Publicitate
Muzică

Am vorbit cu artiști din România despre cum le-a schimbat viața The Cure

Pe 22 iulie, britanicii vin pentru prima dată în România.

de Marius Ghenț
10 Iulie 2019, 9:01am

Fotografie via contul de Facebook al trupei The Cure

The Cure e una dintre cele mai importante trupe din istoria rock-ului. Britanicii au fost printre cei mai de succes artiști din scena de new wave și post-punk din anii `70-`80 și au influențat ce mișcă în goth rock. Au 13 albume lansate până în prezent, o tonă de premii câștigate în industrie și anul ăsta au intrat în Rock And Roll Hall of Fame. Răspunsul lui Robert Smith la o întrebare pusă de o prezentatoare pe covorul roșu al evenimentului, care a ajuns și viral la începutul anului, e la fel de bun ca tot ce au făcut în muzică.

Trupa britanică a stat foarte mulți ani în categoria trupelor alea blană care nu au concertat niciodată la noi. Din fericire, în 22 iulie, The Cure o să ajungă pentru prima oară în România, în cadrul festivalului Rock The City. Evenimentul o să-i aibă în line-up și pe Editors, God is an Astronaut și trupa locală Firma. Va fi ca un blue monday în mijlocul verii. The Cure e genul ăla de trupă pe care o asculți când te desparți de cineva sau pur și simplu vrei să te îngropi în deprimare, deci așteaptă-te la o ploaie de vară cu lacrimi în Piața Constituției.

Înainte de concert, am fost curios să văd cum i-a influențat muzica celor de la The Cure și pe muzicienii din România. Pentru o trupă care e asociată cu atâtea amintiri triste, i-am rugat pe artiștii ăștia să-mi spună și o amintire frumoasă:

Alexandru Das (Valerinne)

alexandru das
Alexandru. Fotografie de Zoly Zelenyak

Nu aș putea să îmi imaginez adolescența fără The Cure. Pentru mine e în continuare singura trupă care cuprinde tot spectrul de sentimente de la disperare până la euforie, trecând prin melancolie, nostalgie, veselie copilărească, totul sub un văl al absurdului existențial. Și acum asociez lumina de toamnă cu „Disintegration”, zilele cețoase cu „Faith”, mirosurile fetide ale verii cu „Pornography” și zilele ploioase de primăvară cu „Head On The Door”.

Datorită versurilor lui Robert Smith am citit, pe la 14-15 ani, Camus, Tennyson, Keats, am descoperit poemele în proză ale lui Baudelaire. Copertele făcute de Parched Art (Andy Vella & Porl Thomson) au fost o inspirație pentru a mă apuca de design grafic, clipurile lui Tim Pope mi-au trezit interesul în arta cinematografică, iar piesa „A Forest” este prima pe care am cântat-o la chitară în viața mea.

Muzica Valerinne este influențată și de The Cure. Nu există piesă de la ei care să nu îmi placă sau care să mă lase indiferent. În același timp, The Cure mi-au deschis o poartă către o mulțime de alte trupe de post-punk mai puțin cunoscute, ca And Also The Trees, proiectul The Glove al lui Robert Smith și Steve Severin, dar mai târziu și către trupe ca Mogwai și The Twilight Sad. Cu The Cure mă simt acasă în mine însumi.

Gabriel Maga (Vunk)

gabriel
Gabriel. Fotografie via contul său de Facebook

Prin vara lui 1992, nu mai țin minte dacă aveam cablu sau încă îl furam de la vecin, am dat de „Friday I’m In Love”. Asta era pe vremea când pe MTV se dădea muzică. Cred că țin minte și momentul în care au dat clipul în premieră - ori Martha Quinn ori Jenny McCarthy l-a prezentat - și mi s-a părut cea mai frumoasă melodie ever. Bineînțeles că nu am dezvăluit acest lucru găștii mele de metaliști, era my dirty little secret pleasure.

Tot în perioada aia am avut primul meu crush major: era o fată blondă cu ochi albaștri și cumva cea mai populară din cartier. Retrospectiv, cred că și ei îi plăcea de mine, dar până la urmă s-a combinat cu unu’ mai puțin timid și awkward ca mine. Blugi SH, țigări la bucată și teenage unrequited love. Cam ăsta e vibe-ul pe care mi-l dă cântecul ăsta.

The Cure mi s-au părut tot timpul împotriva curentului. Chiar dacă ei provin din scena post-punk / new wave, nu prea poți să îi compari cu nimic. Poate cu The Smiths? Oricum, puștan fiind, dacă nu era old school hard rock, nu merita timpul meu, până am ascultat The Cure și cumva am avut o revelație: ce mișto e să nu suni ca nimeni! Tot atunci am început să dau mai multă atenție și altor estetici sonore decât chitară, bass și tobe date în ele tare. Acum am mai multe synth-uri decât chitare acasă.

