Cum să-ți cauți job și să lucrezi că actor român în Germania

În rubrica „Afară din țară” discutăm periodic despre ce înseamnă să te muți, ca român, în diferite colțuri ale lumii.

Am vrut să mă mut din România încă de când aveam 11 ani și am ieșit pentru prima dată din țară. Inițial eram curioasă de nou, dar când am crescut am simțit că nu rezonez cu mentalitatea și cultura țării în care m-am născut. Terminsem facultatea de vreo șapte ani, cu o diplomă în artele spectacolului; în acte, eram actriță.

Lucrasem în diverse școli și grădinițe ca profesor de actorie, faceam parte dintr-o companie cunoscută de teatru-dans și pantomimă, jucasem în câteva spectacole independente și fusesem chiar angajată pentru scurt timp la un teatru de provincie. Dar în 2013 am rămas doar cu câteva joburi de predat, care nu îmi asigurau traiul zilnic și jucam un spectacol lunar sau chiar și mai rar. Nu eram mulțumită nici financiar, nici artistic, nici emoțional.

Am căutat mereu căi să emigrez, dar ori nu aveam banii suficienți, ori curaj, ori momentul era prost. Am reușit să fac asta abia în 2014. Deja aveam o relație la distanță de un an cu un neamț-spaniol care locuia în Stuttgart, Germania și părea un pas firesc să ne mutăm împreună în acceași casă. Așa că, am împachetat zece cutii cu tot ce credeam eu că îmi e necesar și am pornit cu tata la volanul dubiței familiei.

O mutare de genul acesta cere ori o sumă de bani economisită în prealabil, ori un prieten, rudă, care să te țină măcar pe o canapea în primele luni. Eu am plecat fără bani în buzunar, iar primul pas a fost să-mi găsesc un job de întreținere, pe o sumă minimă de bani, chiar dacă aveam ajutorul financiar al partenerului.

CV. Mi-am făcut un CV separat în care am listat joburi pe care le-am avut de-a lungul anilor și care mă recomandau ca vânzător sau ca barman: fusesem chelneriță într-un bar în București în facultate și mai lucrasem în America, pe vară, în diverse magazine. Nu era cine știe ce, dar pentru început a funcționat.

În Germania, aspectul unui CV e destul de strict: să conțină poză, experiența trecută în ordine invers cronologică, să nu ai „găuri” între perioadele de lucru, iar punctele forte să le listezi la începutul cv-ului. M-a ajutat un amic neamț cu traducerea, cu formularea și cu listatul conținutului după cerințele locale. Apoi m-am descurcat singură, cu exemple de pe diverse site-uri.

MINI-JOB. Am căutat de lucru pe net, pe platforma de job-uri Indeed. Am descoperit rapid ideea de „mini-job”, o chestie specifică Germaniei, în care muncești doar câteva ore pe lună pentru maximum 450 de euro neimpozabili. Îl poți combina cu un full-time sau cu un part-time. Cum eu îmi doream să activez și ca actor, un mini-job îmi dădea teoretic timp să mă ocup și de asta.

BARMAN. După două luni am fost chemată pentru un post de barman la barul Operei din Stuttgart. A fost primul interviu, la trei luni după mutarea mea în Germania, după zeci de e-mail-uri și aplicații trimise. Managera de personal m-a întrebat despre disponibilitatea de lucru pe care o am, experiența, de ce vreau să lucrez acolo, mi-a făcut un tur al clădirii și mi-a expus drepturile, obligațiile și salariul pe care aveam să îl primesc. Într-o o zi, după un instructaj rapid de 30 de minute, am lucrat de probă: am preparat, am servit băuturi, am debarasat.

Am primit jobul și am lucrat aici doi ani. Deși suna ideal, am descoperit rapid că nu era chiar așa, munca fiind fizică, trebuia să acopăr mai multe etaje, să car constant lăzi de băuturi, farfurii, pahare, iar stresul de a servi o mie de oameni în zece minute a rămas cu mine și după ce n-am mai lucrat acolo. Munceam câte cinci, șase ore, de două, trei ori pe săptămână, dar au fost și perioade în care am făcut ture duble de 13 ore sau am lucrat patru zile la rând, pentru că duceau lipsă de personal. Pentru asta nu eram plătită în plus, ci lucram mai puțin luna următoare, pentru că regula la mini-job este ca salariul lunar să nu depășească 450 de euro.

La un moment dat m-am săturat și m-am angajat la un magazin de haine ca vânzătoare, unde am lucrat șase luni.

