Luptă ipocrita dusă de Steven Spielberg împotriva Netflix

E 1992, iar Steven Spielberg, cu o barbă neîngrijită și mai puține riduri, este luat la întrebări de Ed Bradley în 60 Minutes. Până atunci, avea deja opt filme de succes la activ ca să poată fi considerat unul dintre cei mai buni regizori de la Hollywood. Dar nu credea asta.

„Am dubii despre mine însumi, în ambele lumi (film și viață)”, îi spune lui Bradley. „Același sentiment pe care îl am în fiecare dimineață când plec la muncă îl simțeam și când plecam zilnic la școală. Un sentiment de inadaptare, că sunt anormal, nu-mi prea ies notele și nu pot să fiu competitiv”.

În mintea lui - lăsând la o parte dovezile clare - Spielberg este un străin într-un ținut dubios numit Hollywood; același loc, unde în 1982, un Spielberg mai slab și cu picioarele încrucișate, descrie o industrie ca un puștan de pe străzi care visează să studieze. „Ei resping oameni ca mine, Francis Ford Coppola și George Lucas. Nu facem parte din circuitul de petreceri al Hollywood-ului.”

Deși începuturile profesionale și sociale ale lui Spielberg arată că a îmbrățișat mitologia inadaptatului - auto-reflectarea, glumele, interviurile, filmele și prezentarea tocilară -, este o diferență foarte mare față de cum este astăzi, un Spielberg mult mai bogat, urlând la alții de pe peluza lui.

Spielberg a făcut o campanie ca să schimbe regulile pentru premiile Oscar, mai exact a cerut giganților de streaming, ca Netflix și Amazon, să joace după aceleași reguli ca studiourile tradiționale. Cu alte cuvinte, un film ca Roma, făcut de Netflix, care i-a adus premiul pentru cel mai bun regizor lui Alfonso Cuaron, nu ar fi fost eligibil. (Și mai mult, dacă nu este eligibil pentru Oscar, s-ar mai sinchisi Netflix să facă un astfel de film?)

„Odată ce accepți un format de televiziune, filmul tău este unul de TV”, a spus anul trecut regizorul în vârstă de 72 de ani, pentru postul de știri ITV. „Nu cred că filmele care sunt difuzate în câteva cinematografe pentru mai puțin de o săptămână ar trebui să se califice pentru nominalizări la Premiile Academiei.”

Și-a format întreaga reputație de „Noul Hollywood” pe teama că streaming-ul va înlocui cinematografia tradițională.

Momentan, a mers atât de departe încât să propună adăugarea unor reguli prin care să forțeze serviciile de streaming să aibă o distribuție tradițională ca să se califice pentru premiile Academiei. Mai exact, vrea ca filmele să aibă o perioadă exclusivă de patru săptămâni în cinematografe, înainte să fie eligibile pentru un Oscar.

Pentru asta, a fost etichetat ca fiind „vechiul Hollywood”, de către fani, de către partenerii Netflix mai săraci ca el și de o corporație care caută să intre în comunitate. Dacă pe timpuri spunea că-i un tocilar pasionat de făcut filme, în prezent a ajuns fix ce ura mai mult atunci.

Ca să fiu clar, Spielberg, Francis Ford Coppola, Martin Scorsese și George Lucas au ceva comun: chiar au nevoie de ajutorul Netflix pentru distribuție. Pentru Scorsese, a fost o opțiune convenabilă, fiindcă a făcut pace cu gigantul de streaming prin intermediul filmului cu gangsteri în valoare de 140 de milioane de dolari, The Irishman, care va apărea pe Netflix anul acesta. (The Irishman va apărea și pe marile ecrane, la fel ca Roma.) Spre deosebire de alți regizori ca Spielberg, ca să-ți faci filmul accesibil maselor nu mai contează finanțarea (sunt bogați și au conexiuni), nici posibilitatea (Hollywood îi adoră), ci mai degrabă ține de alegere. În anii 70, Spielberg nu părea să aibă o problema cu niciuna.

