High hui

Poveștile oribile ale oamenilor care lucrează pe mare

Pescuitul e în continuare unul dintre cele mai periculoase locuri de muncă din Canada. Am vorbit cu niște căpitani despre cele mai periculoase experiențe pe care le-au avut.
15.11.17
Fotografii de Natalie Fobes / Getti

Articolul original a apărut pe VICE Canada. În 2017, pescuitul rămâne unul dintre cele mai – dacă nu cel mai – periculoase locuri de muncă din Canada. Din 1999, până în august 2015, 55 de persoane au murit pe vase de pescuit, din simplul motiv că au căzut peste bord, conform Comisiei pentru Siguranța Transportului. În total, peste 200 de pescari au murit în Canada din 1999. O investigație recent publicată de Globe and Mail a dezvăluit că rata de deces a marinarilor de pe punte e mai mare decât cea a constructorilor de acoperișuri, a fermierilor, piloților – și mult mai mare decât cea a polițiștilor. Per ansamblu, pescuitul are cea mai mare rată de deces dintre toate sectoarele de muncă din Canada. Furtunile, defecțiunile de echipament și chiar și pisicile de mare se numără printre multele pericole cu care se confruntă pescarii. Apoi mai e și munca de zi cu zi, care include amplasarea de undițe cu sute de cârlige ascuțite, căratul de capcane grele pentru homari și eviscerarea de pești spadă, rechini și ton.

Publicitate

Cu toate astea, pentru mulți pescari salariul pe care-l pot câștiga e mai important decât pericolele. Statisticile indică un salariu mediu pentru pescarii canadieni de circa 1 000 de dolari pe săptămână. Dar pescarii o să-ți spună că un membru al echipajului care muncește tot anul pentru un căpitan priceput poate să câștige între 75 000 și 120 000 de dolari – bani buni în multe dintre orașele pescărești în recesiune de pe coasta de est a Canadei. Chiar și-un marinar care lucrează șase luni pe puntea unui vas de prins homari poate să facă între 50 000 și 90 000 de dolari, în funcție de prețul pieței. Pescuitul e o raritate, în sensul în care îți permite să câștigi zeci sau chiar sute de mii de dolari fără să fi absolvit liceul. Altora le place pur și simplu aventura pescuitului sau îl văd drept unică opțiune de angajare. Indiferent de ce-i atrage pe pescari pe mare, pericolele pândesc la tot pasul, așa că am vorbit cu trei căpitani de pe coasta de est despre cele mai chinuitoare experiențe pe care le-au trăit în larg.

Richard Gillett Homeport

Twillingate, Newfoundland

Richard Gillett. Fotografie obținută prin amabilitatea autorului

Richard Gillett și-a pierdut trei bărci de pescuit. Două s-au scufundat, iar una a fost o „pierdere prin distrugere totală”. Scufundarea primeia a fost cea mai sfâșietoare, spune bărbatul în vârstă de 46 de ani într-un interviu telefonic, pe care mi-l acordă în timp ce pescuiește macrou pe coasta nord-estică din Newfoundland, Canada.

Gillett avea 25 de ani și era cu un echipaj de trei persoane pe barca lui de 10 metri, Sea Breeze. Bărbații navigau de-a lungul coastei din Labrador, Canada, cu o încărcătură de foci, când i-a prins o furtună crâncenă: vânturi cu viteza de 130 km/h, cu forță de uragan și valuri de 14 metri în înălțime. În plus, barca era înconjurată de bucăți de gheață – unele de dimensiunile unei clădiri sau a jumătate de stradă. „Ne-am zis că putem să ne scoatem pe gheață”, își amintește acesta. „Din păcate, n-am putut.”
La 5:30 dimineața, Gillett a pierdut controlul asupra cârmei. „Nu puteam să întoarcem din cauza bucăților mari de gheață și ne-a lovit una pe partea stângă și a aruncat barca la propriu, pe partea dreaptă.”

Publicitate

Gillett a văzut cum urca apa până la ferestre, în timp ce transmitea SOS.

Citește și Am vorbit cu pescarii din Centrul Bucureștiului, ca să aflu ce-au găsit în Dâmbovița

Gheața a făcut o gaură în barca de lemn, a rupt scânduri și a forțat echipajul să abandoneze ambarcațiunea. Au încărcat provizii într-o bărcuță auxiliară și s-au îndreptat spre gheață.
Din fericire, un vas de 75 de metri care pescuia creveți a apărut dintre zăpezi și ghețuri. Dar mai rămăsese partea cea mai înfricoșătoare: se aflau în barca auxiliară, la 20 de metri în aer, ridicați de o macara de pe vasul de creveți. În timp ce vasul își croia drum pe marea furtunoasă, bărbații se bălăngăneau precar în barca de salvare – acum erau deasupra apei, în secunda următoare se izbeau de vas. „Le-am spus băieților: «Cum trece de balustradă, săriți din barca asta cât de repede puteți.»” Gillet s-a uitat în jos și a văzut Sea Breeze scufundată pe jumătate sub întinderile plutitoare de gheață.

„Dac-am fi încercat să ajungem [la țărm] cu tot vântul ăla și pe valuri așa mari… n-am mai sta acum de vorbă”, zice el.

După cincisprezece minute de interviu, Gillett mă întrerupe. „Sunt un pic distras. Pot să te sun eu înapoi?”, îmi zice.

Sigur, zic eu.

„Te sun când prind un minut liber. Sunt foarte aproape de stânci aici”, adaugă pe un ton grăbit. „Nu vreau să am și o a patra poveste să-ți zic.”

Râde cu poftă și îmi închide.

Nathan King

Yarmouth, Nova Scotia

Nathan King. Fotografie obținută prin amabilitatea autorului

Primei zile din sezonul de homar i se spune Ziua Descărcatului. În sud-vestul provinciei Nova Scotia, Ziua Descărcatului are loc în ultima luni din noiembrie. Bărcile se îndreaptă spre docuri, iar majoritatea sunt pline-vârf cu 375 de capcane care urmează să fie „descărcate” în apă.

De Ziua Descărcatului în 2015, Nathan King era membru în echipajul tatălui lui, Richard. King și un nou membru al echipajului, Wayne Atwood, tocmai instalau prima linie de 20 de capcane, când King a observat că balustrada de pe partea dreaptă, care susține stiva de capcane, se desprinsese. El stătea cu Atwood în vârful stivei de capcane, când, din senin, s-a rupt balustrada. King și Atwood s-au prăvălit în apă, odată cu 75 de capcane grele, ancore, balize și încurcătură de sfori care legau capcanele. În cădere, înainte să atingă apa de -14 grade Celsius, King și-a spus: Dap, o să fie rece.

Publicitate

Sub apă, picioarele îi erau legate de o încurcătură de sfori. A apucat un cuțit pe care-l avea prins la cizmă și a început să taie. „Nu se vedea nimic. Doar bule de aer. Totul se-ntâmpla rapid”, își amintește King, în vârstă de 24 de ani. Când i s-a umflat vesta de salvare a plutit la suprafață. Se afla într-un dezastru de echipamente. Șocat de apa rece, King n-a putut să respire. Dar și-a amintit de cursurile de prim ajutor pe care le făcuse și ca salvamar, și în marină. „Mi-a luat 20-30 de secunde să mă relaxez.” Apoi l-a ajutat pe Atwood, care urla: „O să murim! Ne înecăm!”

King și Atwood s-au prins de barcă, în timp ce încercau să evite echipamentele care cădeau în continuare de pe punte. Bărbații s-au chinuit așa mai bine de o jumătate de oră în apa rece, înainte să-i tragă cineva înapoi pe vas. King s-a dezbrăcat la piele, și-a pus haine uscate și a început să taie încurcătura de echipamente care atârna de vas. Între timp, Atwood se afla într-o stare mult mai proastă. Doi paramedici au fost coborâți pe vas dintr-un elicopter ca să-l recupereze pe Atwood și să-l ducă de urgență la un spital. Niciunul dintre bărbați nu era rănit, dar pentru King sezonul era ca și distrus.

Atwood și-un al patrulea membru al echipajului și-au dat demisia și pentru că echipamentul n-a mai putut fi recuperat după accident, King și tatăl său s-au chinuit să plaseze măcar o părticică din capcane în apă. „Am avut ghinion”, conchide King, „dar important e că n-a fost nimeni rănit.”

Chrisjon Stoddard

Woods Harbour, Nova Scotia

În timp ce zăcea pe punte chinuit de dureri, Chrisjon Stoddard s-a întrebat: „Oare o să mă ucidă? O să-mi pierd piciorul?”

Publicitate

În vara lui 1996, Stoddard, care avea 16 ani pe-atunci, era în echipajul tatălui său Sandy, la mai bine de 480 de kilometri de țărm. Întinseseră undițele să prindă ton, dar de multe dintre cârlige se agățaseră pisici de mare.

Stoddard se ocupa de undiță, când a apărut încă o pisică de mare. A scos cu grijă cârligul și era pe punctul să arunce pisica de mare peste bord, când cineva de pe punte a strigat: „Pește spadă!” Stoddard s-a întors doar preț de o clipă și pisica l-a apucat cu zimții ei ascuțiți ca o lamă.

„Țineam pisica de mare prea aproape de picior și m-a prins chiar de interiorul coapsei de la piciorul drept. Mi-a băgat otravă de-aia de-a ei la greu și mi-au amorțit picioarele și a început să mă ardă și să mă doară. Nu-mi mai simțeam picioarele”, își amintește acesta.

Vezi și Fotografiile Lui Tudor Vintiloiu îți arată cât de gri este viața de pescar în Africa

A căzut pe punte, iar din picior îi curgea sânge: „M-a prins! M-a prins!”

Stoddard s-a întrebat dacă o să moară, dar durerea intensă – „de 100 de ori mai puternică decât o înțepătură de albină” l-a distras.

Tatălui lui Stoddard, Sandy, i s-a făcut rapid legătura cu un doctor. „Dacă mai respiră, ce-a fost mai rău a trecut”, i-a spus medicul lui Sandy. Sandy, care nu voia să întrerupă drumul, a hotărât să rămână în larg. Stoddard s-a odihnit, în timp ce i se forma o vânătaie pe toată partea din spate a piciorului drept. „Și azi dacă mai ating anumite locuri de pe mușchiul gambei simt cum mă furnică partea din spate a piciorului, din cauză că au fost afectați nervii”, spune acesta.

Astăzi, la 37 de ani, căpitan al propriului vas, Stoddard preferă pur și simplu să elibereze pisicile de mare, în loc să le aducă la bord. Ca să le arate membrilor noi din echipaj ce amenințare reprezintă pisicile, îi mai smulge câteodată uneia un ghimpe și-l folosește ca să-i taie aripile cu el.

„Se taie cum ai tăia untul să ți-l pui pe cartofi”, spune acesta, deși recunoaște că e o demonstrație crudă. „E ca să le arăt marinarilor să respecte pe bune ce pot să facă pisicile de mare.”