Am întrebat mame din România ce cred de faptul că PSD vrea să le dea mai puțini bani

Ministrul Muncii, Lia Olguța Vasilescu, vrea să reintroducă un plafon pentru indemnizația de creștere a copilului. Din declarația dată, pare că se teme că dacă Messi se mută în România și face un copil, plata indemnizației raportată la salariul fotbalistului ar falimenta statul român. Ministrul a declarat că, după ce va intra în vigoare Legea salarizării (posibil data de 1 iulie), va înainta această propunere. Suma pe care o crede potrivită pentru acest plafon este între 5 000 și 10 000 de lei. Până anul trecut, indemnizația de creștere a copilului era plafonată la un maximum de 3 400 de lei, însă din martie 2016, parlamentarii au dus plata indemnizației la 85% din veniturile părintelui, care să se acorde pe o perioadă de doi ani. Deși, la vremea respectivă, Dacian Cioloș a spus că nu sunt fonduri pentru a acoperi plățile astea.

Dar legile se schimbă atât de des încât, dacă te gândești să faci un copil, nu prea ai de unde să știi ce îți va garanta statul pe viitor.

Am vorbit cu mai multe femei din România despre cum li se pare ideea de a plafona această indemnizație, dar și despre provocările de a fi mamă.

VICE: Ce crezi despre propunerea de a plafona indemnizația de creștere a copilului la o sumă cuprinsă între 5 000 și 10 000 de lei?
Monica Obogeanu: În principiu, privind indemnizația oferită părinților ca o măsură socială, cred că e ok să existe un plafon. Cred ca plafonul ar trebui să fie însă destul de sus, peste 10 000 de lei. Părinții care au astfel de salarii, au în mod sigur foarte mult de pierdut deja prin lunile sau anii de absență de la serviciu. Dacă e să discutăm politica, însă, situația mi se pare simplă. An electoral, au scos plafonul, au avut motiv de contră cu guvernul tehnocrat care spunea că nu sunt bani. Au câștigat alegerile, acum trebuie să taie din cheltuieli pentru că dau din buzunarul lor și invocă motivul ilar al celor care fentează sistemul. Dacă asta ar fi adevărata problemă, cred că s-ar putea găsi mecanisme de control - un istoric mai îndelungat al veniturilor, calculul diferit al indemnizației etc.

Care crezi că ar fi o decizie corectă pentru mamele din România? Ce sumă să primească lunar, câte zile de concediu, ce alte facilități?
Înainte de toate, în ceea ce privește măsurile sociale, cred că e important să existe o constanță în timp. Când vine vorba de veniturile familiei, avem nevoie de cât mai multă predictibilitate. Dacă introducem acum plafon, el să intre în vigoare pentru dosarele noi de peste un an, de exemplu. Astfel încât cine decide acum să facă un copil, să știe pe ce venit se poate baza. Alte măsuri ar putea fi mai multe zile de concediu pe an până la o vârstă mai mare a copilului, un cadru legal pentru program de lucru flexibil. Ca să nu mai vorbim de calitatea creșelor, grădinițelor și a școlilor.

Care sunt provocările cu care te confrunți ca mamă în România?
O provocare mare e relația cu autoritățile. Faci o grămadă de drumuri, completezi niște formulare prost concepute, scrii aceeași informație pe trei foi pentru același dosar cu șină și aștepți săptămâni sau luni deznodământul. Sunt mămică de două luni și simt foarte tare lipsa infrastructurii din oraș. Trotuarele denivelate, lipsa rampelor, șanțurile din parc, toate fac imposibil mersul cu căruciorul. Lipsa meselor pentru schimbat bebeluși și a unor locuri dedicate alăptării. Lipsa vaccinurilor și necesitatea achiziționării lor in privat, cu costuri foarte mari.

