Oamenii care salvează lumea prin profit

Nu e deloc o contradicție să susții că, după cum argumentează Steven Pinker, lumea devine din ce în ce mai bună sub multe aspecte importante, dar și că lumea e complet varză. Sigur, riscul de a fi ucis o fi mai mic ca oricând înainte în istoria omenirii, dar s-ar putea riposta că, având în vedere dimensiunile populației umane de azi, n-a existat niciodată mai multă inutilitate completă sau suferință/nedreptate/rău care ne înghite planeta.

Ține cont doar de faptul că circa 3,1 milioane de copii a murit de foame în 2013, o medie de aproape 8 500 în fiecare zi. În cam aceeași ordine de idei, vreo 66 de milioane de copii se duc înfometați la școală în țările în curs de dezvoltare; aproximativ 161 de milioane de copii cu vârsta sub cinci ani au probleme de creștere provocate de nutriție; 99 de milioane sunt subponderali; iar 51 de milioane suferă de malnutriție acută. La fel, se estimează că 1,4 miliarde de oameni trăiesc din mai puțin de 1,25 dolari pe zi, în timp ce vreo 2,5 miliarde câștigă mai puțin de doi dolari pe zi, iar în 2015, 212 milioane de oameni au fost diagnosticați cu malarie, din care vreo 429 000 au murit.

Ăsta e un instantaneu la rezoluție mică cu problemele globale ale omenirii de azi – unul care nici nu ia în calcul frustrările, durerea și suferința provocate de sexism, rasism, agricultura la scară industrială, terorism, schimbarea climei și război. Așadar, întrebarea e: cum putem să facem traiul pe lumea asta mai suportabil, pentru o persoană dotată cu conștiință? Ce acțiuni am putea întreprinde ca să reducem cantitățile cu-adevărat enorme care ne amenință bila albastră? Și în ce măsură ar trebui să ne pese de numeroasele generații viitoare?

M-am dus de curând la o conferință la Universitatea Harvard despre o mișcare în formare, numită altruism eficient (EA), popularizată de filosofi precum William MacAskill și de Dustin Moskovitz, cofondatorul Facebook. Deși multe persoane cu aplecări filantropice aleg să doneze în funcție de cauzele care îi ung pe suflet, mișcarea asta are o abordare profund bazată pe date în privința donațiilor caritabile. Ideea e să optimizăm cantitatea de bine pe care-o poate face fiecare dintre noi pe lume, chiar dacă e contraintuitiv.

De exemplu, ai putea să crezi că dacă donezi bani pentru achiziția de cărți pentru școlile din comunitățile cu venituri scăzute de pe tot cuprinsul Africii e o metodă excelentă de a îmbunătăți educația copiilor care sunt victime ale sărăciei. Numai că se pare că cheltuirea banilor pe programe destinate deparazitării intestinale ar putea fi o metodă mai bună de a îmbunătăți rezultatele. Studiile arată că deparazitarea intestinală ar putea să reducă nivelul de absenteism din școli cu 25% - o problemă care nu s-ar rezolva prin achiziția de cărți – precum și că „copiii care au fost deparazitați au ajuns să câștige venituri cu 20% mai mari decât cei care nu au beneficiat de tratament".

La fel, multe persoane din lumea dezvoltată s-ar simți datoare să doneze bani pentru un fond de ajutorare după o catastrofă naturală, cum ar fi un cutremur sau un tsunami. Deși nu e nici pe departe imoral, datele arată că banii ar putea avea un impact mai tangibil dacă ar fi cheltuiți pe plase anti-țânțari tratate cu insecticid, pentru persoanele care locuiesc în zonele cu risc ridicat de malarie din Africa.

