Publicitate
istorie

Tot ce trebuie să știi despre fiul neștiut al lui Tudor Arghezi

Ultima retrospectivă Eli Lotar a ajuns săptămâna trecută în România și e găzduită de Muzeul Colecțiilor de Artă. O poți vedea până pe 14 iulie.

de Bogdan Jitea
23 Aprilie 2019, 12:21pm

Portret anonim al lui Eli Lotar, 1925, lucrare gelatinos-argintată de epocă, 19,1 x 15,5 cm, donație Catherine Prévert din 2016, colecția Centrului Pompidou, Paris

Recunosc că numele lui Eli Lotar îmi era necunoscut până acum șase luni. Prin toamna anului trecut, vizitam o expoziție dedicată suprarealismului european la Palazzo Blu, în Pisa, când am dat întâmplător peste câteva fotografii ce purtau semnătura lui. M-au izbit imaginile brutale, dar în același timp învăluite de poezie, ale părților de vite tranșate într-un abator parizian. Am fost uimit să aflu identitatea artistului: Eli Lotar a fost fiul lui Tudor Arghezi și a plecat la Paris la doar 19 ani. Pentru români, dintre copiii lui Arghezi, singura cunoscută este Mitzura Arghezi, o actriță mediocră propulsată în Parlament de către defunctul Corneliu Vadim Tudor.

Ignorat în România până de curând, fotograful și cineastul Eli Lotar este mult mai cunoscut în Franța, drept una dintre personalitățile de marcă ale avangardei vizuale dintre cele două războaie mondiale. Centrul Pompidou i-a dedicat două retrospective, prima în 1993, iar a doua în 2017. Această ultimă retrospectivă Eli Lotar a ajuns săptămâna trecută în România și e găzduită de Muzeul Colecțiilor de Artă și organizată de Muzeul Național al Literaturii Române, în parteneriat cu Centrul Pompidou și Galeria Jeu de Paume.

Damarice Amao, una dintre curatoarele prezente la vernisajul din 18 aprilie și asistentă de conservare la Pompidou, a scris o teză de doctorat în istoria artei despre Eli Lotar. Un album și un volum de scrisori inedite ale artistului din perioada 1924-1926 însoțesc expoziția din București, care va fi deschisă până pe 14 iulie 2019.

Un vagabond înnăscut

eli-arghezi
Arghezi și Eli Lotar, scan via Eli Lotar, Scrisori (1924-1926), pref.: Damarice Amao, trad.: Virgil Tănase, Editura Muzeului Literaturii Române, 2019.

Când a plecat în Franța, la sfârșitul anului 1924, Eli Lotar s-a întors, de fapt, acasă. Se născuse pe 31 ianuarie 1905, în arondismentul 18 din Paris, sub numele de Eliazar Lotar Theodorescu. Tatăl său era Ion Nae Theodorescu, numele real al lui Tudor Arghezi. Poetul se încurcase cu o profesoară de științe naturale cu șase ani mai în vârstă ca el, Constanța Zissu, mama lui Eli Lotar. În acel moment, Arghezi era călugăr la mănăstirea Cernica, așa că cei doi hotărâseră ca nașterea să aibă loc departe de țară, în Franța. Pentru că nu-și putea asuma paternitatea băiatului, Arghezi a renunțat câteva luni mai târziu la călugărie. Cei doi s-au căsătorit în 1912, pentru ca băiatul să aibă un tată legitim, însă relația lor încordată a dus la divorț doi ani mai târziu.

