High Hui

Ce s-a ales de viața mea după ce m-am îndrăgostit de heroină

Când s-a dus tata, tot ce era bine-intenționat, generos sau avea vreun scop în mine a murit odată cu el.
17 August 2018, 4:00am
Eu după reabilitare (stânga) și eu în toiul lucrurilor (dreapta

N-a fost că m-am trezit într-o dimineață și mi-am zis: „Azi o să încerc heroina.” Nu funcționează așa în mod normal și dacă m-ai fi întrebat pe mine sau pe oricine care mă cunoștea dacă am șanse să ajung să bag în venă în baia de la Rainbow Bar and Grill, în timp ce clienții pe care-i serveam se întrebau de ce durează atât de mult să le aduc băuturile, ideea ar fi fost rapid respinsă cu o pufnitură. Însă în toamna lui 2011, acolo eram, încercând disperată să găsesc o venă, în timp ce-l ascultam pe managerul meu, de pe cealaltă parte a ușii, cum îmi întreba colegii de restaurant unde-am dispărut. După ce mi-am făcut treaba și-am fugit pe ușă ca să mă-ngrijesc de clienții mei nu foarte răbdători, unul dintre obișnuiți mi-a spus: „Știi, arăți ca Amy Winehouse, brunetă, buze roșii, toate cele… sigur, tu nu ești dependentă de heroină, pe de altă parte.”

Când vorbesc oamenii despre relații și succesul, eșecul sau potențialul acestora, tinde să apară și problema temporizării. Ei bine, când am cunoscut heroina, momentul era perfect, prima noastră întâlnire a fost o binecuvântare, iar relația toridă de dragoste care a urmat mi-a tăiat picioarele și m-a făcut să-mi pierd mințile. Dragoste la prima vedere? Nu, dragoste la prima degustare. Toate sentimentele mele de disperare, singurătate și jale au dispărut ca prin minune și au fost înlocuite de o binevenită amorțeală și euforie. Tata a murit pe neașteptate în martie, am băut de n-am mai știu de mine până-n iunie, iar pe 8 iunie mi-am vopsit părul blond negru ca pana corbului, am încercat pentru prima oară heroina și am condus până la un salon de tatuaje din localitate, ca să mi se întipărească pe încheietura dreaptă „Clyde”. Pentru că chiar și-atunci când m-am dus naibii, a trebuit să fiu extremistă. Clyde era pseudonimul tipului care mi-a adus noua iubire, heroina, în viață, așa că a părut un omagiu nimerit.

N-a durat mult până când prietenii și familia să observe o schimbare. Îmi aduc aminte că mă gândeam: „Mamă, heroina chiar m-a scăpat de faptul că beam ca ultimul drojdier.” Dormeam mai bine, plângeam mai puțin și am slăbit cele 5 kilograme pe care le pusesem de la atâtea cocktailuri. Era un vis, un regim secret de slăbit și un instrument pentru fericire pe care abia-l descoperisem. Spre dezamăgirea mea, s-a dovedit că nu era cel mai bine păstrat secret al meu. Ceea ce pentru cei dragi au părut schimbări evidente și alarmante, mie îmi păreau ajustări numai bune. Îngrijorarea inițială a prietenilor mai apropiați s-a transformat în cele din urmă în respingere în toată regula. Și ce dacă, oricum heroina mă făcea mai fericită decât mă făcuseră ei vreodată. Locuiam cu cumnată-mea, care era îngrijorată, iar într-o dimineață când m-am întors acasă am găsit-o pe mama, care nu locuia cu mine, stând pe patul meu, înconjurată de diverse accesorii și baloane despre care eu credeam c-au fost bine ascunse. O iubesc enorm pe mama, e slăbiciunea mea și i-aș aduce și luna de pe cer, dar când s-a uitat la mine confuză, cu lacrimile șiroindu-i pe față, și m-a implorat să-i dau o explicație, am știut că m-am băgat prea adânc. Era prea devreme s-o termin, de-abia mă apucasem. Știi cum se zice că iubirea e ca un drog? Ei bine, în cazul meu, iubirea era, cam la propriu, un drog, și nu eram pregătită să mă despart. Faptul că am rănit-o pe mama atât de adânc m-a făcut să-mi bag hainele, cosmeticele și chitările în Honda mea argintie și să fug la Hollywood.

