Internet

Jackass sunt de vină pentru cum arată internetul în prezent

Sincer, dacă ești un star viral în epoca modernă, ar trebui să fii forțat să renunți la religia ta și să te rogi la starurile serialului.
7.9.18
Foto via MTV Films/Paramount Pictures 

Odată la câteva decenii, apare o nouă operă de artă care schimbă totul. În secolul al 15-lea l-am avut pe Leonardo Da Vinci și pe cei mai faimoși bărbați renascentiști și oameni învățați. În secolele 17 și 18, Gian Lorenzo Bernini a reproiectat ce era posibil în sculptură și arhitectură. În anii 1980, Andy Warhol a schimbat definiția artei, culturii pop și a culturii în sine. Iar la începutul secolului al 21-lea, serialul Jackass a schimbat din nou lumea.

Publicitate

Când a fost difuzat pentru prima oară în 2000, părinții mei au crezut că sunt prea tânăr ca să mă uit la MTV, să nu mai zic de serialele lor interzise minorilor. Lansarea Jackass a fost primită cu bucurie de tineri, dar marea majoritate a părinților americani au considerat că serialul era capabil să sugă inocența copiilor și să-i transforme în adevărați demoni. Au fost nenumărate întâlniri cu părinții, știri speciale și articole de ziar care se plângeau de acest fenomen. Bineînțeles, asta doar a făcut publicitate gratuită serialului, iar eu oricum am găsit mereu metode viclene prin care să mă uit la câte un episod când părinții mei erau distrași. Și la dracu, m-a prins imediat.

Dacă nu știi originile echipei Jackass – treaba stă cam așa: Jeff Tremaine, un editor de revistă, a vrut să adune un grup de bețivi simpatici și măscărici stupizi ca să facă lucruri de căcat, pentru amuzamentul nostru (și să meargă cu ideea la studiouri de televiziune). Din moment ce ăsta nu este un lucrur pe care l-ai pune într-un anunț pe Craiglist, a luat la puricat internetul de atunci și a dat peste câteva grupuri de idioți entuziaști doritori să facă asta. L-a găsit pe Bam Margera și gașca lui CKY care nu prea avea succes în suburbiile din Philadelphia (asta în timp ce ascultau o muzică a dracului de proastă). Și pe Erin McGhehey și Dave England, o echipă de skateboarderi/snowboarderi cu o înclinație de a-și sparge muia. Grupul a dat peste Steve-O când lucra cu normă întreagă la un bazar din Florida pe post de clovn. Și bineînțeles, mai este si Johnny Knoxville, un scriitor umil pentru revista de skateboard Big Borther și star al videoclipului viral „taser, stun gun, pepper spray” (dacă nu l-ai văzut, titlul îți cam spune care e ideea generală).

Dacă numești clipurile timpurii Jackass „low-tech” le subestimezi. O mare parte din primul lor sezon arăta ca și cum dacă ar fi mișcat camera puțin spre stânga, te-ai fi trezit în prim-plan cu petrecerea onomastică a unui copil. Vibe-uri reale de filme făcute pe butuci din anii 90. Bugetul a fost minimal (dacă a existat vreunul), și a rezultat în clasicile „What Would Happen If I Pushed My friend Down Some Stairs In A Shopping Cart” și „What Would Happen If I Punched My Dad Several Hundred Times While He Tries To Poop”. Frumusețea lor stătea în simplitatea divină – și prin ea în accesibilitatea sinceră. Chiar și când a apărut primul film (un angajament enorm și în buget și în domeniu, comparativ cu serialul), cascadoriile păreau „realizabile”, și am plecat de la cinematograf entuzismați să găsim un magazin de toalete ca să pot să mă cac într-unul dintre wc-urile expuse.

Publicitate

La începutul anilor 2000, Jackass a părut cu adevărat revoluționar pentru mine și prietenii mei. Acești tipi – niciunul dintre ei matur în materie de stil personal sau simț al umorului – erau plătiți ca să se prostească și să se lovească în coaie pentru amuzament. Ce ar putea fi mai mișto? Chiar nu mai văzusem așa ceva până atunci. Sigur, poți trimite oricând unul din clipurile cu taică-tău când cade-n cur peste un grătar la Americas Funniest Home Videos și să te rogi să ți-l accepte, dar dincolo de asta, conceptul de a face conținut în afara limitelor acceptate de presă părea destul de nerealist. Ideea că ar fi putut fi făcut acasă cu ajutorul camerei Sony Handycam a părinților – și să ajungă la un asemenea public numeros – ei bine, asta a fost cu totul altceva.

Această atracție a determinat producătorii serialului să adauge un avertisment cu „nu încercați asta acasă”, dar bineînțeles că noi am făcut-o. Cum am fi putut să nu când aveam toate uneltele necesare la îndemână.

Foto via MTV Films/Paramount Pictures

Să ne întoarcem la prezent, în 2018, unde genul ăsta de poveste pare relativ demodat. Toți noii rapperi faimoși vin de pe Soundcloud, în afara marilor case de producție. Acea fată Bhad Bhabie a făcut milioane de dolari anul trecut după o apariție virală la Dr. Phil. It’s Always Sunny in Philadelphia a început doar cu doi colegi de apartament, o cameră digitală mică și 85 de dolari. Și bineînțeles, să nu uităm și de puhoiul de celebrități făcute în acasă: cum ar fi YouTube-rul ăsta (s-ar putea să fiu chiar supărat pe băieții de la Jackass că au încurajat asta, ca să fiu sincer). Rețelele sociale au urmărit Jackass ani de zile, au profitat fericite de pe urma valului de conținut creat de bravii pionieri. Pare deja demodat ca cineva să devină faimos de pe urma conținutului realizat cu buget mic pe internet, dar este important să ne amintim că acum două decenii nu se mai auzise de așa ceva.

Cumva recent am fost invitat la un podcast unde gazda l-a comparat pe Jake Paul cu eroii din echipa Jackass. Desigur că m-am simțit obligat să-l cert fiindcă a avut tupeul să-i pună pe „Jackass” și „Jake Paul” în aceeași frază, așa că am țipat puțin la tip (numai ce a fost justificabil). Dar adevărul este că gazda cam avea dreptate. Deși am mai mult respect pentru Johnny Knoxville decât pentru restul găștii, faima în care se scaldă frații Paul a fost construită pas cu pas de băieții de la Dickhouse Films. Sincer, dacă ești un star viral în epoca modernă, ar trebui să fii forțat să renunți la religia ta și să te închini la starurile Jackass. Ei sunt dumnezeii tăi acum.

Pentru toate motivele astea, lansarea Jackass a fost un moment extrem de emoționant în media și-n divertisment. Și este cam la fel și cu munca altor genii torturate precum Galileo sau Van Gogh, care a fost neapreciat la vremea lui (în special de către presă). În ciuda influenței și muncii de pionierat, mulți oameni încă mai consideră că Jackass reprezintă un exercițiu fără sens în ale prostiei – și totuși oamenii ăștia sunt adevărații idioți. Jackass 3 a fost expus la Museum Of Modern Art din New York. Jackass a fost o încercare culturală, un fenomen care a surprins perfect schimbările tectonice din media pe care societatea le aștepta. Conținutul în sine a fost redus la esența lui și schimbat cu lovituri fulgerătoare în coaie. Și a fost și al dracului de șmecher.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.