Cum arată capodoperele tale preferate dacă ar fi făcute din ciocolată, diamante sau gunoaie

Artistul brazilian Vik Muniz nu e ca majoritatea fotografilor al căror scop e să surprindă momente extraordinare așa cum se petrec în viața reală. E cunoscut pentru că produce imagini celebre din materiale demente, gen Mona Lisa redată în unt de arahide și gem sau Un bar la Folies-Bergére de Manet, colat din tăieturi din reviste, iar apoi fotografiază produsul finit. E artă pe care Muniz o descrie drept „amăgiri fotografice”, care jonglează ludic cu amintirile noastre senzoriale și îți inspiră uimire.

Lucrările lui pot să fie amuzante, dar și amare, după cum notează seria sa de Imagini din gunoi, din documentarul multi-premiat Waste Land (2010), care îl urmărește pe Muniz în timp ce muncește cot la cot cu catadores, sau culegătorii prin gunoaie, din Jardim Gramacho, o groapă de gunoi de 321 de hectare de lângă Rio de Janeiro, care a fost cea mai mare din lume înainte să se închidă în 2012. Muniz a transformat gunoaiele în portrete foto supradimensionate ale culegătorilor, pe care le-a vândut apoi la licitație pe 250 000 de dolari, iar majoritatea încasărilor le-a returnat sindicatului de catadores, ca să construiască o bibliotecă și să îi recalifice pe muncitori, odată ce se închide groapa.

O retrospectivă a operelor extrem de diverse create de Muniz, Vik Muniz: Fotografie și renașterea mirării, tocmai s-a deschis la Muzeul Chrysler de Artă din Norfolk, Virginia. Expoziția și monografia care o însoțește, Vik Muniz(Prestel), omagiază minunile strălucitoare pe care le construiește Muniz din chestii gen diamante, jucării, sirop de ciocolată și nisip.

VICE s-a întâlnit cu Muniz în timp ce artistul călătorea prin Italia și a stat de vorbă despre cum tehnologia a eliberat fotografia și cum imaginile neașteptate pot să fie subversive și să schimbe modul în care vedem lumea.

VICE: Cum a influențat modul în care creezi artă faptul că ai crescut în Brazilia?
Vik Muniz: În adolescență, nu aveai voie să te aduni cu alții și să discuți despre politică. Cea mai cunoscută formă de exprimare a culturii noastre în timpul dictaturii militare era muzica, prin compozitori precum Caetano Veloso și João Gilberto. Sunt cu o generație mai mari decât mine și criticau des politica, sub pretextul cântecelor de dragoste și al melodiilor pop.

Nu am fost o victimă directă a dictaturii militare, dar sunt un produs al acelui mediu. Drept urmare, am devenit foarte suspicios. Majoritatea prietenilor mei citeau Karl Marx și critică politică. Pe mine mă interesa mult mai mult Marshall McLuhan, informația și mass media. Se arunca peste tot cu o grămadă de metafore. Am fost expus la un limbaj foarte elastic și simțeai cât poți de mult să îndoi informația, ca să îți urmărești interesele. Asta și-a pus amprenta asupra modului cum creez și cum mă gândesc la artă.

Cum te ajută fotografia să creezi un spațiu de dezvoltat și testat idei care pot fi articulate doar cu ajutorul aparatului foto?
Fotografia este mediul care a provocat cele mai profunde conexiuni între mintea mea și lumea exterioară. Pentru o persoană născută în Brazilia, am avut acces la multe informații, dar nu bunuri materiale; ești hrănit cu conținutul imaginilor. Nu călătorești, dar te uiți în National Geographic. Vezi chestii pe care-ai vrea din suflet să le ai. Și, mai mult ca orice, înveți despre artă uitându-te la reproduceri.

Sunt norocos că am putut să lucrez cu fotografia în această epocă istorică. Timp de aproape 200 de ani, fotografia a fost locul în care am ales să ne depozităm amintirile. Datorită imagisticii digitale, fotografia nu mai poate să pretindă că are o relație directă, mecanică, nealterată cu realitatea. Poți să manipulezi orice și, exact din motivul ăsta, imagistica digitală a eliberat fotografia de constrângerea de a descrie realitatea, la fel cum fotografia a eliberat pictura din relația sa cu lumea reală.

După mine, arta e o interfață care evoluează, între minte și materie. Încercăm să creăm o tehnică prin care să înțelegem lumea. Înțelegerea lumii ne umanizează. Ne face conștienți de realitatea mai amplă din jurul nostru, de alte culturi și alți oameni. E paradoxal că, într-o perioadă în care avem toată informația, mulți se închid în ei înșiși – în familiile lor, casele lor, țările lor, orașele lor – și nu văd toată planeta ca pe un [ecosistem] unificat în care trăim.