VICE: Cum ți se pare propunerea de a plafona indemnizația de creștere a copilului la o sumă cuprinsă între 5 000 și 10 000 de lei?
Alma Cazacu: Dacă ești obișnuit să ai un nivel de trai ridicat, un venit de cinci mii de euro pe lună, de exemplu, nu mi se pare ok să se limiteze indemnizația la 1 100 de euro, mai ales că angajatul a plătit taxe pentru acel venit mare. Deci ar trebui păstrat raportul procentual. Poate, ca să se evite situația în care cineva plătește doar un an taxele și ia indemizația pentru doi ani, ar trebui făcută media venitului pe doi-cinci ani.

Care crezi tu că ar fi o decizie corectă pentru mamele din România?
Concediul de doi ani e ok, suma de 85% din venitul anterior nașterii, iarăși, e ok. Menționez doar că indemnizația nu o primești imediat după naștere, ci trei luni mai târziu, când ești praf de oboseală, aproape de depresie postnatală, nu mai ai salariu. Partea asta chiar nu a fost amuzantă pentru noi, de aceea e bine să ai niște bani puși deoparte pentru naștere și ce mai trebuie.

Ce nu avem însă și mi se pare crucial - creșe și grădinițe la standarde vest-europene, unde să nu îți fie frică să îți lași copilul, tot gratuit, sau bone la costuri subvenționate si cursuri de creșterea copilului organizate de stat. Care sunt provocările de a fi mamă în România?
Cea mai stupidă situație de care mă lovesc este circulatul cu căruciorul - nu ai loc să treci pe trotuar de mașinile parcate și peste tot sunt ori borduri înalte, ori gropi. În parcuri, locurile de joacă sunt distruse, murdare, cu graffiti - am început o inițiativă Grow Up Romania cu alte prietene mame și sesizăm primăriile, ADP-urile de fiecare dată când ne lovim de probleme.

Cât de mult te-a influențat valoarea indemnizației, atunci când ai luat decizia de a deveni mama?
Deloc. Eu aș fi avut o indemnizație foarte mică, deci am continuat să fac freelancing, nu am avut concediu și nici venituri de la stat. La început ne-am descurcat cu ajutor de la prieteni și părinți.

VICE: Cum ți se pare propunerea de a plafona indemnizația de creștere a copilului la o sumă cuprinsă între 5 000 și 10 000 de lei?
Oana Dan: Mie mi se pare o prostie plafonarea indemnizației, chiar dacă 5 000 de lei ar fi o sumă decentă, să zicem. La fel cum mi s-a părut o prostie varianta Boc, de reducere a indemnizației la 1 200 de lei pentru mamele care stăteau doi ani acasă. Cea mai bună variantă de până acum este cea curentă, în care fiecare femeie alege să stea acasă cât vrea și primește 85% din media veniturilor nete din ultimul an de dinainte să nască. Înțeleg că statul plătește câteva indemnizații foarte mari, dar oamenii respectivi au plătit și ei, la rândul lor, taxe mari statului. Nu suntem egali, nu avem joburi egale, nici responsabilități egale și salarii egale și mi se pare normal ca fiecare părinte să aibă dreptul să primească o indemnizație mai mare dacă a avut venituri mai mari.

Ceea ce mă enervează tare este lipsa unei politici coerente privind aceste indemnizații, de la guvern la guvern se schimbă schema de plată, iar inconstanța asta le face pe multe femei să nu mai vrea să aibă copii. Și mă mai enervează lipsa accesului la servicii medicale decente pentru orice femeie însărcinată, indiferent de mediul din care provine. În 2017, în România, UE, sunt foarte multe femei care ajung la medic doar când intră în travaliu, iar asta mi se pare îngrozitor.

Care crezi că ar fi o decizie corectă pentru mamele din România?
Actuala variantă mi se pare cea mai bună de până acum, cu amendamentul că ar trebui luate în calcul toate veniturile din alte surse decât contractul de muncă. Știu mame care au avut contracte de drepturi de autor și care au probleme cu plata corectă a indemnizației.