În Germania, teatrele sunt împărțite oarecum similar cu România. Există unele naționale și unele județene, sponsorizate de guvern sau de primărie. Echipele de actori sunt fixe și participă la toate producțiile puse în scenă. Au însă și câțiva colaboratori contractați pe proiect.

Altele sunt teatru gazdă, în care există o echipă și un repertoriu fix, dar care găzduiesc și producții din afară. Dacă vrei să joci aici cu o producție independentă, ori accepți teatrul ca și co-producător, ori plătești chiria și cheltuielile aferente producției.

Mai există și scena liberă, care produce teatrul de stradă, de bar, în spații neconvenționale. Cum germana mea nu era fluentă și mă bazam doar pe ce am învățat în liceu și la un curs la Institutul Goethe, din București, am făcut o listă cu toate teatrele, organizațiile și cluburile de teatru în limbi străine, în special în engleză, din Stuttgart, și le-am scris sau le-am sunat. Tuturor le-am trimis un cv și o scrisoare de intenție. În timp, niciun angajator nu a insistat să-mi vadă diplomele, dar am avut grijă să le traduc și să le trimit pe e-mail înaintea interviurilor. Din fericire, nu am avut nevoie sa platesc pentru recunoașterea diplomelor, care costă în jur de 250 de euro.

REGIZOR. Nu mi-a răspuns nimeni până la Stuart, un regizor englez de documentare, care m-a chemat la o întâlnire săptămânală pe care o avea cu grupul lui de teatru în limba engleză, ca să ne cunoaștem. Am asistat apoi la cursurile lui de la Universitatea Media, unde am jucat într-o scenă pe care o repetau și am contribuit cu direcții de regie. Am ieșit la cină cu grupul și am avut ocazia să îmi prezint experiența din cv, fără să știu că, de fapt, eram supusă unui interviu de angajare. Cum aveam un master în Pedagogie Teatrală, o licență în Actorie și ceva ani de experiență ca actor și trainer de actorie în România și cum semănam leit cu personajul principal din ultima piesa scrisă de Stuart, într-un moment care acum îmi pare de film, mi-a propus să joc rolul principal și să preiau regia producției.

LECTOR. Pentru a mă putea plăti pentru jobul de regizor, mi-a oferit un loc de lector la universitatea la care lucra și producția a devenit proiect independent al studenților de la facultate. Adică am muncit dublu pe aceeași sumă de bani.

Postul de lector presupunea să predau regie în engleză pentru studenții străini de la Universitatea Media, dar în curând s-a extins la predare în germană, studenților locali. În Germania, pentru a fi lector este suficient să ai un master, dar pentru a fi profesor ai nevoie de doctorat sau de echivalarea experienței care te recomandă pentru a preda un anumit subiect.

Apoi am aflat că jobul de lector era treapta de jos a sistemului de învățământ, unde te puteau exploata mai bine. Plata pe oră era foarte bună, chiar și pentru Germania, între 30 și 35 de euro, dar nu aveam asigurare medicală, care este obligatorie. În plus, plata se făcea la final de semestru, deci vedeam banii doar o dată la șase luni. Contractul se reînnoia semestrial, dar numai dacă se strângea un număr suficient de studenți, chestiune pe care am aflat-o pe propria piele. Din asta am învățat că, pe lângă lucrurile evidente de a ține un curs profesionist, plăcut și interesant, trebuia să am grijă ca descrierea lui să fie pusă pe site-ul facultății, altfel nu știa nimeni de el, și să particip la întâlnirile de la început de semestru, unde profesorii își prezentau cursurile pentru noii studenți.

PROFESOR DE ACTORIE. Mai târziu, am completat postul de lector cu un post part-time de profesor la o școală particulară de actorie, într-un orășel de lângă Stuttgart. Instituția aparținea unei francize pornită din Anglia, iar studenții erau copii între șase și 15 ani. Trimisesem CV-ul cu câteva luni înainte și, deși inițial nu aveau locuri, într-o lună au deschis o școală nouă și m-au contactat. Predam actorie trei ore pe săptămână, în fiecare sâmbătă dimineață. Un an și jumătate mai târziu, școala s-a închis din lipsă de studenți și a trebuit să îmi caut din nou un job de completare.

ACTOR. În paralel, am fost aleasă să joc într-o piesă în limba germană într-un festival care sărbătorea istoria unui orășel din apropierea Stuttgart-ului. Am obținut rolul după o audiție la care mă chemase regizorul unei grupe de teatru de amatori de la Forumul Culturilor din Stuttgart, unde lucrasem un timp ca asistent de producție voluntar, ca să cunosc oameni și să intru în mediul artistic, până a trebuit să renunț, din lipsă de timp.