La finalul anilor 60, Hollywood-ul era intoxicat de emoții și credință. Psycho scotea la iveală limitele unei minți stricate, iar 2001: A Space Odyssey explora misterele spațiului. O industrie de gusturi „mai fine” și mai puțin profitabile considera o încasare de 50 de milioane de dolari ca fiind standardul. Hollywood-ul reprezenta conținutul, cel puțin până când Spielberg, în anii 70 - nepieptănat și lipsit de cultură - a găsit o intrare. A filmat de pe la vârsta de 12 ani. La 17, taică-su a închiriat un cinematograf local, unde a proiectat un film științifico-fantastic, un lungmetraj numit Firelight. A avut un public de cinci sute de oamenii și un buget de cinci sute de dolari (după inflație ar fi cam 4 959 de dolari).

În 1975, al doilea lungmetraj, Jaws, i-a adus 470 de milioane.

Ca să nu intru mai profund în lecții obositoare de istorie, Spielberg a creat negreșit blockbuster-ul verii moderne pe o fundație care nu a fost niciodată înfometată după verzișori. În același interviu, 60 Minutes, din 1992, Ed Bradley a citit replicile regizorilor care-l acuzau că crește costurile necesare realizării unui film. Spielberg a negat acuzația. „Nu e crucea mea de dus. Eu pot doar să-mi fac filmele, mici sau mari. Nu sunt responsabil pentru acceptarea acelor filme.” Mai târziu, în 2018, a recunoscut că succesul lui Netflix se datorează unei schimbări financiare în industria filmului. „Multe studiouri ar face mai degrabă filme de brand, cu succes garantat, decât să dea o șansă filmelor mai mici”, a spus el deloc ironic. „Acele filme care erau făcute constant ajung acum pe Amazon, Hulu și Netflix.”

Conform celor care-l apără pe Spielberg - în special în legătură cu Roma - problemele sunt după cum urmează:

• Netflix cheltuie prea mult. Se estimează că a investit 50 de milioane de dolari în campaniile pentru Oscar.
• Roma a copleșit distribuitorii în alte limbi străine când a absorbit lumina reflectoarelor la Oscaruri, din cauza faptului că platforma funcționează 24/7.
• Netflix nu face publice cifrele profitului
• Netflix rulează în 190 de țări din jurul lumii
• Roma a fost difuzat doar trei săptămâni în cinematografe (și numai la aproximativ 150 de locații în total)

Pentru Spielberg, scenariul apocaliptic are legătură cu modul în care Netflix poate strica experiența tradițională din cinematograf, un argument cu care pot să simpatizez, fiindcă sunt un entuziast al filmului. Dacă filmele pot fi recunoscute atât de ușor - de parcă o campanie de 50 de milioane de dolari ar fi ușoară - ar putea influența alte studiouri să oprească difuzările cinematografice standard. Sigur, este anxietate clară, dacă o pui pe hârtie, dar un film, indiferent cum te uiți la el, este până la urmă tot un film. Pentru mulți ca mine, valoarea reală stă în arta în sine, iar prezentarea contează mai puțin. Fie că este o tranziție de la TV la VOD, sau analog la digital, progresul vine cu un preț. Faptul că Netflix plătește sume absurde de bani ca să intre la Oscar, este rezultatul direct al gardienilor precum Spielberg, care îngreunează accesul la Academie.

Netflix/Amazon nu sunt doar niște corporații masive cu diverse beneficii. Sunt portița de intrare pentru artiști mai puțini privilegiați, ca Ava Duvernay și Tarell Alvin McCraney. După cum a spus deja Spielberg, corporațiile ca Amazon, Hulu și Netflix au nevoie de conținut și au adus un public de proporție cineaștilor indie cu povești de nișă; nu au cererile cinematografice (ce are potențial de profit) - Nappily Ever After Beasts of No Nation, Roma, What Happened to Miss Simone și Mudbound sunt doar câteva exemple.

Prin asta industria înțelege diferențele dintre clasă, rasă și gen. Pentru legende ca Steven Spielberg, aceste bariere - unele la propriu, altele existențiale - nu sunt clare dintr-un motiv evident. El este acum cel cu loc VIP care are de spus ultimul cuvânt despre invitați. E aproape previzibil de ce nu vede paradoxul din asta.

În interviul din 1982, 60 Minutes, Spielberg a fost întrebat dacă era sau nu diferit de vechiul-Hollywood și știa clar diferența. „Da, suntem motivați de muncă și de filmele pe care le facem, mai puțin de profitul pe care ni-l pot aduce și despre cum ne vom bucura de el.”

Mi-aș fi dorit să fie așa pentru Spielberg și în prezent.

Articolul a apărut inițial pe VICE CA.