Arghezi s-a recăsătorit în 1916 cu Paraschiva Burdea, cu care a avut doi copii: Mitzura și Baruțu Arghezi. Lotar nu prea se înțelegea cu mama vitregă, ceea ce i-a potențat firea de rebel moștenită de la tatăl său. Până la plecarea definitivă din țară, Lotar a fugit de mai multe ori de acasă. Prima oară în ianuarie 1919, când tatăl său era închis la Văcărești, pentru colaboraționism cu autoritățile germane în primul război mondial. În 1921, a vrut să plece în America și pentru asta a furat de acasă zece mii de lei, sumă considerabilă la acea vreme, însă a renunțat în ultimul moment. Următoarea fugă a avut loc în ianuarie 1922. După o călătorie cu trenul de patru zile, a ajuns la Chișinău, unde a fost recunoscut de un prieten al lui Arghezi, care l-a trimis la București escortat de un agent de poliție. Ajuns acasă, Arghezi l-a expediat la Siguranță, pentru a-i da o lecție. A stat acolo până seara, când tatăl său a venit să-l ridice.

Eli pleacă la iubitul său din Paris

Ultima fugă a fost planificată din timp. Eli Lotar a decis să plece la Paris, unde se afla prietenul său, Dinu Mereuță, de care era îndrăgostit, așa cum îi mărturisește într-o scrisoare din 31 octombrie 1924:

„Eu aș fi în stare acum să-ți fac o scrisoare de dragoste, fiindcă te ador, dar nu ți-o fac, fiindcă realitatea mă amenință cu un deget arătător lung, lung, lung peste măsură”.

Intenția sa era de a deveni actor de cinema și de a se alătura grupului Albatros, o trupă de formată din ruși albi emigrați în Franța care avea studiourile în Montreuil și care era condusă de actorul Ivan Mosjoukine. Pentru a ajunge la Paris, Lotar a fost dispus să facă orice fel de compromis:

„Voi face cu ochiul unei dame bine când n-oi avea unde să dorm, voi lucra într-o brutărie când n-oi avea ce mânca, voi face pe mulți să creadă că am parale când n-oi avea nici un ban și viceversa (ceea ce-i mai ușor), voi înduioșa, voi plânge, de va fi nevoie. Voi fi pește, voi fi lichea, șnapan, escroc, dar ce nu voi fi până în ziua în care voi ajunge la țintă.” (București, 12 noiembrie 1924)

A plecat pe 5 decembrie, clandestin, cu trenul la clasa a treia, doar cu strictul necesar la el. A traversat România, apoi Iugoslavia. După trecerea frauduloasă a graniței iugoslave, a ajuns la Trieste, de unde i-a scris lui Dinu flămând și fără un ban în buzunar. Următoarea scrisoare a scris-o chiar din Paris, dintr-un cabaret. Scrisoarea se termina brusc:

„Cu altă ocazie mai mult; acum s-a lungit lângă mine o damă și bineînțeles că nu sunt Napoleon să fac 17 lucruri deodată”.

Lotar
Eli Lotar, Spitalul Quinze-Vingts, 1928, fotomontaj, lucrare gelatinos-argintată de epocă, 21,5 x 14,8 cm, achiziție grație mecenatului lui Yves Rocher, 2011, fosta colecție Christian Bouqueret, colecția Centrului Pompidou, Paris

Curând după sosirea în Franța, Eli Lotar a realizat că pasiunea pentru Dinu fusese întreținută doar de iluzia ce vine odată cu depărtarea fizică:

„Doi tipi care se adoră, când sunt la distanță unul de altul se iubesc, când se revăd devin reci și la nevoie se ceartă. Nu vreau să fie ăsta cazul nostru și evit cât pot”.

În ajunul anului nou l-a anunțat pe Dinu că se mută de la el, deși în acel moment nu avea unde să stea: „Vreau însă să te convingi că n-ai de-a face cu un vagabond ordinar, vulgar, ci cu unul de rasă”.