Care sunt provocările de a fi mamă în România?
Sunt, în primul rând, provocările personale, cu care se confruntă fiecare femeie diferit, de la gestionarea schimbării colosale care intervine într-o familie, când apare copilul, până la chestiuni specifice cum ar fi alăptatul, lipsa vaccinurilor, accesul greoi la unele servicii medicale și diferitele forme de depresie postnatală despre care încă nu prea se vorbește la noi.

Al doilea set de provocări sunt cele care țin de infrastructură. Dacă ai ghinionul să stai în minunata Capitală, totul e complicat: trotuarele sunt pline de gropi, mașini, rahat de câine, bordurile sunt super înalte, parcuri avem o grămadă dar nu le vedem noi, lifturile de la metrou sunt o glumă (ori nu merg, ori nu te duc chiar până pe peron), de RATB nu mai zic nimic și lista poate continua. Din păcate avem primar o femeie, mamă și ea, și o cam doare la bască – ca să mă exprim eufemistic – de problemele cu care se confruntă părinții în acest frumos oraș pe care îl conduce. Cât de mult te-a influențat valoarea indemnizației, atunci când ai luat decizia de a deveni mama?
A contat foarte mult valoarea indemnizației pentru că îmi doresc să stau doi ani acasă cu copilul și nu îmi convenea varianta cu 1 200 de lei pe lună.

VICE: Ce părere ai despre propunerea de a plafona indemnizația de creștere a copilului la o sumă cuprinsă între 5 000 și 10 000 de lei?
Monica Enache: Mi se pare o măsura foarte bună pentru că cei cu venituri foarte mari sau care au companii și își măresc veniturile în ultimele 12 luni înainte de nașterea copilului să nu mai profite la maxim de legea asta. Consider că o indemnizație de maxim 6 000-8 000 de lei este suficientă să îți crești în condiții foarte normale un copil până la doi ani. Eu îmi cresc fetița cu un venit sub 5 000 de lei (venitul familiei, deci și al soțului) în condițiile în care stăm cu chirie și avem și rate. Este greu, dar dacă îți dorești cu adevărat să stai doi ani lângă copilul tău, renunți la plăcerile de a te duce în vacanțe de cinci stele și te limitezi la o viață fericită alături de el.

Care crezi tu că ar fi o decizie corectă pentru mamele din România?
Plafonarea indemnizației la maxim 8 000 de lei.

Care sunt provocările de a fi mamă în România?
Este greu, dar și frumos, dacă noi eram mai mult crescuți de către bunici, aveam o copilărie frumoasă și sigură undeva în mediul rural, acum copiii sunt super protejați și crescuți de bone sau sunt la creșă de la un an jumate-doi. Mi se pare o super ocazie cu această lege prin care îți poți crește copilul până la doi ani. Provocările sunt multe, de la alimentația bebelușului până la siguranța lui într-un parc sau loc de joacă. Părțile bune sunt strict legate de copil, iubirea și fericirea ce ți-o oferă nu se pot înlocui cu nimic.

VICE: Cum ți se pare propunerea de a plafona indemnizația de creștere a copilului la o sumă cuprinsă între 5 000 și 10 000 de lei?
Raluca Enache: Mi se pare o altă furăciune plafonarea indemnizației. În primul rând, legea asta e dată pentru un procent mic de oameni. În al doilea rând, procentul ăla mic de oameni nu plătește impozit și nici CAS și CASS plafonat. Plătește pentru câți bani face. Atunci ar fi logic si normal să nu fie niciun plafon. Și exemplul ăla nu e elocvent.

Plafonul în sine, crescut de la 3 200 de lei la peste 5 000 mai scapă de o parte din procentul mic care va fi afectat de lege.

