Cea mai tare oportunitate de turism pe care românii încă n-au transformat-o în aur

A fost o vreme, pe la începutul anilor 2000, când românii au început să vorbească despre agroturism. A apărut cuvântul ăsta pe măsură ce turiștii străini veneau aici și ne descopereau cu izmenele în vine: veceu în curte, agricultură de subzistență, lucratul pământului cu unelte rudimentare și o oarecare naturalețe și înghețare în timp. Înainte de 2020 putem discuta despre un alt fel de agroturism și altă viață la țară. Cumva, am descoperit-o și eu.

Mie îmi place la sat. Vorbesc de satul ăla autentic, cu ulițe prăfuite

, cârciumi simple, bătrâni care bârfesc pe bănci, în fața casei, și trafic aproape inexistent. În sensul că trece o mașină la jumătate de oră, la fel cum se întâmpla când eram eu mică și mă jucam cu copiii pe mijlocul drumului. Nu vorbesc de comune turistice, precum Comana sau ce vizitează românul în zona Moeciu, ci de acele sate care au rămas, în esență, exact ca atunci când era bunica fată. Foarte puțin atinse de vremurile moderne, cu veceul în fundul curții chiar. Asta deși utilitățile și un minim de confort nu fură deloc din impresia aia de timp rămas pe loc, pe care o am și eu atunci când merg în satul bunicilor mei din județul Giurgiu.

Dacă nu sunt la munte, la deal sau în zona litoralului, satele astea tind să fie părăsite de tineri, iar casele bătrânești, lăsate în paragină sau vândute pe nimic, chiar dacă doar terenul ăla de 1 000 de mp, să zicem, e o investiție pe care puțini o evaluează corect.

Dacă în comuna în care am copilărit eu, la țară, vin atâția bucureșteni pasionați de pescuit, ca să dea la pește într-o baltă devenită deja faimoasă în zonă, Gogoșari-Drăghiceanu, de ce n-ar investi și-n case de vacanțe sau pensiuni?

Locul este ofertant, aerul curat, iar liniștea – de neprețuit. De ce nu ai investi într-un loc aproape de natură, întins pe sute sau mii de metri pătrați, în loc să dai aceiași bani pe un apartament cu două camere într-un bloc gri din Crângași? Și asta cu atât mai mult cu cât investiția pare una câștigătoare, cum mi-a explicat Raluca Anghel, specialistă în marketing turistic.

„Agroturismul nu prinde contur doar în Transilvania. Moldova, Bucovina, Maramureșul, Tulcea și pe alocuri Oltenia sunt alte regiuni care se dezvoltă într-un ritm alert în ultimii ani. Motivul dezvoltării este cererea mare, mai ales din zona turismului intern, pentru experiențe pierdute în anii copilăriei, experiențe pe care românii le-ar putea denumi, generic, «în căutarea anilor copilăriei petrecuți la bunica pe uliță». Acest segment are o creștere spectaculoasă în ultimii ani și pentru că investițiile în pensiuni nu sunt atât de mari precum sunt cele în hoteluri. Ba mai mult, această zona crește cu resursele deja existente – tocmai acest lucru îi conferă și autenticitate. Cu cât este mai aproape de esență, cu atât este mai valoroasă experiența, iar turistul o apreciază și o recomandă mai departe”, mi-a detaliat Raluca.

De la Raluca am aflat că, dacă ar fi să facem un top al formelor turistice pe care România și antreprenorii români ar trebui să parieze, pe primele locuri s-ar afla agroturismul sau turismul rural. Asta pentru că trendul, în ultimii ani, la nivel mondial, se axează pe căutarea experiențelor autentice de către turiști, pe contactul cu natura, cu tradițiile și obiceiurile din zone păstrate neatinse de revoluția tehnologică.

„Se poartă, în rândul călătorilor, goana după local touch sau local experience, aceste două concepte care înglobează, de fapt, ce are satul românesc mai bine păstrat: autenticitatea și spiritul rural viu. În acest context, potențialul de creștere al acestui segment este foarte mare. Trebuie să recunosc că românii, dar și expații cu spirit antreprenorial, au început să investească în agroturism”, mi-a spus aceasta. Surprinzător sau nu, startul l-a dat într-un fel prințul Charles al Marii Britanii, care a pus zona Viscri pe harta turismului rural internațional. „Astfel, primii pașii au fost făcuți și pot fi folosiți drept inspirație și de către alți antreprenori care au reabilitat vechile sate săsești și din secuime și au dedicat chiar evenimente acestui fenomen.”

