Publicitate
opinie

Sunt franțuzoaică, iar ei sunt românii care mi-au schimbat viața

De fiecare dată când aud ceva urât despre români, eu mă gândesc la oamenii ăștia.

de Irene Costelian
26 Martie 2019, 8:55am

Autoarea. Fotografii din arhiva sa

Pentru că cea mai mare parte a vieții, 32 de ani, am trăit în Franța, mi-am luat în general modele din cultura și din societatea unde am crescut și am fost educată. Sunt franțuzoaică până în măduva oaselor și trebuie să recunosc că datorez foarte multe acestei societăți. În același timp, tot în Franța, am cunoscut români care m-au inspirat profund. Oameni de la care am învățat ce înseamnă răbdarea, înțelepciunea, libertatea. De fiecare dată când aud ceva urât despre românii de aici îmi aduc aminte de modelele mele. Și orice generalizare ar fi nedreaptă pentru ele.

M-am gândit să-ți dau mai jos o listă de români care pentru mine au însemnat enorm. Și care te-ar putea inspira și pe tine.

Maria, femeia care m-a învățat că nu merită să fiu supărată din cauza bărbaților

maria
Maria, stânga

Pe Maria am întâlnit-o în Grecia, unde mă dusesem, cu inima frântă, încercând să uit de un iubit. Maria era cu câteva prietene de la Paris și, cu zâmbetul pe buze, a intrat rapid în vorbă cu mine. Așa am aflat că plecase din România cu fetele ei, fugind de un bărbat alcoolic care o bătea. Într-o zi, după încă un scandal, și-a luat geanta și fetele de mână, s-a dus la autogară și a cumpărat bilete pentru Paris. De atunci, era menajeră și femeie independentă. Și-a crescut fetele cu demnitate și cu dragoste.

Maria nu mai voia să audă de bărbați. Cu toate acestea, era foarte cochetă, cu ținute impecabile și rochii cu flori. Tot timpul îmi spunea că trebuie să fiu „sexy”.

Eu voiam să uit de toate și să fiu uitată de lume, dar Maria din România îmi spunea să fiu mândră și să-mi afișez frumusețea. Cum mă vedea singură, venea la mine să-mi mai povestească ceva și să mai râdem puțin. După un training intensiv, m-a făcut să stau mai dreaptă, să nu-mi mai țin privirea în asfalt și să fiu altceva. Nu fusesem în situația de durere extremă pe care Maria o trăise cu ani în urmă cu soțul său, dar lecția ei era că: „nimeni nu merită să fii supărată, mai ales din cauza unor nenorociți de bărbați!”.

Ea m-a învățat să nu las pe nimeni să mă doboare, pentru că în orice moment poți să o iei de la început. Ea o făcuse la peste 30 de ani, cu doi copii mici, într-o țară străină, singură și fără să cunoască limba.

După ce s-a terminat vacanța în Grecia am luat-o pe Maria cu mine în suflet. Am rămas în contact și chiar dacă nu ne vedem des, ne scriem și mai râdem puțin uneori. Când văd o rochie cu flori, îmi aduc aminte că să fii femeie nu este ușor întotdeauna, dar că nimic nu este imposibil. Important este să fii sexy!

Paul Goma, scriitorul de la care am înțeles prețul libertății

De la unchiul meu care fusese deținut politic la Pitești în timpul „Experimentului Pitești” am auzit prima dată numele lui Paul Goma. Eram prea mică să înțeleg cine era, iar întrebările erau interzise în epoca Ceaușescu. La mult timp după moartea unchiului, am dat de o carte a lui Paul Goma, în biblioteca părinților. Personajul misterios al cărui nume era rostit în casă în șoaptă își dezvăluia misterul la fiecare pagină. Ca și părinții mei, rezistase la o ideologie care distrugea oamenii, transformându-i în fiare. În loc să abdice, se exilase în Franța. Atunci am înțeles prețul libertății.

La liceu, cea mai mare grija era cum să găsesc ultimele albume ale unor grupuri americane de metal necunoscute în Europa și cum să chiulesc de la matematică, dar Paul Goma mă deturna de la preocupările mele adolescentine.

