplu, sau îşi au originea în resentimente şi lipsa de încredere în instituţia medicală, cum scrie Patia Brathwaite într-un articol despre motivele pentru care afro-americanii nu vor să fie donatori de organe.

Tensiunea, disconfortul şi confuzia care stau la baza dilemei donării de organe nu pot fi redate într-un singur articol. De aceea am decis să explorăm toate unghiurile de abordare posibile—de la motivele politice, la cele personale.

Scopul nostru rămâne acela de a arăta latura umană a subiectului—încercând, în acelaşi timp, să atenuăm din teama şi anxietatea pe care le resimt oamenii cu privire la donarea de organe. Nu e vorba doar de inimi şi ficaţi băgaţi în recipiente frigorifice şi transportate cu salvarea. Sunt şi moduri mai mici, mai discrete, prin care poţi schimba viaţa cuiva dacă eşti donator de organe. Săptămâna trecută, am sunat la Gift of Life, organizaţia care s-a ocupat de cazul mamei mele, să aflu ce s-a întâmplat după moartea ei. M-au pus în legătură cu o consilieră, Carla, care a reuşit, cu ceva eforturi, să facă rost de dosarele mamei mele. Am aflat că, până la momentul decesului, fusese deja prea târziu să se preleveze vreunul din organele vitale ale mamei mele—nu mi-e foarte clar de ce. Dar nici n-a fost o cauză pierdută, mi-a zis Carla. Dosarul menţiona că s-a prelevat o singură cornee sănătoasă.

Carla nu mi-a putut dezvălui identitatea persoanei care a primit corneea mamei mele, dar mi-a spus că era vorba de o femeie de 84 de ani, care locuia în Delaware, şi care orbise în urma degenerării maculare. Mulţumită unei decizii pe care mama mea o luase cu mulţi ani înainte, probabilitatea era mare ca acea femeie să-şi fi recăpătat vederea.