Adulții care-și amintesc cum s-au născut

Nimeni nu-și imaginează că e amuzant să fii tras cu capul înainte prin vagin.

Tensiunea. Plânsul. Rușinea că plângi. Rușinea de condiția de muritor, de nuditate. Nu e de mirare că nu ne ținem minte propria naștere. Cel mai milos gest pe care ni l-a oferit psihologia noastră fragilă e marele magnet celest care trece peste hard disk-urile noastre pe la vârsta de trei ani.

Dar uite că există câteva drive-uri care au fost ratate de magnet.

„Îmi amintesc cum era în pântece”, povestește Elliander Elridge, în vârstă de 36 de ani. „Îmi amintesc că am văzut o lumină puternică și am simțit mișcare, dar nu-mi amintesc altceva decât o lumină puternică. După ce am deschis ochii, am văzut fața mamei. La naștere, sentimentul principal era cel de curiozitate – mă uitam în jur, dar nu înțelegeam la ce mă uit.”

Elliander asociază această amintire cu o traumă. S-a născut cu Urechea Bilaterală a lui Stahl, un exces rar de cartilaj pe care i l-a corectat un chirurg imediat ce s-a născut.

„Nu e ca și cum m-a lovit amintirea, ani mai târziu. Pur și simplu n-am uitat. Din cauza traumei prin care am trecut. Nu eram sedat și a fost extrem de dureros. Nu-mi amintesc exact durerea, dar îmi amintesc reacția la durere și propriile țipete”, spune el.

Ai putea crede că e o minciună, dar unele lucruri pe care le știm despre „fenomenul amneziei infantile” sunt extrem de ciudate.

De exemplu, în 1986, cercetătorii de la Universitatea Carolina de Nord au descoperit că bebelușii de trei zile erau capabili să distingă un anumit pasaj dintr-o carte pentru copii care le fusese citit de două ori pe zi în timpul ultimelor șase săptămâni de gestație. Ba chiar îl puteau distinge de alte pasaje similare, care aveau același număr de cuvinte, aceeași lungime și același ritm. Nu doar că țineau minte pasajul, ci aveau chiar o memorie sofisticată.

În plus, bebelușii preferau pasajul familiar chiar dacă nu era citit de mama lor. Cu alte cuvinte, nu doar că îl țineau minte, ci erau deștepți și puteau distinge mai multe diferențe decât îți poți imagina.

Fiica lui Gill Bullen are treizeci de ani, dar la vârsta de doi ani și jumătate vorbea deja uimitor de mult. La un moment dat și-a descoperit buricul și i-am explicat cum fusese atașată de mine prin el. „Da, și a fost frig”, mi-a răspuns.

„N-ar fi trebuit să-ți fie frig, iubita mea”, i-am zis. Mi-a răspuns: „Și prosopul a fost aspru și m-a zgâriat.”

Am lăsat-o așa. Câteva zile mai târziu, am avut o consultație la spital pentru sarcina cu gemeni. În drum spre casă, în mașină, am întrebat-o: „Și mai ții minte altceva de când erai un bebeluș?” „Nu-mi plăcea laptele”.

„Laptele lui mami sau laptele la sticlă?”

„Laptele la sticlă. Era groaznic – avea un gust de zici că avea păr în el.”

S-a întors la subiectul nașterii. A zis: „Era acolo mama, era și tata, toată lumea era fericită, așa că am fost și eu fericită. Chestia amuzantă e că nu mai ține minte toate astea acum. Dar ține minte laptele oribil cu gust de păr. Nu sunt gânduri pe care i le-aș fi putut planta în cap, pentru că n-am avut astfel de idei.”

Din nou, majoritatea oamenilor cred că toate astea sunt vrăjeli. Dar există multe dovezi că cei mici țin minte lucruri pe care le uită câțiva ani mai târziu.

Într-un studiu din 2005 efectuat de Dana Van Abbema și Patricia Bauer, copii cu vârste între șapte și nouă ani au dat interviuri despre evenimente petrecute când aveau trei ani. Doar șaizeci de procente dintre ei mai țineau minte evenimentele. Din alt grup de copii cu vârsta de nouă ani, doar 36 de procente țineau minte evenimentele. Pe scurt, copilăria are o perioadă în care amintirile mai îndepărtate dispar ca să facă loc unor experiențe noi.

