Filmul comunist care sugerează că Eminescu și Creangă aveau o relație homosexuală

Cum a trecut de cenzura comunistă un film, singurul de altfel până astăzi, care prezintă prietenia dintre Ion Creangă și Mihai Eminescu într-un mod ce poate fi imediat interpretat ca fiind homoerotic reprimat?

1889 a fost anul în care au murit, unul după altul, Mihai Eminescu, Ion Creangă și Veronica Micle, cele mai romantice figuri din istoria literaturii române, cele după care lăcrămează încă și azi toți școlarii. Exact un secol mai târziu, în 1989, înainte de lovitura de stat pe care o numim convențional Revoluție, regimul lui Ceaușescu a produs filmul Un bulgăre de humă, în regia lui Nicolae Mărgineanu, după un scenariu de Mircea Radu Iacoban. În rolurile principale: Dorel Vișan (Creangă), Adrian Pintea (Eminescu) și Maria Ploae (Veronica Micle).

Sigur, Eminescu căpătase, sub comunism, o aureolă cvazi-religioasă, pe care în parte și-a păstrat-o la ultranaționaliștii de azi, care ar vrea ca toți străinii să știe de Eminescu și care nu acceptă că toate națiile est-europene (provinciale prin definiție, că doar acolo trăim) au păstrat aceasta relicvă-tară culturală care e: „Poetul Național”.

Este vorba sistematic de un versificator romantic (cam pe la sfârșitul sec. XIX, ca Eminescu), nefericit în dragoste, sărac în viață și nedreptățit, și de preferință mort de o chestie astăzi vindecabilă, dar cu rezonanțe exotic-romantice: ftizie, tuberculoza (mă rog, e cam același lucru, însă nu suna la fel). Eventual sifilis, ceea ce legenda națională acceptă acum, pentru că introduce o nota de erotism indulgent-eroic.

Ce e uluitor însă în acel film, Un bulgăre de humă, care mustește de tot cabotinajul epocii realismului socialist, este cum a putut trece de cenzură în condițiile în care relația dintre Eminescu și Creangă apare cel puțin ambiguă.

Hazardul a făcut că tot atunci, în 1989, în anul centenarului morții lui Eminescu, a lui Creangă și a Veronicăi, isprăvisem și eu o piesă de teatru în jurul relației celor doi, mustind de erotism, 1875: Eminescu la Creangă.

Am fost interesat să compar felul în care abordasem ambiguitatea relației Eminescu-Creangă eu, pe de o parte, scăpat de cenzură și ajuns în Belgia cu piesa destinată publicării (deși nu a mai apărut din pricina Revoluției) în revista Agora scoasă atunci de Dorin Tudoran la Washington.

Filmul Un bulgăre de humă poate fi văzut în întregime pe YouTube, chiar dacă este o copie de calitate îndoielnică.

Sigur, trecem de la început peste faptul că filmul râde în mod deschis de religie, nedovedind nicio pioșenie, așa cum se obișnuia în epoca comunismului și a materialismului științific. Filmul îl arată pe Creangă (Dorel Vișan), dascăl și diacon, despuindu-se și sărind gol în apa râului, exhibându-și fesele mușchiuloase în fața celorlalți preoți și călugări.

Apoi, nevasta lui Creangă, cea de care avea să se despartă, Ileana, fată de preot de altfel, e prezentată îmbrăcată ca o cucoană care își dă cochet cu ruj, ba chiar flirtează din priviri și șolduri cu călugării din curtea mănăstirii Golia.

Mai vedem și măicuțe languroase, pe care Creangă le ceartă pentru că le interpretează prea bine privirile pofticioase etc. Apoi în sărăcie el eșuează în bojdeuca din Țicău unde și-o aduce pe țăranca Tinca Vartic să îi facă plăcinte și curechi.

Acolo, odată plasat decorul, intervine întâlnirea cu Eminescu (Adrian Pintea), pe fundal limpede homoerotic reprimat.

Câteva cuvinte despre firul narativ înainte de a trece la ambiguitatea relației și presupuneri despre felul prin care a trecut prin cenzură.