Care crezi că ar fi o decizie corectă pentru mamele din România?
Cred că ar fi corect să nu fie niciun plafon și niciun procent. Cât aveai salariul atât să-ți dea și statul. Muncești o viața pentru ei, pensie oricum nu știi dacă mai prinzi, măcar să te bucuri de timp cu copilul tău să îl crești cum trebuie, că tot un beneficiu statului aduci dacă faci asta. Înainte se dădeau prime pentru căsătorie, prime pentru naștere. Acum aștepți două luni până îți soluționează dosarele de indemnizație și alocație. Păi, o mamă singură în alea două luni cât nu primește bani, din ce trăiește?

Care sunt provocările de a fi mamă în România?
Să fii mamă, nu numai la noi, mi se pare o provocare. Într-un fel ai acces la multe informații la care nu aveai înainte. Când am întrebat-o pe mama cum s-a pregătit pentru nașterea mea a ridicat din umeri și a zis că pe vremea aia femeile nu se pregăteau. Dacă vreau să îmi cresc copilul cum cred eu că e bine, trebuie să îmi închid urechile față de toți cârcotașii și pesimiștii și să fac un pas înapoi, să cred că o să am putere și că baiatul meu n-o să stea la trei-patru ani în casă cu tableta în mâna și cu mașinuța cu telecomandă, ci o să zburde prin curte să se joace cu animale și cu te miri ce găsește pe acolo. Toată lumea râde de mine când zic asta. Aceeași lume care nu înțelege de ce, de azi, mă mut la țară.

Cât de mult te-a influențat valoarea indemnizației, atunci când ai luat decizia de a deveni mama?
Nu m-am gândit la asta când am luat decizia. M-a influențat în schimb când am luat decizia să stau doi ani acasă.

VICE: Cum ți se pare propunerea de a plafona indemnizația de creștere a copilului la o sumă cuprinsă între 5 000-10 000 de lei?
Raluca Mănescu: E foarte greu de spus. În alte tări din Europa, că să nu mai zic în SUA, nici nu există indemnizația sau practică de a sta acasă cu copilul, nici măcar jumătate de an, darămite doi. Deci, privind problemă în ansamblu, chiar și o indemnizație plafonată ne avantajează. Dacă discutăm însă numai de practica din România, aș spune că indemnizația neplafonată nu e un drept fundamental, în mod cert, dar e o masură bună de încurajare din partea statului.

Care crezi că ar fi o decizie corectă pentru mamele din România?
85% din venitul impozabil mi se pare o sumă ok pentru indemnizație, dar ar fi bine ca, dacă ea se păstrează, să se clarifice cum se calculează pentru toate tipurile de venituri. Momentan mi se pare că nu e foarte clar pentru profesiile liberale – în lege scrie că indemnizația e 85% din net și e evident cât înseamnă asta pentru salariați, dar dacă ești plătit pe contracte de drept de autor, discuția se schimbă. Profesiile liberale sunt dezavantajate, cred eu, pentru că, de fapt, pentru ele se aplică un calcul de 85% din venitul impozabil, care nu e totuna cu netul.

Care sunt provocările de a fi mamă în România?
Lipsa vaccinurilor, lipsa trotuarelor de pe care să poți coborî căruțul fără să creezi hemoragii la cap copilului, acces greu în mijloace de transport în comun (atunci când ai norocul să vină un mijloc de transport în comun), lipsa toaletelor publice (sper că nu sunt singura care a schimbat un scutec plin cu rahat de copil pe o bordură în fața Casei Poporului), lipsa locurilor de joacă în cartierele dormitor, șobolanii care mișună prin parcuri.

Apoi, mai sunt o serie de provocări psihologice și de suflet, despre care nu vorbește nimeni în România – depresia de după naștere, probleme cu atașamentul față de copil, probleme de cuplu care apar, izolarea socială, reintegrarea la locul de muncă.

Cât de mult te-a influențat valoarea indemnizației, atunci când ai luat decizia de a deveni mamă?
Deloc. Dar m-a influențat faptul că indemnizația nu e plafonată în alegerea de a sta acasă cu cel mic, doi ani.