Am cucerit primul meu vârf de munte în România ca să-ți arăt de ce s-o faci și tu

Am mai fost pe munte, nu e prima mea urcare. Şi nu vorbesc despre urcarea până la Cascada Urlătoarea, unde ajung românii şi în pantofi şi se opresc să spargă niște seminţe. Vorbesc de trasee serioase, pe Valea lui Stan, la cabana Mălăieşti, Piatra Mare, în Ceahlău şi în Piatra Craiului. Dar niciodată pe un vârf. Niciodată!

Urcam, ce-i drept, mereu până la altitudini respectabile, dar finishul era întotdeauna cabana cea mai apropiată de vârf, ca Dochia, Mălăieşti, Piatra Mare şi altele pe care le ştii şi tu, dacă le ai cu muntele. Nu mai aveam suflu şi ambiţie pentru finalitatea aia măreaţă, când ajungi în moţul muntelui, te pozezi cu indicatorul şi înfigi un steag lângă el. Aşa am văzut eu că se face şi sper să mă-nţelegi: sunt, până la urmă, o tipă de oraş, care a cunoscut muntele mai ales la grătarele din cabane şi la schi.

Asta cu cucerirea unui vârf era încă on my bucket list, dar am rezolvat-o în minivacanţa de 15 august, când un grup de prieteni a venit cu ideea să urcăm pe Moldoveanu. De ce să fie simplu când poate fi complicat şi de ce să nu cuceresc cel mai înalt vârf muntos din ţară şi s-o termin cu asta? Are 2 544 de metri, în caz c-ai uitat de la orele de Geografie.

E uşor spre mediu, îşi dau cu părerea oameni care au mai făcut traseul şi care nu sunt nici salvamontişti, nici genul care-şi petrec viaţa în bocani. Sau, mă rog, asta e părerea generală a celor care au bloguri de călătorii, pe net. Crede-mă, e greuţ spre greu, şi ţi-o spune o tipă care-a mai văzut poteci de munte şi care nu-i chiar ultima din curtea şcolii la capitolul anduranţă. O să ajungi acolo, dar e bine să faci un pic de antrenament înainte, şi nu la sala de mese.

Citeşte şi învaţă din experienţa mea!

OK, mergem pe munte, gaşcă, chestii, iuhu. Dacă nu vrei să te-ntorci înapoi după doar jumătate de oră de urcat, ca ultimul pantofar, fă ca mine şi pleacă pregătit pentru orice. M-au învăţat şi pe mine alţii mai experimentaţi. Presupunând că vei atinge vârful şi este bine să faci asta, ştii, bănuiesc, că la 2 544 m nu e ca la baza traseului.

Pe scurt, chiar dacă e cald de-nnebuneşti la bază, ia la tine ţoale ca şi cum ai pleca la o întâlnire cu iarna. Eu aproape că m-am întâlnit cu ea, spre vârf, şi-am completat tricoul sportiv cu un polar şi-o geacă impermeabilă. Chiar dacă rucsacul tău o să se îngreuneze puţin, iar tu o să-njuri la fel de susţinut precum este urcarea asta pe Moldoveanu, o să-l pupi atunci când, pe ultima bucată de traseu, o să te prindă o ploaie torenţială. Una asezonată cu o grindină mică şi un frig pe care nu l-ai mai experimentat din februarie.

Ia la tine şi pantaloni scurţi, dar şi colanţi, şi de cald, şi de frig, pelerină de ploaie, sandvişuri, energizante, cremă de soare, ceva de pus în cap, apă şi alte chestii care te-ai gândi că i-ar fi utile şi lui Bear Grylls. O să te-ajute, ţi-am zis.

După un drum forestier de vreo 40 de kilometri până la locul de plecare pe traseu, Stâna lui Burnei (care nu-i o stână din aia cu ciobani şi oi, ci un fel de pensiune părăsită), m-am simţit îndeajuns de obosită ca după două ore petrecute în rollercoaster. Maşina sare pur şi simplu, şi tu odată cu ea.

M-am pregătit însă pentru ce avea să urmeze: cel mai scurt traseu spre vârful Moldoveanu, unul de vreo trei-patru ore (pentru mine, astea nu-s niciodată trei, ci întotdeauna patru) prin Valea Rea. În toată chestia asta, rea spre a dracu’ e panta aia care duce spre Căldarea mare a Văii Rele. O urcare pe care mulţi o descriu ca fiind floare la ureche, uşoară spre medie, recomandată chiar şi începătorilor. Realitatea de la faţa locului? În prima oră, o să ceri să mori de 1 000 de ori, o să-ţi simţi inima în urechi, o să transpiri prin locuri prin care nu credeai că e posibil s-o faci şi-o să vrei să-ţi curmi suferinţa şi să arunci ghiozdanul cu toate chestiile necesare supravieţurii pe munte.

A, da, pe-acolo curge şi o cascadă din aia minunată, un fir de apă care pare coborâtă din cer. Am apreciat-o la adevărata ei valoare la întoarcere, când mi s-a liniştit inima şi nu mai eram atât de preocupată să-mi imaginez cum o să fie când o să fac infarct. Am dus-o aşa o oră, urcând cu chiu cu vai şi cu paşi mărunţi, repirând agitat ca un căţeluş într-o zi caniculară şi bătută de soare cu tot cu baticul meu fancy, aranjat pe cap.