Daniel Dorobanțu (Thy Veils)

daniel
Daniel, fotografie de Georgiana Feidi

Am descoperit The Cure în 1993 când am mers prima dată în viață la un underground party. Cu Dacian Vâlcu (Romantic Jurgen) am intrat în muzică, eram vecini și îl asistam să producă ceva în zona techno/industrial. M-a invitat la Clubul Htonian (Timișoara), unde era organizator și DJ. La party-ul ăla, după vreo două ore în care nu-mi găseam locul, a venit o piesă pe care am inclus-o de la primele măsuri în soundtrack-ul vieții. Piesa mi-a schimbat instant percepția, mi-a anulat anxietatea și am simțit că rezonez cu câțiva necunoscuți din mulțime. Printre ei erau Ciprian Costache și Florin Turtă, iar peste câteva săptămâni am fost invitat să intru în trupa lor, Arc Gotic. Nu știam ce piesă a fost, dar curând după acel party am parcurs cu Dacian întreg playlist-ul și i-am aflat numele: „The Cure - A Forest”.

În perioada aia am început să-mi imaginez un univers sonor prin care să mă exprim, să mă descopăr și să-mi găsesc locul în lume. Îmi amintesc că-mi doream o muzică care să semene cu începuturile și sfârșiturile pieselor The Cure, acele secvențe eterice, onirice, fără un ritm definit, atmosfere ce sugerau și conțineau tot ce era și orice ar fi putut fi. Apoi, am început să construiesc acest univers, iar ulterior i-a venit și numele, Thy Veils.

The Cure a fost și este mereu parte din orice, mereu un punct de vedere sensibil și onest, pe care mă puteam baza, parte din coloana sonoră a oricărei dimensiuni afective. I-am ascultat live în Praga, am citit aproape orice interviu al lui Robert care, mereu, într-un mod cosmic și nebulos, mă limpezea, subtil și extrem de amuzant, în infinite straturi de ploaie ce clarificau un drum spre o nesfârșită prospețime.

Vlad Octavian (Scandal)

scandal
Vlad, foto via contul de Facebook Scandal-streetpunk

Am ascultat pentru prima dată The Cure imediat după revoluție. Pe MTV am dat de piesa „Lullaby”, care a rupt toate topurile din lume. Videoclipul a fost nebun, dark și puțin înfricoșător pentru un puști de 10-11 ani. În anii ‘90 ascultam foarte mult The Cure, făcea parte din coloana sonoră a adolescenței mele. Îmi amintesc că piese precum „Pictures of you”, „Lullaby” sau „Fascination Street” de pe Disintegration au fost pe toate casetele noastre pentru chefuri și majorate. La finalul deceniului am descoperit și albumele lor din anii `70 și `80.

Din păcate, nu am reușit să-i văd în concert, dar vara asta o să cântăm cu Scandal la Exit Festival în aceeași seară cu The Cure. Chiar dacă nu mai sunt așa mare fan ca în trecut, o să fie minunat să văd una din legendele post-punk/goth/new-wave live.

Sergiu Ivanov (Pinholes, Nava Mamă)

sergiu
Sergiu, foto via contul său de Facebook

Adevărul e că, încă nu sunt sută la sută sigur că machiajul și happy goth-ul au îmbătrânit chiar atât de bine pentru The Cure. Deși, nu știu cum l-aș imagina altfel pe Robert Smith, doar murdar de ruj, uitându-se cinic și pierdut spre orizont. Sau nebuloasa nimicului din interiorul lui.

Ce mă fascinează la The Cure e influența pe care o are asupra muzicii. De la Deftones la Rites of Spring, poate și Slint. Poate chiar și the almighty Melvins? De ce nu?! Încă aștept și trap-ul modern să canalizeze „If only tonight we could sleep” și sunetul de unghii zgâriate pe o tablă. Între statutul de cult-band al The Cure și senzația lacomă de a mă așeza într-o poziție fetală în timp ce două lacrimi reci îmi vor cresta obrajii palizi și vârful nasului, am o slăbiciune greu de stăpânit pentru „Close to me” și „Lovecatsvariantele acustice. Pentru că îmi aduce aminte de perioada aia, dragostea aia, persoana aceea murdară de ruj ce făcea timpul să nu pară doar o privire cinică și pierdută spre orizont.

Andreea Tincea (Loungerie II, Abator Industries, Cats In The Rain)

andreea
Andreea, foto via contul de Facebook CATS in the RAIN

Era o ciudățenie complexă în apariția vocalului care se scurgea și în muzica trupei. I-am văzut prima oara la TV. Robert Smith îmi amintea de Omul Foarfece și, în egală măsură, de vrăjitorie și noire-ul Familiei Addams. Are un joc aparent inocent al seducției, își expune explicit emoțiile, fără jenă. Are o putere personală de care e conștient și o tristețe romantică. Are o cunoaștere profundă a iubirii. A fost un principiu vital pe care îl expunea elegant, cu ceva autoironie, puțin acid emoțional și câteva vârfuri de cuțit de filosofie.

Mi-a plăcut din prima jocul ăsta seducător, dramatic, noire și inteligent de la The Cure. Expuneau în muzica lor o chimie emoțională și o estetica pornită din ceva foarte personal lor, pentru ca le-a ieșit bine și cumva, doar dintr-un contact interior făcut la adâncime vin mesajele tari! Îi credeam. Îi simțeam.

Editor: Iulia Roșu