Am ieșit pe autostrada 101 spre Sunset Boulevard, am făcut stânga și-am condus spre destin. Am parcat în spate la Whisky A Go Go și-am intrat în Rainbow Bar and Grill. Am reușit să-l vrăjesc instant pe manager care a fost de acord să mă angajeze pe loc. Era un semn, primul loc la care mă duc, prima persoană cu care stau de vorbă și, pac – am o sursă de venituri la Hollywood. Peste câteva zile semnam un contract de închiriere pentru o garsonieră, cu podele de lemn și un zid interior din cărămidă, chiar pe Hollywood Blvd, la două blocuri distanță de colțul Juliei Roberts din Pretty Woman. Dacă nu acesta-mi era destinul, nu știu ce era, a fost atât de bine, de ușor.

Iubiea poate să fie definită în diverse feluri, cum ar fi devotamentul, admirația, atașamentul, îngrijirea necondiționată și dorința sexuală. Am simțit toate sentimentele descrise mai sus pentru drogul meu – și nu doar pentru drog, ci pentru ritualul implicat, aventurile zilnice în care părea să mă ducă, pericolul și riscul implicate. Mă trezeam în fiecare dimineață și în loc să mă înviorez cu o cană de cafea, deschideam ochii instant, bucuroasă să-mi iau doza. Savuram și high-ul, dar și pregătirea injecției. Simțeam o pasiune intensă pentru ac și mi se părea evident sexual când îmi înțepam peielea cu acul meu iubit, retrăgeam seringa și mă uitam cum sângele meu roșu aprins se amesteca cu mixul de apă și heroină de culoarea caramelului pe care-l preparasem, semnalând că am nimerit o venă și că pot să mă injectez încet cu mirajul diavolesc al raiului. Odată ce mă săturam, mă duceam la Metrolink, pe Hollywood colț cu Highland și săream pe linia roșie a metroului plină de localnici și de turiști. Turiștii mă întrebau entuziasmați dacă sunt actriță, iar eu răspundeam râzând că nu și-mi spuneam: „O, dac-ar ști ei.” După câteva stații pe linia roșie schimbam pe linia albastră, plină cu ce-are Los Angelesul mai dur. În momentul ăsta îmi trăgeam gluga pe cap și lăsam capul jos, până să ies pe Slauson și să traversez liniile de tren, cu un aparat de șocuri electrice într-un bocanc și un briceag în celălalt, știind că fără ele, eu cea de 45 de kilograme aș fi fizic neajutorată în fața oricărui pericol pe care-aș putea să-l întâlnesc.



Am crescut într-o familie din clasa mijlocie de sus, cu o mamă iubitoare, patru frați, un tată vitreg devotat și tatăl meu rock’n’roll, pe care-l vedeam lunea. N-am trecut prin nicio traumă în copilărie, care mi-ar servi drept scuză viabilă pentru dependență, pur și simplu m-am născut cu o sclipire în ochi să fac necazuri. Îmi plăcea să șochez oamenii și să mi-o ard hedonist. Totul a început când m-am apucat să înjur la grădiniță, am trecut la combinatul cu bărbați mai mari, cu probleme cu drogurile și alcoolul, iar apoi, când s-a dus tata, tot ce era bine-intenționat, generos sau avea vreun scop în mine a murit odată cu el. Eram singurul copil al lui taică-miu și, de când mă știu, îl adoram și-i căutam dragostea cu disperare. Probabil că de la el am moștenit hedonismul. Când a murit, mi-a lăsat mie totul – arăta camera mea ca un depozit Sam Ash, cele mai de preț lucruri ale lui erau chitările.

