Bronzatul ar trebui să fie considerat o dependență?

În ciuda faptului că prezintă riscuri de sănătate bine documentate, bronzatul înăuntru e în continuare popular în Statele Unite: mai mult de 10 milioane de americani folosesc solarul în fiecare an. Dintre oamenii aceștia, majoritatea se duc de mai multe ori, conform lui Jared Stapleton, cercetător în sănătate publică la Universitatea Rutgers. Unii dintre ei – până la 5% dintre studenți, cel mai cercetat segment demografic – puteau chiar să dezvolte o compulsie pentru bronzat. Comportamentul, denumit colocvial „tanorexie” sau chiar „dependență de bronzat”, include multe semne de adicție. Unul dintre experții în comunitatea psihiatrică și de sănătate publică susțin chiar că asta este, indiferent că Asociația Psihiatrilor din America nu o vede ca atare.

La ora actuală, o singură adicție comportamentală – tulburarea jucătorului la noroc – e recunoscută de APA, iar comportamentul a fost recunoscut ca atare acum câțiva ani, în ediția aa cincea a Manualului Diagnostic și Statistic de Boli Psihice, adică DSM-5. Dar adăugarea unei adicții comportamentale în DSM indică o schimbare în înțelegerea APA asupra adicției, spune Stapleton, una care-ar putea să ducă la adăugarea altor comportamente adictive, cum ar fi bronzatul, în edițiile viitoare. Spre deosebire de jocurile de noroc, spune acesta, bronzatul „e o problemă de sănătate publică relativ nouă” și una care nu afectează la fel de mulți oameni ca și, să zicem, fumatul, un alt comportament carcinogen. Din acest motiv, spune el, comportamente precum fumatul primesc mult mai multe finanțări pentru cercetare.

Cât despre DSM, dependența de jocuri de noroc era un punct evident de plecare, comparat cu dependența de bronzare, spune Stapleton. „Jucătorii problematici suferă consecințe mai mari. Pot să-și joace economiile de-o viață [și] dau faliment.” Comportamentele adictive precum bronzatul au mai puține consecințe care se adresează publicului larg și sunt mai greu de monetizat și studiat, spune el. Dar pentru cei care se bronzează frecvent, care ajung să sufere de cancere de piele fatale, cum ar fi melanomul – cea mai letală formă de cancer de piele – consecințele pot să fie mortale.

Dacă-i punem la numărătoare pe cei care supraviețuiesc, bronzatul în interior e de vină pentru mai mult de 260 000 de cazuri de cancer de piele în fiecare an și mai mult de 300 de milioane de dolari cheltuiți pe facturi medicale doar în Statele Unite. Astea sunt doar două dintre motivele pentru care Stapleton, authorul Monitorului Comportamentului Adictiv de Bronzare la Interior din 2016, consideră că bronzatul are toate semnele distinctive ale unui comportament adictiv, la fel ca jocurile de noroc.

Însă ca să fie incluse în DSM, adicțiile trebuie să întrunească unsprezece criterii specifice, din patru categorii: trebuie să aibă un mecanism sau efect fiziologic, oamenii trebuie să se țină de obicei, deși știu că are consecințe negative, să fie preocupați cu gânduri despre obiceiul lor și trebuie să fie ceva cu consecințe extrinsece – cum ar fi falimentul pentru un dependent de jocuri de noroc. „Din punctul meu de vedere, dependența de bronzat le bifează pe toate”, spune Petros Levounis, șeful departamentului de psihiatrie la Facultatea de Medicină Rutgers din New Jersey și autor a 11 cărți despre adicție.

De ce-o să mai fie nevoie e mai multă cercetare, precum și de o înțelegere mai bună asupra felului în care poate fi încadrată adicția de bronzat, ce gen de oameni sunt afectați de ea și cum se poate trata. E o provocare, atunci când comunitatea psihiatrică încă nu recunoaște oficial bronzatul drept dependență. Dovezile sunt acolo, dar nu sunt complete – cu toate astea, s-ar putea să se schimbe lucrurile.

Carolyn Heckman, cercetătoare în cancer la Rutgers, care studiază bronzatul de mai bine de zece ani, spune că dovezile că el dă dependență au devenit mai convingătoare în ultimii ani. Adicțiile au o bază fizică – adică fac ceva în creierul nostru care ne face să ne simțim bine, în consecință, creierele noastre vor mai mult, așa că repetăm comportamentul.

Ar putea să sune surprinzător că oamenii pot să dezvolte o dependență la lumina cu ultraviolete, dar din ce în ce mai multe dovezi sugerează că probabil asta se întâmplă. Studiile, care datează de la începutul anilor 2000, analizează relația dintre endorfine – chimicalele din creier care ne fac să ne simțim „high” pe cale naturală – și comportamente extreme de bronzat.

Într-un studiu de la început – adeseori citat în literatura de specialitate despre dependența de bronzat – opt oameni care se bronzau între de 8 și 15 ori pe săptămână și opt care se bronzau mai puțin de 12 ori pe an, adică o dată pe lună – au demonstrat reacții diferite la naltrexonă, un medicament oferit persoanelor dependente de opioide, după ce au fost la dezintoxicare. Naltrexona funcționează prin blocarea receptorilor de opioizi din creier, ceea ce înseamnă că dacă cineva dependent de opioide ia medicamentul înainte de dezintoxicare, o să aibă simptome de sevraj.