În urmatorii doi ani mi-a fost mai greu să obțin roluri, deși am dat audiție pentru a fi acceptată în baza de date a ZAV, o ramură pentru artiști a Agenției forțelor de muncă din Germania. M-au refuzat, pentru că aveam accent, așa că am cautat de lucru în altă parte. Am jucat în câteva scurtmetraje ale studenților mei sau ale unor prieteni care erau tineri cineaști și am avut câteva job-uri de script continuity - persoana care se ocupă de continuitatea conțintului cadrelor în film -, unele plătitle, altele nu.

Nu era ideal să lucrez pe gratis, dar aveam nevoie de un clip cu mine, iar asta a fost modalitatea prin care mi-am construit relații și mi-am făcut CV-ul. Toate joburile le-am găsit pe grupuri specifice pentru cineaști și actori/regizori pe Facebook, ori prin Crew United, o platformă de joburi în industria filmului din Germania.

ASIGURARE DE SĂNĂTATE OBLIGATORIE. Niciun job din toate astea nu a inclus asigurare de sănătate, care este obligatorie, pentru că nu eram angajată cu contract de muncă, ci de colaborare. La început, am folosit una pentru cetățeni internaționali, de 1 600 de euro anual, mai mult decât suma medie anuală pe care o plăteai ca cetățean german și care depindea de locul de muncă și de casa de asigurări. Apoi am găsit o asociație a artiștilor în care m-am putut înscrie datorită joburilor obținute până atunci. Ei au acționat ca mediator între mine și casele de asigurări. Astfel că, nu am plătit suma obișnuită, ci una corespondentă strict cu veniturile provenite din artă în anul respectiv, cam șase, șapte sute de euro pe an. Puteam lucra orice pe lângă profesiile artistice și nu se aduna venitului din care îmi calculau asigurarea.

CONTABILITATE. Ca și contractor independent, pentru a fi plătită, trebuia să îmi țin singură socoteala cursurilor și să completez o chitanță pre-existentă pentru fiecare loc de muncă, pe post de contractor independent.

TAXE ȘI IMPOZITE. Și de taxe tot eu eram responsabilă, dar în Germania nu trebuie să le plătești, dacă ești întreprinzător independent și nu depășești pragul de nouă mii de euro pe an. Când am făcut asta, am plătit taxe în jur de 80-90 de euro pe an.

Depunerea lor se face online, pe site-ul Fiscului din orașul de care aparții sau printr-un program privat online pe care eu l-am cumpărat pentru aproape 30 de euro pe an, pentru că explica foarte simplu cum să procedez. Nu am fost niciodată la sediul fizic ca să depun vreo hârtie. La un moment dat am avut nevoie de o extindere a termenului la care puteam să depun taxele, am sunat și m-au amânat o lună fără probleme.

Germania e foarte internațională. La fiecare job era un amestec de nații în care fiecare reprezenta zece la sută din numărul de angajați. Înainte să plec din țară mi s-a repetat constant că nemții sunt reci, dar n-am înțeles de unde vine această preconcepție. Unii au fost nepoliticoși, distanți, urâcioși și retrași, dar mulți mi-au cumpărat mâncare când nu aveam bani, m-au ajutat să mă mut când nu aveam cu ce și nici buget de chirie, m-au invitat la masa de Crăciun când nu aveam cu cine să petrec și au dansat cu mine în club până la cinci dimineața, de ziua mea, când nu eram tocmai pe roze. În toate locurile de muncă mi-am făcut prieteni buni, iar mulți dintre ei erau nemți.

Eu m-am potrivit foarte bine cu stilul de lucru, seriozitatea și felul în care sunt organizate lucrurile în Germania. Totul se face la timp și ești respectat la locul de muncă. Au și ei probleme, desigur, cum ar fi rigiditatea și lipsa de inventivitate, dar simt că am destule drepturi și într-un final lucrurile se rezolvă mereu, iar toate astea mă fac să mă simt în siguranță.

Ca actor în Germania, deși a existat bariera de limbă, am avut șansa să o iau de la zero, am găsit mai multe joburi decât în România și am fost tratată corect, în funcție de experiența mea și de felul în care îmi fac meseria. Am avut destule joburi care m-au refuzat, dar pe unele am reușit să le obțin cu experiența din CV, scrisoare de intenție și interviu și să le păstrez datorită profesionalismului și expertizei pe care am adus-o. Am simțit că sunt evaluată corect și nu am nevoie de cunoștințe sau artificii pentru a obține un job, ca în România.