Fără să vreau, ideile de luptă pentru adevăr, mărturie, denunțarea nedreptății au început să mă frământe. Pe atunci, nu știam încă faptul că acestea vor ajunge țelurile mele în viață și voi începe o bătălie care nu se va sfârși, poate, niciodată.

Nu știam că lecturile din Paul Goma mă vor conduce să fac Dreptul și Sciences Po. Paul Goma a fost cel care a inspirat în mine mottoul:

„Nu uita. Nu ierta. Du mai departe povestea, ca nimeni să nu spună că nu știa”.

in romania
Autoarea cu câteva prietene printre care se află și Maria.

Ioanna Andreesco, femeia care a studiat vampirii din România

Am întâlnit-o prima dată pe Ioanna Andreesco în 2013. M-am îndrăgostit instant de acea doamnă micuță, cu părul negru și al cărei râs ar fi putut învia un mort. Doamna Andreesco este antropolog, a fost profesoară și cercetătoare la Paris. Este specialistă în ritualurile funerare din Oltenia și a scris Mourir à l’ombre des Carpates și Où sont passés les vampires?.

Deși vorbesc despre moarte, textele sale sunt vii și pline de umor. Ioanna mi-a povestit de documentările făcute pe teren, la țară, în timpul comunismului, când studia credința în vampiri a românilor. „Era sinistru. Mi-a fost foarte frică!”, spunea ea râzând.

Întâlnisem în sfârșit un cercetător, care, ca și mine, trăise majoritatea vieții sale în Franța, cunoștea dificultățile de a fi femeie într-o lume universitară majoritar masculină. Ca și Ioanna, mă străduiam să sparg niște tipare, clișee despre România și români. Ea prin antropologie, eu prin știința politică, încercam să prezentăm o societate complexă, mai subtilă, ascunsă în spatele ideilor preconcepute.

Am reținut multe lecții de viață de la Ioanna, despre bărbați, lumea universitară și misiunea cercetătorului. De fiecare dată când discutam de greutăți, Ioanna îmi spunea:

„Suntem aici să chestionam, să dezvăluim ceea ce este ascuns”. Când ceva nu mergea pe teren, îmi mai spunea o anecdotă întâmplată în Oltenia, în timp ce făcea cercetări despre vampiri.

Ioanna m-a învățat să-mi ascund frica și că important este să mergi pe teren, la fața locului, să te întâlnești cu oameni ca să înțelegi cum sunt lucrurile în realitate. „Adevărul vine întotdeauna de la fapte și uneori de la morții care nu sunt chiar morți…”. Nu pot s-o contrazic.

Înaltpreasfințitul Iosif m-a învățat ce înseamnă răbdarea

În anii 90, după căderea comunismului, lumea părea că iese la lumină. Mama întâlnea o grămadă de români în Franța, lucru care-i lipsise enorm în anii 80. Și își mai dorea o biserică românească în orașul în care locuiam. Fiind adolescentă, ascultam atent ce se spunea prin casă, mai ales când veneau preoți. Încercam să aflu răspunsul la una din întrebările mele metafizice: „De ce sunt pe planeta asta oribila?”.

Într-o zi, mama mi-a prezentat un preot foarte înalt și tăcut. Mi-a spus că este mitropolitul. Bine. Nu prea înțelegeam eu cum era cu ierarhia, că eram deja anarhistă, și l-am considerat în continuare un simplu preot. De-a lungul timpului, observându-l și vorbind cu el, am învățat că poți să fii serios și bucuros în același timp. Nu contau greutățile, numărul oamenilor care îl așteptau la ușă pentru un sfat sau o binecuvântare, sau solicitările din toate părțile. Mitropolitul Iosif era întotdeauna calm și-și făcea timp de un zâmbet și de o vorbă bună cu toată lumea.

Cu toate că nu sunt convinsă pe deplin de sensul vieții, Înaltpreasfințitul Iosif m-a învățat că nu suntem obligați să le ducem pe toate și că, uneori, putem să lăsăm în grija altuia chiar și furia sau durerea. Importantă este răbdarea.