Rețeta succesului pare a fi less is more. Nu trebuie să te chinui să construiești un palat, într-o zonă în care ar da mai bine căsuțele mici și cochete, cum se întâmplă în comunele din Teleorman, de exemplu. Oamenii nu caută asfalt, termopane și tehnologie într-un sat uitat de lume.

Nu știu ce apreciază fiecare om la un refugiu de tipul ăsta, dar cred că, pe fondul discuțiilor tot mai numeroase despre dependența de tehnologie, un mare avantaj al vieții într-un așa loc e că te izolează de gălăgia digitală. Sunt unii care vor asta, sunt alții care susțin că e o prostie, dar, din fericire, acum putem vorbi de soluții și-n zona asta. Cam cum iubesc unii zborurile lungi pentru că acolo, la 10 000 de metri altitudine, nimeni nu te caută și nu te bate la cap cu mailuri nerezolvate sau urgențe.

Pentru un business bun în agroturism, Raluca mi-a spus că ar trebui conservate componentele de baza ale acestei forme de turism. „Afacerea trebuie să fie construită în sate, cât mai aproape de zone geografice ofertante din punct de vedere turistic. Partea de gastronomie trebuie păstrată cât mai aproape de autentic, iar accesul la tehnologie să fie cât mai redus. Dacă tuturor acestor lucruri le adaugi și interacțiunea cu vechile obiceiuri și, de ce nu? cu meseriile uitate, păstrate doar în anumite zone, atunci ai secretul unui business de succes.”

În egală măsură, mai sunt și tineri corporatiști care renunță la joburi în marile orașe și investesc banii în case vechi aflate în zone cu potențial turistic, multe abandonate. Și construiesc acolo adevărate bijuterii. Sigur, nu-i un trend incredibil care dă țara peste cap, dar există o mișcare în zona asta. În cazul acestor afaceri boutique, după cum mi le-a caracterizat Raluca, ele capătă și o componentă internațională, fiindcă le poți găsi pe portalurile de rezervări de tip Booking.com și Airbnb. Și se întâmplă în paralel cu cei care vor sau deja trăiesc în provincie ca să evite orașul, deși încă muncesc acolo.

Cât am vizitat sate românești și m-am interesat de dezvoltarea agroturistică am avut în minte un exemplu practic: cuplul care a lăsat străinătatea pentru o pensiune în România. Rareș și Gabriela au pus pe picioare o afacere pentru cei interesați de viața asta. Au făcut-o în satul Peșteana din județul Hunedoara, la vreo 15 minute de mers cu mașina din Hațeg. Eu i-am zis retreat rural, iar numele sub care îl poți găsi pe site-urile turistice e Transylvania Log Cabins. De fapt, asta-i faza: deschiderea cât mai mare către public – străin sau local, iar aici internetul ajută enorm. Asta e și diferența turismului rural de-acum față de începutul anilor 2000. Acum, ca străin, poți afla mai ușor despre oportunități de tipul ăsta și te poți informa mult mai eficient despre cum ajungi de la tine de-acasă în România într-un așa retreat.

Știi ce-i mai tare? Majoritatea turiștilor care vin la pensiunea lor sunt străini: vreo 90%. Prin ansamblul lor rural au trecut turiști din Arabia Saudită, care voiau ceva autentic, un texan, care stat o lună, dar și un cuplu din Brazilia – ea româncă, el brazilian, iar în România au venit cu familia lui.

Un alt caz de succes, pe care l-am cunoscut personal, este pensiunea Ioana din comuna Brăduleț, județul Argeș. Proprietara terenului s-a mutat acolo din Giurgiu, iar mișcarea a fost una câștigătoare. Vorbesc de succes pentru că, la un preț de 150 de lei pentru o cameră dublă, pensiunea este ocupată cam în fiecare weekend, fie vară, fie iarnă. Gazda primește mulți străini care vin în satul ăsta pentru a urca pe vârful Moldoveanu, muntele fiind în apropiere. Sunt turiști de weekend, care stau o zi sau două, mulți fiind nemți, danezi chiar. La cerere, gazda le poate pregăti turiștilor și un mic-dejun tradițional, cu produse cumpărate din gospodăriile din zonă; ouă proaspete, cașcaval, dulceață.

Ca acestea două sunt multe exemple. Multe case bătrânești renovate și transformate în refugii turistice de vis, de care se pare că au auzit mai mult străinii. Locuri aflate departe de civilizație și căutate tocmai pentru simplitatea lor și a vieții acelei comunități. Ce mi-e neclar e cât timp va funcționa tipul ăsta de afacere. Ce mi-e clar e că acum e prima etapă mai serioasă și acum se poate profita cu un alt fel de turism. Asta dacă tot facem glume despre cât de scump e la Mamaia, dar și cât de frumoase sunt satele din Italia – prin Napoli sau Toscana.