Însă după detoxifiere, i-ar putea ajuta să evite o recădere. Toți cei care se bronzează la solar au primit fie o doză mică de naltrexonă, fie placebo. Apoi au folosit solare care fie emiteau raze ultraviolete fie păreau doar să facă asta și ulterior și-au notat preferințele. Cei care se bronzau frecvent au ales mai rar solarele care emit ultraviolete când luaseră naltrexonă și chiar au avut simptome de sevraj, cum ar fi tremuratul și greața. „Reacțiile adverse la naltrexonă sugerează că cei care se bronzează des s-ar putea să aibă niveluri cronic crescute de endorfine”, conform unei meta-analize din 2017 a studiilor despre solar pe care a co-semnat-o Stapleton.

Deși rata bronzatului la solar e în scădere, Stapleton zice că problema nu dispare. Oamenii care se bronzează excesiv tind să fie studente albe. Aproape una din trei femei din acest segment de vârstă merg la solar în fiecare an, conform aceleiași meta-analize din 2017. Dar nu sunt singurele care se bronzează, sunt doar cel mai des studiate, spune Matt Mansh, profesor de dermatologie la Universitatea din Minnesota.

Conform propriilor studii asupra comportamentelor de bronzare, de exemplu, Mansh a constatat că rata de bronzat în rândul bărbaților gay și bisexuali o reflectă pe cea a tinerelor albe, dar n-au fost studiați în detaliu pentru alte comportamente de risc cu expunere la ultraviolete, cum ar fi bronzatul la solar și nefolosirea cremei cu factor de protecție împotriva UV. Asta sugerează că problema bronzatului la solar – și, prin extensie, a dependenței de solar – ar putea fi mai răspândită decât sugerează studiile existente.

Dispunem de intervenții și alternative, numai că sunt de multe ori inadecvate – sau n-au fost evaluate cum trebuie. „Când persoanele care se bronzează își dau seama că acest comportament ar putea fi problematic, medicii [nu sunt] bine pregătiți să-i ajute, întrucât nu avem intervenții testate ca lumea”, spune Heckman. „Așa că ei pot să continue să se bronzeze și să-și traumatizeze pielea mult după vârsta facultății.” Mai există și dovezi că intervențiile existente ar putea să înrăutățească problema, de fapt. De exemplu, Mansh și colegii săi tocmai au publicat un nou studiu care analizează dacă bronzatul fără soare – cu loțiuni sau spray-uri – îi oprește pe oameni din a apela la solar sau la alte comportamente de risc.

Cu ajutorul datelor la nivel național dintr-un sondaj din 2015, Mansh a constatat că cei care folosesc produse de bronzat fără soare – circa 6% dintre adulții respondenți – sunt chiar mai probabil utilizatori de solar. O parte din motivul pentru asta, crede acesta, e că saloanele de bronzare oferă de multe ori pachete care includ atât ședințe de bronzat la solar, cât și spray-uri de bronzat, ceea ce înseamnă că o persoană care vine să-și cumpere un spray de bronzare s-ar putea să încerce și bronzarea la solar sau că cineva care încearcă să folosească spray-ul de bronzare ca să reducă sau să oprească bronzatul la solar, s-ar cam chinui să stea deoparte de patul de bronzare. Așa că, deși dermatologii recomandă adeseori spray-urile de bronzare pacienților care merg la solar, ca să-și reducă comportamentul, dovezile sugerează că nu funcționează neapărat.

Levounis spune că dacă bronzatul ar primi eticheta de dependență în DSM, comunitatea psihatrică ar putea să asigure îngrijiri mai bune. „Trebuie să baletăm în jurul diagnosticului”, spune acesta și să discute alte chestii, precum tulburarea de dismorfie corporală, sindromul obsesiv-compulsiv și tulburările anxioase sau afective – toate fiind chestii cu care bronzatul a fost asociat. Dacă bronzatul ar fi o dependență atestată în DSM, spune acesta, „Ar face tratamentul mai onest și mai accesibil.” Ar ajuta și la convingerea publicului de gravitatea potențială a unui comportament de care se râde adeseori ca de o excentricitate de comportament sau vanitate dusă la extrem.

Adicția poate să semene cu un nod – unul care strânge laolaltă o gamă vastă de comportamente, tulburări și mecanisme de adaptare. Pentru subgrupa de persoane care duc bronzatul la extreme, primul pas spre desfacerea acelui nod ar putea fi recunoașterea faptului că au o dependență, în primul rând, una cu componentă atât fizică, precum și psihologică, și care necesită tratament. Până nu se întâmplă asta, cercetătorii vor continua să lucreze la căutarea unor intervenții mai eficiente pentru cei care se bronzează la cote problematice, spune Heckman. Dar până când nu identificăm mai bine exact cine se bronzează – și de ce se bronzează – o să rămână o provocare să reglăm eficient bronzatul sau să creștem conștientizarea problemei bronzatului în exces, dincolo de o emisiune specială la TLC.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.