Asta are legătură cu schimbările din structura creierului. Hipocampul – secțiunea din creier responsabilă cu memoria – se dezvoltă mult pe la vârsta de trei ani. Mai există și teoria „reducerii sinaptice” conform căreia ne naștem cu mult mai mulți neuroni decât ne sunt necesari, iar pe la vârsta de șapte ani, creierul începe să elimine neuronii de care nu avem nevoie, ceea ce înseamnă că aceste amintiri vagi sunt tăiate de la rădăcină.

„La o vârstă fragedă, amintirile nu sunt atât de importante pe plan social”, a zis Punit Shah, cercetător în psihologie la Universitatea din Bath. „E mai important să ții minte lucruri precum durerea decât detalii despre lucruri care se întâmplă. Hipocampul trece printr-o perioadă de dezvoltare rapidă între trei și cinci ani. Amintirile de atunci nu sunt codate foarte bine. Dar din punct de vedere evoluționist, asta nu e o problemă, pentru că nu se întâmplă atâtea lucruri care să merite ținute minte.”

Shah nu crede că oamenii își țin minte propriile nașteri. „Nu vreau să le stric experiența, dar șansele sunt foarte mici. Principalul motiv e un proces numit confabulație. Mulți oameni aud lucruri pe care le țin apoi minte ca și cum le-ar fi trăit. Părinții îți povestesc anumite detalii despre naștere și ai tendința să completezi tu restul.”

„Când oamenii îmi spun că e vrăjeală, iau și asta în considerare”, a zis Aaron Howard, un alt bărbat care își amintește cum s-a născut. „Sunt amintirile mele, deci mi-e imposibil să-i arăt asta cuiva care nu poate sau nu vrea să le înțeleagă. Am încredere în mintea mea, dar de unde pot ști ce e real și ce nu?”

Nașterea sună dramatic. „Îmi amintesc că eram supărat și rănit. Îmi era frig. Lumină puternică. A fost ca și cum ai sta în mașină în mijlocul viscolului și cineva ar sparge geamul și te-ar trage afară în frig. Foarte abrupt, foarte dureros. Nu puteam vedea nimic, nu înțelegeam ce se întâmplă. Dar îmi era frică. Fusesem smuls din lumea pe care o cunoșteam într-o lume necunoscută”, povestește Aaron.

Aaron a avut o copilărie interesantă. Ține minte că a suferit vreo patruzeci de contuzii în copilărie, din cauza ADHD-ului. Mama lui a fumat iarbă pe timpul sarcinii. Și apoi a mai făcut și un accident cu mașina:

„Mama a izbit mașina de o bordură, pe timp de ploaie, și eu eram în scaunul de bebeluș și m-am lovit la cap. După ce am mai suferit câteva lovituri serioase la cap în ultimii douăzeci de ani, cu snowboardul sau cu bicicleta, am început să am niște asocieri intense cu trecutul.”

I-am zis lui Gill Bullen că unii psihologi spun că și-a imaginat amintirile. „Știu, asta ne tot spun toți. Dar nu vorbesc suficient cu copiii. De exemplu, băiatul cel mare al surorii mele ține minte când era în leagăn. Sau jucăria cu care se juca cel mai mult”, a răspuns ea.

Carolyn Rovee-Collier, cercetătoare și mamă, a început să facă experimente cu bebelușul ei. Și-a dat seama că, de la trei luni, nu doar că putea mișca un telefon mobil cu piciorul, dar ținea minte și cum s-o facă. A urmat o serie de experimente cu bebeluși care au arătat că „un copil de trei luni ține minte ce a învățat cu o zi înainte, iar unul de nouă luni ține minte un joc timp de o lună și jumătate”.

„Nu există vreun dubiu că ținem minte întâmplări din copilărie”, a argumentat Rovee-Collier într-un interviu cu The Associated Press din 1984. „Doar că ne e greu să le accesăm. La fel ca elefanții, bebelușii nu uită nimic.”

„Faptul că îmi amintesc atâtea lucruri de când eram bebeluș a schimbat total felul în care interacționez cu copiii”, povestește Elliander Elridge.

„Amintirile m-au învățat că lucrurile sunt mai importante decât realizez. Am simțit o conexiune profundă cu viața mea, am devenit mai spiritual. Am început să îmi pun întrebări despre natura vieții și a realității. Am devenit mai empatic”, a zis Aaron.

Reîncarnarea n-a sunat niciodată atât de bine.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.