În film, Creangă și Eminescu se întâlnesc la un anticar jucat de Marcel Iureș, când în realitate se întâlniseră în toamna lui 1875 la o crâșmă faimoasă, la Bolta Rece. Tradiția locală spune că de fapt cârciuma s-ar fi numit inițial Borta Rece, ceea ce e absolut plauzibil, dat fiind umorul local, care a jucat întotdeauna pe obscenități și mizerie, așa cum am și spus-o în VICE, dar mai ales Bolta Rece, descoperind dezamăgit că nu mai există cârciuma mea favorită: La Zoiosu.

Să facem aici o decriptare a liniei narative a filmului. Așadar Creangă îl zărește pe Eminescu mai întâi la anticar (loc mai elevat decât crâșma), spre minutul 14 în film, și e fascinat de silueta și profilul lui, căzând pe loc într-un fel de transă mistică, precum în fața femeii de vis, totul pe fundal de cor medieval. La fel de fascinat e Creangă de el ca atunci când Eminescu însuși o zărește pe Veronica, fascinația mistic-erotică fiind simetrică.

Urmează o primă scenă tandră la min. 24, când cei se plimbă singuri pe coclauri, pe fundal de muzică romantică, apoi se ascund de ploaie și se privesc cu pasiunea a doi îndrăgostiți definitiv, care mai că nu îndrăznesc să se atingă… după care adorm împreună pe niște iarbă și paie.

La min. 47, Eminescu își aprinde o țigară pe care o fumează cu niște gesturi feminine de homosexual pasiv, deși dominator intelectual, iar Creangă mai că îl posedă pe la spate. Apoi, la 48.10, Creangă îl ia de umeri pe la spate cu infinită tandrețe și îl întreabă pe unde au să se preumble în acea zi. Eminescu propune un traseu lăturalnic, puțin umblat. Creangă ezită (48.28):

Iese să-i aducă de mâncare, iar Creangă se uită melancolic în oglindă, știind că totul s-a sfârșit.

Scenaristul Mircea Radu Iacoban se informase foarte bine, citind în mod vizibil aceleași surse, studii și biografiile pe care li le-a consacrat Călinescu, la care avusesem și eu acces, introducând, ca și în piesa mea, exact aceleași elemente secundare, vizite la cenaclul Junimea, acasă la Pogor, unde participă de pildă și filozoful Vasile Conta.

La fel avea să facă el aluzie în scenariu, cum fac și eu în piesă, la faptul că Eminescu pare să fi furat într-adevăr niște scaune de la biblioteca de unde avea să fie dat afară. Sunt omniprezente apoi, în film, mâțele lui Creangă, peste o duzină.

Ce mai este însă comic – subliminal, și ne întrebăm dacă scenaristul și regizorul filmului Un bulgăre de humă au înțeles acest lucru, este că humă și homo sunt etimologic același termen. (Citatul corect din Creangă are boț, nu bulgăre: „Eram şi eu un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti.”).

Să explicăm:

Creangă venea din Humulești, satul humei, or humă și homo sunt același cuvânt la origine, omul, homo, provine în latină din humus, era muritorul făcut din pământ, din clisă, aceasta fiind etimologia cuvântului în latină, cum am mai arătat-o aici. Chiar dacă unele dicționare dau huma ca provenind din bulgărescul huma (хума), dicționarele bulgărești în schimb prezintă хума ca provenind din latinescul humus. Asta e implauzibil, căci mai degrabă bulgarii au luat huma din română. Indiferent însă de cine a împrumutat de la cine, rămâne faptul că humă și homo provin de la aceeași rădăcină.

Cam asta despre filmul Un bulgăre de humă care a trecut miraculos de cenzura comunistă. Am mai scris despre felul în care homosexualitatea, sau sexualitatea pe scurt, a fost reprimată la români, printre altele în volumul Dacopatia și alte rătăciri românești, în care am arătat cum Călușarii se arată a fi fost o confrerie homosexuală inițiatică.