Când devii utilizator de heroină e ca și cum ai fi diagnosticat cu o boală progresivă, mortală – ți se deteriorează calitatea vieții și ți se reduce speranța de viață. Ca majoritatea poveștilor de dragoste, începutul e plin de infatuare, mijlocul pare un mod de viață normal și permanent, iar finalul ți se strecoară pe la spate și aduce angoase, neîncredere în sine, disperare și, în cele din urmă, jale. Începutul sfârșitului a sosit pentru mine când am dezvoltat un prag de toleranță care mă costa peste o sută de dolari pe zi. Dacă n-aveam suficientă heroină, mi se făcea rău într-un mod care inspira panică. Prima dată când am avut resentimente față de heroină a fost prima oară când am intrat într-un amanet, scârbită de mine însămi, și am amanetat una dintre chitările lui taică-miu. Era o Fender Telecaster, poreclită Marilyn din cauza culorii și pentru că se cântase la ea pe scenă alături de Kris Kristofferson și Freddy Fender peste tot prin lume. Am primit 75 de dolari amărâți pe ea și m-am urât în timp ce băgam în venă puținul pe care-l mai aveam de la tata. Peste câteva săptămâni mi-am băgat din greșeală în venă peroxid, pentru că uitasem că în cana în care de obicei era apă fusese umplută cu peroxid mai devreme ca să-mi curăț seringile. Îmi murise telefonul și mi se tăiase curentul. A trebuit să mă împleticesc pe bulevard până am găsit o priză să-mi încarc telefonul și să sun la centrul pentru controlul otrăvurilor. Atunci mi-am dat seama că, dacă o țin tot așa, o să mor o junkistă care i-a frânt inima maică-sii, și-a făcut tatăl vitreg să plângă, și-a pierdut toți frații și prietenii și i-a amanetat chitările lui taică-su. Când am amanetat ultima chitară care-mi mai rămăsese, m-am aplecat să miros până și interiorul cutiei, căptușit cu catifea roșie, și în timp ce-i inspiram parfumul, mi-a picat capacul fix în vârful capului. O bine meritată și stranie lovitură peste ceafă de la fantoma lui taică-miu.

Și totuși, am continuat, dependentă și terminată de străina care ajunsesem. Odinioară înconjurată de oameni iubitori, care țineau la mine și aveau substanță, ajunsesem să fiu acum în centrul celor mai dubioși dealeri de heroină din Los Angeles. Mi se părea că de-o viață nu mai vorbisem cu familia, mi-era dor de mama, mă copleșeau remușcările. La scurt timp după un Crăciun deprimant pe care mi l-am petrecut învinețindu-mi un ochi și zvârcolindu-mă în durerile sevrajului, mi-am verificat mailul. Nu-mi mai verificasem mailul de aproape un an, iar când l-am deschis, aveam mesaj după mesaj de la draga mea mamă: „Niciodată n-am să încetez să sper că te întorci acasă”; „Te rog, întoarce-te la noi”; „Te iubesc și mi-e dor de tine”. Eu crezusem că nu mă mai vor… că le e mai bine fără mine. Am izbucnit în lacrimi și-am sunat-o pe mama să vină să mă ia și să mă ducă la dezintoxicare.

La dezintoxicare, consilierii anti-adicție m-au pus să scriu o scrioare de adio heroinei, explicându-mi că atunci când îți pierzi drogul preferat seamănă mult cu pierderea unei relații valoroase cu o persoană iubită. Mi-au explicat cele cinci etape ale doliului și mi-au explicat cât sunt de relevante pentru adicție. M-au mai pus și să-i scriu o scrisoare lui tata. Pentru prima dată, procesam problemele nerezolvate care-mi afectaseră existența – complicațiile de a-l fi iubit cât a fost în viață și durerea de a-l fi pierdut când a murit. A fost prima dintre cele șapte cure ale mele la dezintoxicare. Șapte eșecuri, recăderi în serie, dar și șapte ocazii pentru tenacitate și perseverență.

Răposatul Anthony Bourdain a spus despre drumul său spre recuperare: „Sunt un vanitos și nu mi-a plăcut ce vedeam în oglindă.” Citatul ăla m-a cam atins, pentru că fusesem frumoasă, deșteaptă, isteață, mereu cu câteva glume bune la mine și aveam o busolă morală, e drept, pe gustul meu, dar tot aveam ceva substanță și caracter. Voiam să fiu din nou femeia aia. Mi-a luat ani de zile să-mi treacă dragostea de heroină, ani de zile să nu mai romanțez timpul petrecut împreună și ani ca să nu mai particip la nenumărate întâlniri ilicite. Dar m-am oprit, s-a terminat acum, iar zilele alea sunt doar amintiri și cuvinte cu care-mi umplu paginile. Când am înțeles că în loc să mă bazez pe ceva atât de imprevizibil precum heroina ca să mă simt întreagă, e mai bine să investesc pur și simplu în mine, abia atunci mi-am învățat lecția. Am reușit să supraviețuiesc, cumva triumfător, când mă uit în urma mea.

Articolul original a apărut pe VICE CA.