Viața mea cu o tulburare care mă face să-mi smulg părul din cap

Pe vremuri, baticele, șepcile și pălăriile îmi erau cele mai bune prietene. Până și vălurile începuseră să mi se pară atrăgătoare, la vârsta de 24 de ani. Din cauză că nimeni nu știa de secretul meu rușinos, nimeni nu știa ce încercam să ascund cu ele.

Îmi ascundeam cheliile din cap – niște pete de scalp fără păr, pe care mi le creasem chiar eu, smulgându-mi firele unul câte unul, până mă dureau degetele, mă mânca capul și mi se înroșeau obrajii de vinovăție și plăcere.

Așa vorbeam pe atunci despre tulburarea de care sufeream – tricotilomania.

Chinul meu cu boala asta, care e un comportament repetitiv focusat pe propriul corp (BFRB), a început pe la douăzeci și un pic de ani, când tocmai terminasem facultatea și începusem să lucrez pentru o companie americană. Absolvisem marketing și lucram mult, aveam o viață destul de solitară, așa că am început să am stări de anxietate și să-mi smulg compulsiv părul din cap. Am făcut asta până în punctul în care am început să am pete de chelie în spatele urechilor. Nu am spus nimănui despre asta, mergeam la muncă zâmbitoare și îmi schimbam freza astfel încât să îmi ascund zonele jenante.

Pentru că asta îți face tricotilomania, te face să simți o rușine atât de puternică încât devine extrem de dificil să vorbești despre problemele tale cu oricine – mai ales cu prietenii tăi normali sau neurotipici, în termeni academici.

Dar n-ar trebui să fie așa.

Un studiu sugerează că tricotilomania afectează aproape patru procente din populația globului. Asta înseamnă că peste trei sute de milioane de pe glob suferă de tulburarea asta și își smulg părul din scalp, sprâncene, gene sau zona pubiană. Nu se știu niște cifre exacte, pentru că nu s-au făcut studii la scară mare despre aceste tulburări. Persoanele care suferă de asta intră într-un fel de transă când încep să-și smulgă părul și realizează ce fac doar după ceva vreme. Tulburările de acest tip sunt adesea asociate în mod greșit cu tulburarea obsesiv-compulsivă (OCD), dar multe persoane nu au și gânduri obsesive când fac aceste activități compulsive. Tulburările BFRB există în conștiința umană colectivă de peste 2 500 de ani. În Epidemii Volumul 1, doctorul grec Hipocrate le spune ucenicilor săi: „Trebuie să observăm atent dacă pacientul își smulge părul, își sâcâie bubele sau plânge.”

Din experiența mea, una dintre cele mai răspândite complicații pe care le are smulgerea părului sunt legate de imaginea de sine – sub formă de rușine, vinovăție și depresie. Ani de zile, am evitat să stau la soare, să înot fără șapcă sau să merg la frizer, ca să nu se uite cineva la mine ca și cum aș fi nebună.

Am fost la câțiva terapeuți și psihiatri care mi-au prescris antidepresive precum Zoloft și Prozac, iar tulburarea m-a mai lăsat în pace timp de câteva luni sau chiar ani. Îmi țineam secretul rușinos închis într-o cutiuță întunecată din creier. Nu voiam decât să uit de ea, să nu vorbesc despre ea și să mă prefac că nu a existat niciodată.

Totuși, am învățat să evit anumite lucruri care mi-o declanșau, cum ar fi certurile cu prieteni apropiați, dezamăgirea părinților sau sezonul de iarnă, când făceam mătreață și îmi venea să mă scarpin.

Dar totul s-a schimbat din nou în noiembrie anul trecut.

Pe atunci, locuiam în unul dintre cele mai prietenoase orașe din India – Bengaluru. Pe când așteptam o prietenă care întârzia să apară la o întâlnire, mi-am trecut mâinile prin păr și mi-am smuls din greșeală un fir. Senzația aceea gâdilicioasă mi-a amintit brusc de plăcerea pe care mi-o cauza vechiul meu obicei. Într-o lună, deja aveam iar cheliuțe prin cap.

Am găsit o terapeută care avea cabinetul aproape de casa mea și am început să merg regulat. O tipă veselă și ușor bossy, terapeuta mi-a sugerat diverse exerciții care aveau scopul să îmi stopeze comportamentul. Cred că am fost un pacient groaznic pentru ea – mințeam adesea, nu făceam exercițiile, îmi găseam scuze.

Dar ea s-a prins că încercam să o păcălesc și, în cele din urmă, mi-a sugerat un exercițiu despre care și acum îmi tremură mâinile când vreau să scriu. „Vreau să-ți vezi de ziua ta ca de obicei, dar să fii atentă de câte ori îți smulgi un fir de păr. De fiecare dată când îți smulgi un fir, vreau să-l pui într-un plic. Scrie pe el data, ora și lucrurile la care te gândeai când ai început să ți-l smulgi.”

M-am dus acasă cu un gol în stomac. Oare eram pregătită pentru astfel de dovezi dure? Să mă confrunt cu lucrurile pe care le gândeam și le făceam de ani de zile?

Nu cred că am reușit să umplu nici măcar un plic. Îmi amintesc doar cum stăteam pe podea cu un ghemotoc de păr în mână și lacrimi în ochi.

Douăzeci de minute mai târziu, i-am dat mesaj pe Instagram unui stilist și i-am zis că vreau să mă radă în cap, pentru un nou început. A venit la ușa mea vesel, m-a întrebat dacă sunt sigură că vreau asta și apoi a început să mă radă și să vorbească cu mine despre una, alta.

Jumătate de oră mai târziu, mi-am trecut mâinile peste scalp și m-am uitat la mine în oglindă. Simțeam că îmi murise un prieten drag.

„Mâine, probabil că o să te întrebe colegii și prietenii dacă faci chimioterapie”, a zis stilistul, ca un dubios.

Am anulat programarea la terapie și am râs o vreme la gluma lui insensibilă.

În timp, am aflat că raderea părului nu vindecă tricotilomania. La fel ca și alte comportamente repetitive, ce funcționează pentru o persoană nu funcționează neapărat pentru altele. Nu pot decât să rămân vigilentă și să încerc să nu cad din nou în capcana acelorași obiceiuri comportamentale.