Românul care mi-a arătat că Bob Marley este calea înțelepciunii

Când eram la liceu, aveam un amic român care venea adeseori pe la mine. Călătorea foarte mult și apărea din când în când cu câte o poveste interesantă. Într-o zi, mi-a oferit Legend, albumul lui Bob Marley. Eram fan al vinilului și, de obicei, ascultam împreună metal. De la Scorpions la AC/DC, de la Black Sabbath la Iron Maiden, totul se asculta la pick-up.

Când am deschis ambalajul și am văzut că era vorba de Bob Marley, am crezut că este o glumă, dar amicul meu mi-a spus senin:

„O să-ți placă, o să vezi. Este calea înțelepciunii”. Seriozitatea sa nu lăsa loc de dubii. Auzisem și eu, din întâmplare, de Bob Marley, la sora mea în cameră, dar nu mă așteptam ca, într-o zi, jamaicanul să-și facă apariția în universul meu muzical.

În timp ce ascultam albumul, am asistat la o adevărată lecție de muzică în care se amestecau elemente biografice ale cântărețului de legendă, geopolitică, spiritualitate și luptă pentru drepturile umane. De la împăratul Haile Selassie, până la Etiopia, pacea în lume sau Zion, și cultura rasta.

Descopeream lumea pe ritmul lui Bob. Mă regăseam în idealurile lui de pace și de uniune în ciuda diferențelor. Babylon se numea „capitalism” pentru mine, dar dintr-o dată simțeam că îmi apar dreadlocks în cap. Nu era vorba de droguri. „Three little birds” a rămas cântecul meu preferat. Când totul mi se pare fără scăpare, îmi vine melodia în minte și atunci îmi dau seama ca orice s-ar întâmpla, „every little thing gonna be all right... This is a message to you-ou-ou”.

Tata, omul care m-a învățat că libertatea este cel mai important lucru

tata
Tatăl autoarei, dreapta

Primul român pe care l-am întâlnit când am ajuns în Franța a fost tatăl meu. Fugise de regimul comunist când eram încă foarte mică, iar la grădiniță învățasem că era „trădător de țară” și că Ceaușescu era tatăl tuturor copiilor.

Când l-am întâlnit pe tata aveam șase ani. La prima vedere, am fost cam dezamăgită: fizic nu corespundea cu imaginea pe care mi-o facusem. Era înalt, cu ochii căprui și părul negru. Era un om foarte inteligent, care citise Encyclopaedia Universalis timp de patru ani, așteptând să ajungem și noi, restul familiei, în Franța.

Își schimbase meseria, a lăsat medicina pentru a-și deschide propria afacere și făcea case din lemn. Nu mai salva vieți, dădea viață visurilor oamenilor. Îmi repeta mereu că libertatea este lucrul cel mai important în viață, că studiile nu îți vor aduce niciodată calitățile umane, dar este mai bine să știi despre ce este vorba în viață.

Singura limită a libertății mele era să fac studii. Din cauza lui și după aspre negocieri, am făcut și doctoratul. El m-a învățat să nu abandonez niciodată și că, în viață, te poți reinventa continuu. Datorită acestei educații, am fost juristă în dreptul afacerilor internaționale, profesoară universitară, iar acum sunt jurnalistă. Nu m-am gândit vreodată că este contradictoriu sau că poate fi vreo barieră între aceste luni. Când mă gândesc la tatăl meu, fiecare zi devine o provocare de a deveni un om mai bun și de a continua să mă bat pentru o viață conform idealurilor mele.

Mai sunt și alți români care mi-au influențat viața, dar nu mai am loc să scriu despre ei. I-am ales pe cei care și-au lăsat amprenta prin tușe fine asupra vieții mele, ca niște pictori involuntari. Nu i-am uitat nici pe cei care au ales de-a lungul timpului să uite de România sau pe cei care au ales să se întoarcă în țară. Cu toții mi-au arătat o Românie mai bună, diferită de cea pe care mulți se grăbesc să o prezinte lumii.

Irene Costelian este jurnalistă franceză și colaborează cu Liberation, France Culture și Arte.

Editor: Gabriel Bejan

Tagged:
Features
religie
Franta
scriitori
stereotipuri
prejudecati
вампири
romani in Franta