Lifturile astea din București știu mai multe despre viață decât tine

Cei care au copilărit în Bucureşti în anii 90’ își amintesc că era o aventură să folosești liftul de la bloc. Senzația aia de semi-infarct pe care o aveai când pășeai în cabina liftului, iar podeaua cobora cu vreo zece centimetri din cauza greutății tale, era neprețuită. Practic între tine și moarte nu stătea decât această tehnologie de top a comunismului.

Aceeaşi tehnologie se număra printre primele oportunităţi de „lifehack” din România. Dacă nu se mai închideau uşile pentru că ai intrat cu tot cu bicicletă era de ajuns să ţii contactele cu degetele şi te plimbai, în sus și în jos, privind cum trec uşile de palier pe lângă tine.

Tot ce se întâmpla era rezultatul a câtorva legături electrice ce hotărau unde se opreşte liftul, dacă e plin sau gol şi cât de repede trebuie să meargă. De asemenea, nu exista noţiunea de a chema liftul simultan de la mai multe etaje. Așa că, spre exemplu, dacă tu erai la parter, iar vecinul de la 8 uita să iasă din cabină, pentru că tocmai dezbătea cu un coleg de palier ce chestie tare a mai zis Iliescu la televizor aseară, nu aveai de făcut decât să bați în ușă și să strigi cât te țin plămânii: „alo, dați drumul la lift, vă rog!”.

România are o tradiție veche în ceea ce privește lifturile. Până în 1950, cutiile alea umblătoare erau aduse din alte țări, dar odată ce s-a format Întreprinderea Ascensorul s-a început lucrul la primele ascensoare autohtone. Șapte ani mai târziu, tovarășii se plimbau în cabine 100% „Made in Romania”. Românii au ajuns chiar vestiți pentru cel mai înalt turn de testare din Europa, construit doar pentru că Ceaușescu voia să verifice ascensoarele care urmau să fie montate la Casa Poporului. Ce vremuri glorioase.

Astăzi, aproape două treimi din lifturile Capitalei au mai bine de 30 de ani vechime. În mod normal, un lift are o durată de viaţă de 12 ani care însă poate fi prelungită dacă trece de verificarea tehnică. Chiar dacă lucrul acesta nu se întâmplă, este greu pentru inspectori să poată găsi acul în carul cu mii de ascensoare. Culmea este că accidente se pot întâmpla chiar dacă ascensorul e ok. Primăvara asta, o femeie de 50 de ani a căzut cu liftul chiar lângă Piaţa Romană. Deşi mai avea câteva zile până la următoarea expertiză tehnică, ascensorul a decis s-o lase baltă înainte de primul etaj.

Majoritatea lifturilor protejează pasagerii de căderea în gol prin ceea ce se cheamă împănare. Mai exact, în caz de accident, cabina se blochează pe șine. Dacă ți se întâmplă sau pur și simplu liftul se oprește și suni la deranjamente, poți petrece acele „maxim 1.5 ore” la care se angajează Ascensorul Romservice S.A. să te salveze, ca să te uiți la acest filmuleț regizat de cineva care n-a intrat la UNATC. Încurajator, nu?

Lifturi similare îşi fac datoria în multe blocuri bucureştene, însă câteva s-au decis să iasă din banal.

Ce este cu adevărat deosebit este că ascensoarele astea parcă sunt aduse din ţări şi perioade diferite şi presărate la întâmplare în blocuri neremarcabile. Pe alocuri au fost reparate de locatari, care au înlocuit ușile sau au peticit cabinele. Trecerea timpului se vede însă cel mai bine pe lemnul cabinei. Dacă te plimbi prin centru vei avea rara ocazie să fii dus de o astfel de minunăţie la următorul nivel.

Aș încheia acest text cu un fragment care arată modul în care erau percepute ascensoarele în anii 50’:

„Între timp, uşa cea mare de la stradă se deschidea, intrau sau ieşeau oameni. Se îndreptau spre unul din ziduri mai în fund, apăsau pe un buton, se aprindea o lumină roşie, se auzea un bâzâit, se vârau într-un fel de cutie luminată, trăgeau un grilaj, trînteau uşa şi cutia urca în sus, în timp ce nişte frînghii groase şi nişte greutăţi se mişcau cu aceeaşi viteză în jos. (Moromeții de Marin Preda).”

Mai jos, poți să admiri câteva dintre lifturile interesante din București: