FYI.

This story is over 5 years old.

Film

Am vorbit cu Alexandru Solomon despre experimentele pe maimuțe din URSS

Alexandru Solomon a făcut un film cel puțin atipic, „Ouăle lui Tarzan”, în care apar imaginile cruzimii asupra animalelor, visurile medicinei și, mai ales, propriile dileme existențiale.
Fotografie de Catalin Tomoiaga

Alexandru Solomon a făcut un film cel puțin atipic Ouăle lui Tarzan. A mers de aproape zece ori, pe parcursul a șase ani, la un institut de cercetare medicală din Abhazia (știu că o cauți pe hartă acum, e un teritoriu cu statut incert undeva în nord-vestul Georgiei) unde se fac tot felul de experimente pe maimuțe, încă de pe vremea marelui URSS. Ba chiar, la un moment dat, se căuta hibridul între om și maimuță, care să fi soldatul perfect în război. Acum, la un capăt izolat de lume trecut prin căderea utopiei sovietice, dar și prin război, oamenii își caută identitatea și, poate, alte utopii.

Publicitate

Povestea este însă foarte universală și vorbește despre fricile, obsesiile, utopiile, iluziile noastre, despre căutarea nemuririi, despre știință și religie, despre o societate nedefinită, victima unor ideologii trecătoare, dar și a unor războaie, despre căutarea unui sens. Filosofic, știu, și foarte neliniștititor. Alexandru Solomon, regizorul care ne-a dat și Kapitalism, Război pe Calea Undelor sau Marele Jaf Comunist, s-a confruntat acolo cu o societate captivă, cu imaginile cruzimii asupra animalelor, cu visurile medicinei și, mai ales, cu propriile dileme existențiale.

VICE: Cu ce ai rezonat din subiectul ăsta, care au fost triggerele interioare?
Alexandru Solomon: Au fost mai multe. Dacă te apuci de un proiect de acest fel, pe șase ani, trebuie să fie mai multe butoane pe care apasă subiectul. Inițial, bineînțeles că m-am amuzat cu ideea prelungirii vieții, a longevității. La un moment dat, bărbații de vârsta medie încep să se preocupe de astfel de subiecte. M-a incitat și ideea asta a medicinei ca exercițiu de imaginație. Se întâmplă și azi, dar în anii 20-30 era și mai evident. Ce proiecte aveau doctorii atunci, cei care lucrau experimental, erau la limita SF-ului. Asta s-a reflectat în cultură, în film, în aceeași perioadă. Uite King Kong.

„E o țară care nu există pe hartă, e în capetele unor oameni și instituții."

Următoarele butoane la care am rezonat au fost confruntarea cu animalul într-un spațiu care avea scenografia perfectă pentru o poveste între știință și ficțiune. Țara respectivă e și ea o poveste, să zicem, experimentală și, în același timp, imaginară. E o țară care nu există pe hartă, e în capetele unor oameni și instituții.

Publicitate

Și cum e țara asta în capetele lor?
Cred că e o identitate care încă se forjează. Ei au această etichetă că sunt prima națiune creștină. Și alte națiuni din Caucaz zic că e țara sufletului. Nu au avut o existență statală constantă. Acolo lucrurile sunt foarte complicate, sute de ani de intervenții ale imperiilor: ba rusesc, ba turcesc, ba iranian, ceea ce a încurcat mult treburile. Oamenii tineri sunt destul de angajați în reconstrucția acestei identități, cum se vede și în film, de fapt.

Deși Abhazia e un teritoriu izolat, practic discuția asta identitară o ai și-n Europa, din Catalonia până-n fosta Iugoslavie. Chestii umane care țin de epoca în care trăim și de spaimele ei. Mi s-a părut că povestea asta, deși e atât de particulară și izolată, în ea se reflectă lucruri care se întâmplă peste tot în lume, inclusiv creaționismul și întoarcerea la ideile de dinainte de Darwin au prins și la Trump și la America lui, nu doar în Abhazia.

Cum era relația lor cu animalele? Am văzut și tandrețe, dar și cruzime.
Oamenii sunt cruzi cu animalele de multă vreme. E foarte recentă pojghița asta foarte vizibilă postumanistă de egalitate cu animalele, de respect pentru drepturile lor, emoțiile, intelectul lor. Nu are nici 50 de ani. Nu putem să-i judecăm după standardele astea, e ca și cum ne-am întoarce în timp și i-am judeca pe medicii din anii 50 de ce făceau lucrurile cum le făceau. Lucrau într-un context social și cultural care permitea așa ceva.

Publicitate

Citește și: Am vorbit cu Radu Jude despre filmul care-ți arată cum românii au ucis sute de mii de evrei

Ți s-au părut rupți de restul lumii, izolați cultural, științific, social?
Sunt izolați, prin forța lucrurilor. Fiindcă nu există ca stat, nu pot avea relații de niciun fel cu lumea din afara Rusiei. Sunt dependenți de lumea politică rusească, dar și de cea culturală, științifică. În consecință, de limba rusă. Există un soi de izolaționism, oamenii nu învață engleza. În domeniul științific, e greu să fii la curent cu ce se întâmplă în lume dacă nu știi engleză.

Cum te-ai înțeles cu ei?
A fost frustrant la început. La prima călătorie mi-am dat seama că nu o să-mi fie bine neștiind rusă, am luat cursuri un an, e o limbă grea, dar frumoasă. Am ajuns la un nivel elementar, să pot urmări conversația și să pot interveni cu o întrebare, fără să mi se traducă tot ce a zis interlocutorul. E un privilegiu să faci un film într-o limbă pe care nu o stăpânești. Omul vorbește, te uiți la el, la gesturi, la cum se exprimă non-verbal. E la fel de important. Îți dă un soi de distanță, dar uneori te și handicapează.

Cum se desfășurau lucrurile? Porneai camera și ei vorbeau liber sau propuneai un subiect?
Povestea fiind întinsă pe cinci-șase ani, am fost de nou--zece ori, i-am cunoscut, am avut discuții cu cameră, fără cameră. Practic, eu știam cam fiecare dintre oameni ce părere au despre lucruri, despre ce vor să vorbească, despre ce nu sunt confortabili să vorbească, care-s temele pe care vreau să le atac cu fiecare. Practic, am provocat unele discuții neînregistrate mai demult și am filmat. Fiind un film bazat pe multe personaje, am încercat să definesc cu fiecare cam ce o să acopere. Unele scene sunt surprinse întâmplător.

Publicitate

Cum s-au schimbat institutul și oamenii în timp, cât te-ai tot dus acolo?
Practic nu s-au schimbat. Timpul curge altfel acolo. Au fost mici îmbunătățiri, renovări, s-a înmulțit populația de maimuțe. Grupul nu s-a schimbat, figuri noi nu au prea venit. Ritmul filmului e dat și de ritmul vieții și al morții etalat pe cinci-șase ani în care maimuțele au dispărut. Maimuțele pe care le crește Tania acasă au mai dispărut, cred că a crescut cinci maimuțe, care apoi ajungeau în cușcă.

„Și maimuțele mi s-a părut că fac un fel de casting, mi s-a părut important să fie ca un fel de personaje, sunt menționați și pe generic. Aveau povești cu ei, aveau caractere diferite."

Cu ce emoții, cu ce senzații te întorceai de acolo? Cu ce anxietăți?
Emoțiile astea primare erau că Bucureștiul mi se părea Paris când veneam de acolo. De multe ori, aveam senzația că anxietatea era dată de faptul că nu am destul material, că nu reușesc să ajung la ce vreau, că nu se conturează. Îmi era greu să unesc într-un tot liniile care mă interesau - experimentul medical ca utopie, de lumea utopică în ruină postsovietică, postcomunistă, consumeristă, dar nu chiar. Mi se părea că trag în diverse direcții și efortul era să le cuprind.

Nu ai pus niciun nume, niciun voiceover, nicio explicație.
Mi s-a părut că e genul de film în care mai mult aș fi pierdut dacă aș fi condus spectatorul de mânuță, pentru că ar fi retezat zonele ambigue, metafizice, în care spectatorul poate să zburde singur. Cu un voiceover și o direcție, îi restrângi libertatea. Apropo de informație, mi s-a părut că e câtă trebuie, ba poate prea multă, și nu mai e nevoie de identificat cu nume persoanele. E mai important să reții personalitatea lor, cu ce se ocupă, care e miza a ceea ce fac ei în viață.

Publicitate

Citeam Homo Deus, a lui Yuval Harari, când am văzut filmul. Zicea acolo că suntem în epoca ce visează să învingă moartea. Asta fac și cei din Abhazia, nu? Preocuparea asta e comună, fiecare își găsește alte metode.
E o pulsiune veche a omului. E interesant când se reanimează. În epoca modernă care e legată de atmosfera politică, de aparentul boom al civilizației, când pare că se poată orice. Când a apărut institutul, Al Doilea Război Mondial nu era departe, era și un fond de neliniște. Acum, că suntem nu departe de alt clash de civilizații, se reactivează aceste mituri.

Citește și: Am vorbit cu regizorul român premiat la Berlin pentru un film despre incest și iubire

Filosofând, mi se pare că ne întoarcem la niște ideologii mai vechi și mai conservatoare.
Da, cauți în sertar ce mai ai. E o încercare anacronică, care e din start nesatisfăcătoare, nu rezolvă problemele lumii de azi. Mi s-a părut că Abhazia e un soi de scenografie unde vezi fizic ruina ideologiilor și că în locul lor nu s-au pus nimic decât niște simulacre.

Biserica e puternică și acolo, avem și la noi destule exemple. Cred în povestea asta identitară abhază care e greu de justificat și de construit. Din populația abhază, doar jumătate sunt etnici abhazi, restul sunt alte naționalități. Și doar jumătate dintre ei vorbesc limba abhază. E efectul mașinațiunilor interetnice din perioada sovietică, care au speculat cât au putut dominația georgiană.

Publicitate

E ceva familiar, dar și ceva neliniștitor în film. Cum ai perceput asemănarea sau diferența cu ruinele comunismului de la noi?
Comunismul sovietic era mult mai opulent, impunător, simți în toată textura de acolo că societatea respectivă era solidară cu regimul. Sigur că, distrugându-se toată infrastructura în urma căderii URSS și pacea socială și armonia interetnică, nostalgia lor e și mai puternică. La noi, eu am crescut într-o societate în care nimeni nu era solidar cu regimul decât la suprafață. Acolo era și o zonă privilegiată de climă, de geografie, un resort de lux unde venea toată elita lor. O duceau bine în raport cu alte regiuni.

Sunt lucruri similare cu România, cultura corupției mici e foarte vie și acolo, și aia mare, dar lucrurile care țin de viața de zi cu zi - ca bucureștean ești bine pregătit acolo.

Aveau disidență? Un discurs opus?
Nu, pentru că problema lor era mai degrabă cu apartenența la Georgia decât cu cea la URSS. URSS era garantul echilibrului interetnic și, când s-a prăbușit clopotul, a luat foc ceea ce era instigat dinainte.

Ce se întâmplă cu cercetările institutului, există rezultate concrete din acest experimente?
În istoria lor, au fost tot felul de lucruri concrete, nu s-au ocupat doar de proiecte utopice. Tot ce însemna medicament experimental a fost testat acolo. Penicilina sovietică s-a testat acolo și apoi au trimis-o pe front. Au făcut cercetări pe cancere și s-a descoperit originea virală a unor tipuri de leucemii, pe maimuțe. Au făcut multă medicină despre efectele radiațiilor asupra organismului, pentru că era toată atmosfera asta de război rece în care bomba atomică era după colț și trebuiau să știe ce se întâmplă cu omul în caz că se întâmplă.

Publicitate

Apoi au continuat cu medicina cosmică, au trimis maimuțe în spațiu, până în 92. A venit războiul, cercetarea s-a prăbușit, o parte dintre medici au plecat în Rusia, au luat cu ei și 500 de maimuțe și au fondat alt institut acolo, cel din finalul filmului. Cât am fost eu acolo, se făceau aceste experimente pentru izolarea unui vaccin pentru tusea convulsivă. Auzeam de tot felul de proiecte care sunau la fel de fantezist ca cele din anii 60.

Cei de acolo păreau genul ăsta de visători care vor să spargă tiparele și să mute munții?
Medicina are o latură visătoare, creativă, în continuare. Cred că, în condițiile în care lucrează ei, le e limpede că nu au mijloacele. Cred că toți avem motivații iluzorii, cu asta ne hrănim, omului îi trebuie acest motor imaginar. Pe de-o parte, vedeau asta ca pe un scop îndepărtat, pe de altă parte se ocupau cu lucrurile mărunte, cu bucătăria de zi cu a cercetării - tușește maimuța 42, îi dăm aspirină, nu-i dăm?

Citește și: Am vorbit cu regizorul primului thriller românesc care are o coloană sonoră bestială

Erau simpatice maimuțele?
Și simpatice și antipatice. Și manipulatoare. În contact cu omul, învață și la ce e sensibil omul, au strategii, mai ales cu turiștii, cum îi înduioșează, cum le fură ochelarii, telefonul, cum se răzbună, când să le fie frică. Sunt animale sălbatice până la urmă, seamănă cu noi, dar nu funcționează ca noi. Senzația asta te destabilizează. Nu poți să stabilești vreun soi de comunicare cu ele. Am învățat tot felul de lucruri despre animalitate acolo. Cumva par ca niște copii și în drăgălășenie dar și în latura sălbatică. Își calculează reacțiile în funcție de tine.

Oamenii de acolo au văzut filmul?
Da. În mare, mă așteptam la o reacție mai rea. Au zis că filmul e apăsător și fără retuș și întunecat dar că așa e, de fapt, că recunosc ce e pe ecran. Asta e, cu asta defilăm. Cineva a și zis că poate asta ne determină să mai încercăm să schimbăm lucrurile pe aici. Oricine își dorește să pară altfel pe film dar au fost ok. Și reacții care mi-au amintit de reacțiile românești la genul ăsta de filme - bun, dar n-ai găsit laboratorul renovat? Chiar așa, ai vânat doar ce era rău?

Citește și: De ce teatrele românești sunt conduse de actori și regizori cu mandate infinite

Noi nu simțim că trăim într-o lume care se duce în jos, evoluăm, mergem spre bine. Pot să înțeleg și asta, când trăiești într-un loc, vrei să vezi lucrurile bune. Și eu mă bucur în București la fiecare casă care se renovează, al fiecare groapă care se astupă. Îți cauți motive de speranță. Era amuzant că același gen de reproșuri le auzi la filmele minimaliste, iar ați venit cu mizerie?

Pentru tine a fost apăsător să-l faci?
A fost tot ce ținea de captivitatea animalelor și de cruzimea care li se aplică. Am simțit lipsa de perspectivă și captivitatea oamenilor mai mult ca ei, dar eu n-am trăit războiul ăla pe pielea mea. Mă gândesc că, dacă ai trecut prin asta, tot ce vine după e oricum un pic mai bine. Pe de altă parte, geografia, clima de acolo, sunt paradisiace. E un paradis apăsător, distrus, încărcat de sănge. Experiența asta pentru mine a relativizat tot, și locul meu pe hartă, și problemele, greutăților, asupra iluziilor despre lumea în care trăiești, a speranțelor, motivațiilor.Te motivezi cu tot felul de năluci.

Îți pun o întrebare mai personală. Am văzut că ai dedicat filmul mamei tale, care a murit în 2016. Cum e să faci un film cinci-șase ani despre nemurire și despre viață, boală, moarte și apoi să pierzi pe cineva foarte apropiat când tocmai îl termini? Cum s-au amestecat lucrurile în tine?
Complicat. Sigur că decăderea bătrâneții e ceva greu de dus când o vezi pe cineva atât de apropiat. Pe de altă parte, mi s-a părut evident, când mama era foarte bolnavă și după ce s-a dus, că e un film despre maternitate.

Dacă e ceva luminos în filmul ăsta e figura Taniei care e mama maimuțelor, are instinctul ăsta pe care nu-l negociază, peste care nu trece, e misia ei. Se leagă, da, ideea că maternitatea e salvatoare, că principala valoare e viața, nu retezarea ei. A coincis finalul filmărilor cu dispariția mamei mele. Până la urmă, vorbești despre lucrurile care te preocupă personal. Probabil că am pornit filmul plecând de la vârsta mea și dramele ei și l-am încheiat în jurul dispariției mamei.