Fotografii de Vlad Bâscă

Am mâncat cel mai scump parizer din România, ca să văd cum se simt bogații

30 de lei pentru o felie care vine împachetat într-o replică a ziarului Scînteia.

|
12 Octombrie 2018, 10:51am

Fotografii de Vlad Bâscă

N-am prins perioada comunismului (din fericire), iar la tot ce se zice despre acele timpuri vizavi de rația de mâncare nu pot decât să reacționez cu un „serios, chiar așa s-a întâmplat?”. Pe de altă parte, taică-miu îmi spunea, la un moment dat, cât de fericit era că mâncase prima oară-n viața lui o banană, adusă de bunică-miu din Libia, după ce fusese trimis de regim să lucreze o vreme acolo.

La fel și cu parizerul. Părinții și bunicii noștri o să-ți spună entuziasmați că parizerul le amintește de copilărie și tinerețe. Cum se bucurau ei că fentaseră sistemul și reușiseră să ia două batoane de parizer, nu doar unul, așa cum aveai voie pe cartelă. Cum veneau mamele acasă, după trei ore de stat la coadă, și strigau la copii să vină repede în bucătărie că le-au adus bunătăți. Ce vremuri frumoase!

Mie, de exemplu, margarina pe pâine îmi aduce aminte de copilărie. Dar am mâncat atât de multă la vremea aia, încât acum vomit numai dac-o văd. De fapt, mie-mi aduce aminte mai mult de sărăcie decât de copilărie.

Cel mai probabil habar n-aveai, nici eu nu știam până zilele trecute, dar cert e că la un restaurant din București, pe nume Kaiamo, se vinde parizer la ziar. Ceva oarecum neobișnuit, însă nostalgia asta gastronomică a mai fost încercată în trecut și de un alt restaurant, La Scînteia, din zona Foișorului de Foc. Prețurile erau însă mai mici și decorul mai autentic comunist, dar vorbim de 2008.

Care-i treaba cu parizerul ăsta la ziar

Da, boss. Zic iar. Parizer la ziar. Adică pe-o farfurie vine un parizer înfășurat într-o copertă din fostul ziar comunist de propagandă „Scînteia”, alături de-o garnitură cu piure și castraveți în oțet.

Când am intrat în restaurant, primul gând a fost „boss, sigur aici se vinde parizer la ziar?” Asta fiindcă locul arată bine așezat. Bucătăria era la vedere, iar prin asta te puteai uita la tatuajele personalului care pregăteau mâncarea. Până și furculița aia cu care am mâncat urla a valoare.

În meniu scrie simplu „Parizer la ziar. Preț 30 de lei”. Comanda vine relativ repede.

Așa arată un parizer la ziar, oameni buni. Gustul? Ca de parizer. Imaginează-ți că nu reinventează nimeni gustul de parizer. Bine, piureul, combinat cu unt, avea un gust mai bun decât la mama acasă, doar că era foarte puțin. După cinci linguri l-am terminat. În schimb, parizerul am reușit să-l mănânc doar pe jumătate, nu că nu era bun, ci din respect față de strămoșii noștri care au luptat la revoluție ca eu acum să am de ales între parizer, salam și șuncă de Praga! Mulțumesc!

Se încearcă transformarea conceptului de aliment din sărăcie în ceva cool

La ora actuală, parizerul e cel mai ieftin lucru de la raionul de mezeluri. Adică-n comunism, dacă nu aveai prea multe alternative, era văzut ca un deliciu, iar tot ce-a făcut restaurantul a fost să ia un produs consumat într-o perioadă de neajunsuri și să-l transforme în ceva cool. Atât pentru nostalgicii care-și aduc aminte de comunism, cât și pentru tinerii care vor să guste „din mâncarea de aur”.

Acum, întrebarea e de ce dracu' există un astfel de restaurant și, mai ales, de ce ar da bani oamenii să mănânce parizer care oricum e nesănătos, sărac și de prost gust? Simplu. Pentru că suntem niște tineri nebuni și open-minded! Sau doar pentru că rețelele sociale ne controlează, iar o poză cu parizer la ziar pe Instastory o să aibă reacții și lumea o să vadă ce amuzanți suntem noi. Plus că locul arată bine și o poza cu el nu știi niciodată câte like-uri o să facă.

Apropo, dacă vrei să vezi cum Instagram îmi controlează viața, mă găsești aici. Iar dacă postez vreo glumă (sau, mă rog, ceva de genul), o scriu pe Facebook.