O altă sugestie surprinzătoare și controversată în cadrul mișcării pentru altruism eficient e că boicotarea atelierelor prost plătite din țările în curs de dezvoltare e mai degrabă dăunătoare decât benefică. Ideea e că, oricât de mizere ar fi condițiile de muncă din aceste ateliere, ele asigură, de obicei, cele mai bune slujbe din zonă. Dacă un lucrător într-un astfel de atelier ar fi obligat să-și găsească altceva de muncă – și nici măcar nu există nicio garanție că ar avea ce alt job să-și găsească – ar implica aproape sigur o muncă mult mai laborioasă, pentru un salariu mult mai mic. New York Times citează o femeie din Cambodgia, care caută în gropile de gunoi ca să-și câștige existența: „Mi-ar plăcea mult să-mi găsesc de muncă la o fabrică… Măcar acolo muncești la umbră. Aici e cald rău."

Există, evident, și critici importante aduse acestei abordări. Gândește-te la povestea lui Matt Wage. După ce și-a luat licența la Princeton, a fost primit la Universitatea Oxford, la doctoratul de filosofie. Dar în loc să se țină de cursurile astea – printre cele mai bune din lume – acesta a ales să se angajeze mai degrabă pe Wall Street, unde câștigă un salariu de ordinul sutelor de mii de dolari. De ce? Pentru că, a argumentat acesta, cea mai bună zi din viața lui ar fi una în care ar reuși să salveze 100 de copii dintr-o clădire în flăcări. Întâmplarea face că ar putea să salveze la fel de mulți copii de-a lungul unei vieți ca filosof de profesie, care-și donează o parte importantă din salariu în scopuri caritabile. Dar – când facem calculele – dacă și-ar găsi un job bine plătit la, să zicem, o firmă de arbitraj în tranzacții și și-ar dona jumătate din venituri la, să zicem, Fundația împotriva Malariei, ar putea să salveze sute de copii de la moarte, „pe parcursul primului sau ai primilor doi ani din carieră și-n fiecare an după aceea."

Critica adusă acestei idei e faptul că Wall Street-ul în sine ar putea fi o sursă majoră de rău pe lume și, astfel, participarea în cadrul acestui mecanism ca pion minor ar putea, la o adică, să contribuie la daunele nete. Dar altruiștii eficienți ar spune că nu contează doar ce faci, ci ce s-ar fi întâmplat dacă n-ai fi acționat într-un anume fel. Dacă Wage nu și-ar fi găsit jobul pe Wall Street, l-ar fi luat altcineva – o persoană căreia-i pasă mai puțin de suferința copiilor africani, pe când Wage face bani ca să-i doneze pentru salvarea vieții unor mii de oameni defavorizați.

O altă obiecție e faptul că mulți altruiști eficienți sunt prea preocupați de potențialele riscuri asociate cu superinteligența artificială. Unii consideră că superinteligența e o perspectivă prea îndepărtată ca să ne îngrijoreze sau că e improbabil că va amenința la modul serios supraviețuirea omenirii. Aceștia susțin că a cheltui bani pe ceea ce numim „problema controlului inteligenței artificiale" e greșit, dacă nu cumva e chiar o totală irosire a resurselor. Dar realitatea e că există argumente bune să ne gândim la asta, după cum spune Stephen Hawking, dacă suprainteligența nu e cel mai rău lucru care se poate întâmpla omenirii, probabil va fi cel mai bun. Iar altruiștii eficienți – și și eu – susținem că a concepe o superinteligență „prietenoasă cu oamenii" e o sarcină care merită din plin efortul, chiar dacă prima mașinărie superinteligentă nu va apărea pe Pământ până la finalul secolului acestuia. Pe scurt, valoarea estimată a rezolvării problemei controlului inteligenței artificială ar fi astronomică.

Poate cea mai interesantă idee din cadrul mișcării altruismului eficient e că n-ar trebui să ne punem doar probleme legate de oamenii din ziua de azi, ci și de cei din viitor. Conform unui studiu publicat în jurnalul Sustainability, capacitatea „majorității indivizilor de a-și imagina viitorul se face „blanc" când atinge orizontul de zece ani." Asta se datorează probabil evoluției noastre cognitive într-un mediu antic (cum ar fi savana africană), în care gândirea pe termen lung nu era doar nenecesară supraviețuirii, ci ar fi putut chiar să constituie un dezavantaj.