Ai putea să ne vorbești despre ideea de „amăgiri fotografice”?
O fotografie e amăgirea supremă. Creează un vortex care te duce în altă realitate, alt moment în timp. E aproape ca și cum ne-am uita la ceva care se petrece fix în fața ochilor noștri; asta e problematic. Când începi să te joci cu asta și să oferi un alt strat de sens sau implicare tehnologică, îl obligi pe privitor să-și regândească relația cu mediul.

O imagine artistică te inspiră să te gândești la imagini: la ce se află în fața ta și la ce te uiți, la relația ta cu obiectul respectiv și cu lumea. În mod normal, arta conceptuală înseamnă doar idei, dar mie-mi place enorm ideea de a fi artist conceptual care lucrează cu materiale concrete. Procesul e foarte anevoios. Asta-mi place, pentru că îți atrage atenția asupra tuturor acestor detalii retinale, în principal de natură perceptuală. Asta e ceea ce-i va inspira privitorului o experiență profundă. Artiștii ar trebui să se ocupe cu ritualizarea experienței.

O chestie cu adevărat politică e asta: vreau ca oamenii să înțeleagă lumea din jurul lor prin modul în care se uită la imagini. Vreau să le fie mai clară.

Cum selectezi operele pe care vrei să le refaci?
Încerc să-mi păstrez opțiunile deschise. Aleg imagini foarte cunoscute privitorului și lucrez cu materiale pe care le-ar avea majoritatea oamenilor în bucătărie și care sunt ușor de găsit. Când pui astea două laolaltă, obții ceva magic. Cred că lucrarea e gata doar atunci când se află în fața unei persoane care n-a mai văzut-o niciodată.

Sunt atras de iconografia pe care-o întâlnești în magazinele de postere: ai văzut chestia asta de-atâtea ori încât te uiți la ea, dar nu mai ești deloc atent, pentru că ai aroganța de a spune: „A, am mai văzut asta înainte.” Apoi te uiți și-ți dai seama că nu e chiar ceea ce credeai tu că e, așa că ești obligat să te mai uiți o dată, și de data asta mult mai atent. Cam asta e principala reacție pe care încerc s-o provoc cu cele mai multe dintre lucrările mele.

Cauți materiale și procese diferite. Dacă fac desene cu râme, ciocolată sau diamante, asta mă va pune în situația de a fi obligat să învăț multe despre alte chestii ca să pot să produc această lucrare. Am făcut chestii mai lungi de-un kilometru și chestii care sunt invizibile cu ochiul liber. Încerc tot timpul să extind atlasul ăsta de metode diferite de a reprezenta.

Îmi plac enorm retrospectivele, pentru că învăț multe despre ceea ce încerc să fac, chestie care nu-i atât de clară. În mare parte e instinctiv, iar apoi începi să-ți dai seama de motivele pe care le-ai avut când ai făcut chestia aia ulterior, după ce lucrarea e gata.

În cartea ta spui că „A crea artă, pentru mine, e o căutare a sănătății psihice”. Se poate deduce asta din crearea Waste Land. Cum te-a inspirat proiectul ăsta să reimaginezi modul în care abordăm probleme sociale de dimensiunile astea?
Am avut câteva expoziții retrospective și mi-am dat seama că îmi doream mult să înțeleg adevărata importanță a artei: ce le face, de fapt, oamenilor? Există ideea că arta te umanizează; oamenii expuși la experiențe artistice care-i inspiră tind să dea dovadă de mai multă empatie și să-i înțeleagă mai bine pe ceilalți și lumea din jurul lor. Eu chiar credeam asta, dar a trebuit să mi-o dovedesc.

Am vrut să fac un proiect care să înceapă într-un mediu foarte controlat – să fiu cu oameni care nu aveau nicio experiență cu arta și să-i expun la o experiență artistică care nu implica nimic străin de realitatea lor, ca să facă artă cu orice-aveau la îndemână. Încercam să lucrez într-o groapă de gunoi. Mă interesează foarte tare ideea de imagini la care nu vrei să te uiți.

A fost un mare noroc. Faptul că a fost nevoie de mai mulți ani ca să-l termin i-a oferit resursele de a transforma viețile acestor indivizi; ajungi foarte atras de ei. Mai mult de-atât, am vrut să arăt cât sunt de asemănători și de sensibili și cum reacționează la artă.

Am făcut Waste Land ca să-mi demonstrez importanța a ceea ce fac ca profesionist. Chiar aveam nevoie, în punctul ăla, să mă gândesc la artă și să-mi reîntăresc credințele în artă – să-mi demonstrez mie însumi că e tot ceea ce am crezut că este.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.