Inițierea în fotografie

Lotar
Eli Lotar, Călătorie la bordul lui L'Exir Dallen, 1933-1935, lucrare gelatinos-argintată de epocă, 28,9 x 38,9 cm, donație Jean-Pierre Marchand din 2009, colecția Centrului Pompidou, Paris

La un moment dat, familia lui Dinu a aflat despre cei doi, a izbucnit scandalul, astfel că relația dintre ei s-a încheiat pe la începutul anului 1926. A fost momentul în care Eli Lotar s-a instalat la Nisa, unde și-a petrecut majoritatea timpului prin cafenele, în căutarea de roluri în filmele produse pe Coasta de Azur. Deși a reușit să apară în câteva, Eli o ducea greu, nu mânca zile la rând și rămânea deseori pe drumuri. Așa că a acceptat slujbe de valet în Monte Carlo sau de muncitor în construcții. La sfârșitul anului 1926 a cunoscut-o pe Germaine Krull la o petrecere dată de cântăreața Romanița Aron, o vară mai îndepărtată a sa. Fotografă dezinhibată și excentrică, comunistă expulzată din Uniunea Sovietică pentru atitudini „antibolșevice”, Germaine era cu șapte ani mai în vârstă ca Eli.

Lotar
Eli Lotar, La abatoarele de la Villette, 1929, lucrare gelatinos-argintată obținută după negativul original, 22,2 x 16,2 cm, Centrul Pompidou, Paris

În memoriile sale, artista nota momentul în care l-a remarcat pe cel cu care a avut o relație furtunoasă:

„În adunarea aceea veselă și zgomotoasă, am zărit un tânăr de o frumusețe extraordinară. Stătea în picioare, tăcut, într-un colț al încăperii și părea să supravegheze toată lumea aceea cu un surâs ironic în colțul buzelor. Ochii de un gri închis treceau de la o persoană la alta, de parcă ar fi căutat pe cineva. Era de înălțime mijlocie, foarte slab, purta un pulover de culoare închisă, cu guler, sub o haină cam ponosită”.

Nemțoaica Germaine Krull era deja un nume important al avangardei europene, fotografiile sale de nuduri feminine făceau senzație. La scurt timp, l-a angajat pe Eli la atelierul său de fotografii de modă. Aici, românul a învățat rapid tehnica fotografică și, împreună cu Germaine, a cutreierat Parisul în căutare de subiecte. Lotar a devenit astfel fotograf, a început să publice-n publicații de avangardă precum Jazz și VU și să participe la expoziții importante precum „Exposition de photographie moderne”, din Bruxelles (1928) și „Film und Studio”, din Stuttgart (1929).

Lotar
Eli Lotar, Pedeapsă, 1929, lucrare gelatinos-argintată de epocă, 18,5 x 13 cm, achiziție grație mecenatului lui Yves Rocher, 2011, fosta colecție Christian Bouqueret, colecția Centrului Pompidou, Paris

După despărțirea de Germaine, Eli Lotar și-a continuat cariera în fotografie, optând pentru subiecte sociale. Instantaneele sale din cartierele mizere ale Parisului surprindeau o lume promiscuă, în care colcăiau prostituatele și micii delicvenți, de care s-a apropiat artistic cu empatie. Eli cunoștea mult prea bine această lume a marginalilor.

Simpatizantul comunist Eli Lotar face filme cu Bunuel și cu Renoir

Treptat, la începutul anilor ‘30, s-a îndepărtat de fotografie și a ales să lucreze în cinema. În această perioadă, Eli Lotar a început să fie sedus de mișcarea comunistă. Devenit operator de filme documentare, căuta să lucreze cu regizorii care-i împărtășeau opiniile politice de stânga. A colaborat cu fostul iubit al lui Germaine, regizorul olandez Joris Ivens, comunist notoriu, la realizarea mai multor filme documentare. A fost operator al unuia dintre filmele sale din seria Construim (1929). Cu această ocazie, Lotar a scris și singurul articol pe care l-a publicat vreodată, în care descria condițiile de muncă de pe șantierul digului de la Zuiderzee, de la țărmul Mării Nordului.