După un urcuş printre pietre de tot felul, mai ales mici, pe care-ţi poate aluneca bocancul cu graţie, ajungi la o zonă mai umană, botezată Căldarea Văii Rele, mlăştinoasă, ce-i drept, dar pe care-ţi vine s-o pupi, pentru că-ţi dă şansă să calci drept.

Recomandarea mea este să te răcoreşti în apa pârâului care şerpuieşte pe-acolo şi să-ţi umpli sticlele din rucsac, că nu se ştie. Drumul e lung şi, cu tot cu coborârea, faci opt ore legate. Zici c-ai scăpat, pulsul se linişteşte, ai ochi şi pentru panoramă, faci poze cu zâmbet sincer, din astea. „Hai că mai avem o oră de urcat” sunt cuvintele alea care-ţi întrerup reveria despre ce ţară frumoasă avem, ce bine-i că eşti sănătos să te bucuri de splendoare şi-alte consideraţii de-astea optimiste.

N-ajută nici când te întâlneşti cu alte grupuri de munţomani care-au învăţat, parcă, acelaşi refren: partea grea de-abia acum începe. Fă o poză cu măgarii pe care, de la depărtare, e posibil să-ţi imaginezi că sunt capre negre că după vârf n-o să mai ai chef.

A urmat urcarea frate cu dracu’ până la Vârful Viştea Mare (2 527 m), adică o căţărare pe pietre cu o formă nasoală, ascuţită, pe care le-am abordat, de la un punct încolo, în patru labe. Aşa am înţeles de ce ciobănescul german cu care urcau nişte tipi simţea aceeaşi dificultate în treaba asta ca atunci când se scărpina. Normal c-a trebuit să înceapă ploaia, ba chiar şi-o grindină mică, şi normal c-am ajuns să mă caţăr udă şi alunecoasă, pe nişte pietre la fel de ude şi de alunecoase.
Am ajuns însă la vârful intermediar, am făcut o poză din aia din care să pară c-am urcat doar cu liftul, dar sfârşitul nu era acolo. Am pornit cu gândul să cuceresc vârful Moldoveanu şi mai aveam 17 metri până la el. Era de urcat pe o creastă frumos de privit, dar nebunesc de bătut la picior, din motive evidente: un pas greşit şi eşti una cu panorama.

Nu tu privit stânga, dreapta, ci drept, în jos, şi concentrat de parcă ai merge pe coji de ouă. Iar porţiunea aia de potecă scurtă de tot şi-ngustă de tot, pe care o traversezi ţinându-te de lanţuri, unele la fel de murate de ploaie ca tine, face diferenţa între a renunţa şi a atinge vârful vieţii. Dacă eşti tipă, la porţiunea asta e bine să ai un prieten, ceva, pe lângă tine, ca să-ţi dea încredere că „nu, nebuno, nu pici în gol!”.

OK, ajungi pe acoperişul României. E chiar aşa mişto? Adevărul e că da.

După ce faci pe tine de atâtea ori, pe parcursul traseului, senzaţia semi-orgasmică pe care o trăieşti în vârf e reală. Toţi oamenii pe care-i întâlneşti acolo parcă sunt prietenii tăi, mâncaţi împreună, poştiţi şi-o sticlă de şampanie (un domn a ucat cu ea până-acolo şi noi toţi ne-am bucurat c-a făcut-o), schimbaţi impresii, citiţi mesajele lăsate acolo de alţii. Unele motivaţionale, altele comemorative. E chiar şi-o carte în care poţi să scrii ceva impresii şi-o cutie pentru donaţii. Printre multele însemnări, chiar și cu „muie PSD”, ai şi tu loc de-o semnătură, ceva.

E mişto c-am văzut şi panorama aia demenţială pe care era cât pe ce s-o ratez, dacă soarele se încăpăţâna să rămână-n nori.

După acest moment înălţător, ne-am întovărăşit cu două cupluri sosite în vârf în acelaşi moment cu noi, printre care şi domnul cu şampania, şi-am luat-o înapoi. Dar nu pe unde am venit, că nu e cuşer, ci pe altă parte, pe la Lacul Galbena, un traseu care-a fost marcat proaspăt, în iulie, de Salvamont Nucşoara. E lung, abrupt ca naiba, şi-are porţiuni în care ai aşteptări realiste să pici în cap.

Pe scurt, îţi cere frâne bune şi nu te lasă, nici ăsta, să te bucuri de privelişte. Timp de patru ore, o să-ţi admiri doar bocancii. Dar o să termini traseul cu bine şi-o să te simţi un semi zeu, şi-o să-ţi fie greu să mai mergi pe drept, şi-o să calci ca un cal la paradă.

Chiar dacă pare că mai mult mă plâng, recunosc c-a fost o aventură demenţială, mult peste ce mi-ar fi putut oferi marea, de exemplu, în weekendul ăsta prelungit. Și, până la urmă, ai nevoie să schimbi lucrurile, uneori, iar urcatul pe munte face treaba asta. Măcar e mai puțin periculos decât pe Everest, dar aproximativ la fel de mulțumitor când te uiți la ce-ai realizat.