Cu toate astea, mulți filosofi consideră că, dintr-o perspectivă morală, această „tendință de a prefera termenele scurte" e complet nejustificată. Aceștia susțin că momentul nașterii unui individ n-ar trebui să aibă niciun efect asupra valorii sale intrinsece – cu alte cuvinte, „întârzierea actualizării" sau acordarea unei valori mai mici viitorului decât prezentului, n-ar trebui să se aplice asupra vieților omenești.

În primul rând, chestiunea simetriei: dacă viețile din viitor valorează mai puțin decât cele din prezent, atunci și cele din trecut valorează mai puțin? Sau, din perspectiva oamenilor din trecut, oare viețile noastre valorează mai puțin decât ale lor? În al doilea rând, merită să iei în calcul că dacă folosim o rată anuală de întârziere a actualizării de 10% o singură persoană de azi ar valora cât un număr inimaginabil de 4,96 x 1.020 de persoane de peste 500 de ani. Ți se pare că argumentul ăsta ar sta în picioare din punct de vedere moral? E corect ca moartea unei persoane azi să constituie echivalentul unei tragedii morale, al unui holocaust global, care ucide 4,96 x 1 020 de persoane peste cinci secole?

Și, în ultimul rând, estimările noastre asupra numărului posibil de persoane care-ar putea să existe în viitor indică faptul că numărul ăsta s-ar putea să fie excepțional de ridicat. De exemplu, filosoful de la Oxford Nick Bostrom estimează că s-ar putea să existe vreo 1 016 persoane cu o durată normală de viață pe Pământ, înainte ca Soarele să sterilizeze planeta peste vreun miliard de ani. O altă estimare informată e că „o sută de mii de miliarde de miliarde de miliarde" – adică 100 000 000 000 000 000 000. 000 000 000 000 – de persoane s-ar putea să populeze într-o zi universul vizibil. Până la ora actuală, au existat circa 60 de miliarde de oameni pe Pământ, adică 6 x 109, ceea ce înseamnă că povestea omului – sau a post-omului, în cazul în care progeniturile noastre evoluează și devin niște ciborgi îmbunătățiți cu tehnologie – e posibil să fie abia la început.

Interesul față de viitorul îndepărtat i-a făcut pe unii altruiști eficienți să se concentreze în mod special pe ceea ce Bostrom numește „riscuri existențiale", sau incidente care fie ne-ar arunca specia în mormântul etern al extincției sau ne-ar catapulta ireversibil înapoi în paleolitic.

De la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, atât numărul total de riscuri existențiale – precum conflictele nucleare, schimbarea climei, dispariția biodiversității la nivel global, pandemiile orchestrate de om, mâzga cenușie, ingineria geografiei, experimentele de fizică și superinteligența artificială – a crescut foarte mult, cât și probabilitatea totală a colapsului civilizației, sau a unui final și mai nasol. De exemplu, cosmologul Lord Martin Rees spune că probabilitatea imploziei civilizației în secolul ăsta e de 50%, iar Bostrom susține că există un risc egal sau mai mare de 25% să se petreacă o catastrofă existențială. Drept urmare, cum a spus de curând Stephen Hawking, omenirea n-a trăit niciodată o perioadă mai periculoasă.

De-asta cred eu că accentul pus de această mișcare asupra viitorului îndepărtat e un lucru foarte bun. Lumea noastră e una în care contemplarea evenimentelor ce va să vie se întinde adeseori doar până unde bat rapoartele trimestriale și următoarele alegeri. Cu toate astea, după cum ni se sugerează mai sus, viitorul s-ar putea să aibă o valoare astronomică, dacă reușim să facem slalolm prin cursa cu obstacole de riscuri naturale și fabricate de om care ne-așteaptă. Problemele contemporane, cum ar fi sărăcia globală, bolile și drepturile animale atârnă greu în mintea multor altruiști eficienți, dar, în același timp, e încurajator să vezi că un număr din ce în ce mai mare de oameni iau în serios problema viitorului omenirii pe termen lung.

Articolul acesta se bazează pe cartea în curs de apariție a lui Phil Torres, Morality, Foresight, and Human Flourishing: An Introduction to Existential Risk Studies .