Următoarea colaborare a fost cu regizorul suprarealist Luis Bunuel, la realizarea singurului documentar al spaniolului, Pământ fără pâine (1933). Filmul avea ca temă condițiile aspre în care trăiesc locuitorii unei regiuni izolate și aride din Spania, Las Hurdes, unde carența de iod făcea ca majoritatea populației să sufere de cretinism. Lotar a vizitat regiunea pentru prima oară în 1932, dar a fost expulzat repede, suspectat a fi comunist. S-a întors în primăvara anului următor, alături de Bunuel, de doi anarhiști spanioli și de Pierre Unik, poet suprarealist și membru al Partidului Comunist Francez. Filmul a sfârșit prin a fi cenzurat de autoritățile spaniole.

Eli Lotar a călătorit mult în această perioadă. Victoria Frontului Popular în 1936, care a dus ulterior la Războiul Civil Spaniol, l-a prins la Madrid, unde a realizat o serie de fotografii ale adunărilor electorale și ale bucuriei de pe străzi de după aflarea rezultatelor. A continuat să lucreze în cinema și a colaborat cu legendarul regizor francez Jean Renoir, ca fotograf de platou al filmului O zi la țară (1936). Însă, cea mai importantă realizare a sa este documentarul Aubervilliers (1945), a cărei producție s-a întins pe zece ani. Imediat după război, Lotar s-a angajat ca operator pentru Serviciul Cinema al Ministerului Aerului. Primarul comunist al Aubervilliers, care era și ministru al Aerului, i-a comandat lui Lotar realizarea unui film despre condițiile groaznice de locuit din orășelul de la periferia Parisului, de pe malurile Senei. Modul mai degrabă poetic în care artistul a ales să filmeze, cu trimiteri la creațiile cinematografice ale regizorului suprarealist Jean Vigo, a făcut ca primarul să renunțe la folosirea sa în scopuri propagandistice.

Ultimii ani

Lotar
Eli Lotar, Femeie dormind, Spania, cea de-a patra călătorie, februarie 1936, lucrare gelatinos-argintată obținută după negativul original conform formatului unei fotografii de epocă existente, 21,4 x 30 cm, colecția Centrului Pompidou, Paris

După război, Eli și-a continuat „vagabondajul de rasă” prin lume. În 1947 a ajuns în Silezia (Polonia) ocupată de Armata Roșie, unde a căutat fără succes corpul și arhiva vechiului său prieten, Pierre Unik, cu care lucrase la filmul lui Bunuel, Pământ fără pâine. Unik dispăruse fără urme pe la începutul anului 1945, după ce evadase dintr-un lagăr de concentrare nazist.

A mers apoi în Africa, unde a filmat pădurile ecuatoriale ale Camerunului pentru un documentar. Într-o scrisoare din 19 ianuarie 1940, Arghezi îi mărturisea fiului său că regretă că a plecat și se gândește să vândă tot în țară și să se mute în Franța.

„Visul meu dintotdeauna a fost să mă aciuiesc în Franța și, dacă ai fi fost mai puțin nerăbdător, am fi putut face asta împreună”.

Lotar
Eli Lotar, Mâna lui Tombros cu arici de mare, 1931, lucrare gelatinos-argintată de epocă, 29,9 x 39,3 cm, donație Jean-Pierre Marchand din 2009, colecția Centrului Pompidou, Paris

Instaurarea comunismului a făcut ca planurile tatălui său să se năruie, așa că reîntâlnirea dintre cei doi a avut loc mult mai târziu și în circumstanțe cu totul diferite. După mai mult de trei decenii de peregrinări prin lume, Eli Lotar s-a întors în România în 1956. Din păcate, nu cunoaștem cum a fost revederea lor. În ultimii ani de viață, Eli Lotar a trăit în sărăcie și izolare. Doar prietenia strânsă cu sculptorul elvețian Aberto Giacometti, pentru care a pozat și pe care l-a fotografiat, i-a mai alinat din suferința vieții sale haotice. În 1969, Eli Lotar moare în urma unui infarct. A fost îngropat în cimitirul Ivry din Paris, locul predilect de înhumare al partizanilor comuniști francezi.

Editor: Răzvan Filip