Tipele antisistem care-și riscă pielea noaptea să deseneze pereții din București

Graffiti, în cea mai simplă definiție a sa, e orice desen sau scris pe un perete sau o altă suprafață într-un loc public și cât mai vizibil. Cel mai important detaliu care îl separă de alte forme de artă stradală e ilegalitatea, faptul că artistul nu are permisiunea de a desena în locul pe care și l-a ales. 

La începutul istoriei sale, pornită în Philadelphia în anii ‘60, graffiti a fost considerat un indicator al activității organizațiilor criminale din marile orașe, care foloseau desene amplasate strategic pentru a-și marca teritoriul. Așa se face că s-a creat o reputație negativă care îl însoțește până în ziua de astăzi, când, în ochii autorităților, graffiti încă e considerat o formă de vandalism și de distrugere a bunurilor publice. 

În România, graffiti a apărut în perioada Revoluției. Primul graffiti românesc a fost „Jos Cismarul!”, care a împânzit pereții marilor orașe și a reflectat nemulțumirea oamenilor cu privire la Ceaușescu. În anii ‘90 s-au răspândit tagurile cu „Golan”, care făceau referire la eticheta pusă de președintele Iliescu tinerilor nemulțumiți de administrația lui. 

La începutul anilor 2000, cel mai răspândit era un stencil cu figura lui Ceaușescu și mesajul „Vin în 5 minute” (realizat de artistul Dumitru Gorzo), aluzie la nostalgia resimțită de o parte din societatea românească după căderea regimului comunist. Odată cu diferite mișcări sociale, au apărut și alte mesaje, de la „Basarabia, pâmânt românesc” la „Salvați Roșia Montană”. De menționat sunt și mesajele de ură de rasă sau simbolurile naziste, care nu lipsesc de pe niciun perete cât de cât accesibil.

Între timp, însă, graffiti a căpătat mai multe înțelesuri și a devenit o subcultură în sine, integrată în subculturile hip hop și punk. Pentru mulți artiști underground, care nu au acces la media mainstream sau la muzee și galerii, este modul prin care își expun arta într-un mod liber, cât mai accesibil publicului și fără constrângerile cu care se confruntă de obicei arta cu încărcătură politică. 

Pentru că activitatea lor e ilegală, majoritatea artiștilor preferă să-și păstreze anonimitatea. Ca să se ferească de poliție, ies la desenat noaptea, în găști. O parte stau de șase cât restul desenează, apoi fac cu schimbul. Se cațără pe clădiri, trenuri, intră în case abandonate. Nu de puține ori sunt nevoiți să fugă sau să se ascundă de poliție. Așa se face că graffiti este un domeniu artistic dominat de bărbați. 

Am vrut să văd cât de diverse sunt vocile în scena de graffiti din București, așa că am găsit trei fete care se remarcă în băiețeala caracteristică domeniului. Le-am văzut lucrările prin oraș, le-am căutat pe Instagram și le-am rugat să ne scoată la o tură de desenat prin oraș. Așa le-am cunoscut pe Rosero, Pruty și Luna. 

„Ca fată, e greu să ieși la desenat cu băieții, pentru că sunt foarte haotici. Până ajungi să desenezi, trebuie să bei, să te plimbi, să te întâlnești... La început era fun, doar că acum aș vrea doar să ies, să desenez, să fac ce am de făcut. Nu să stau la băiețeală din asta.”

Așa rezumă Rose experiența de ieșit la desenat cu băieții, în timp ce își aprinde o țigară. Suntem în atelierul ei de pe lângă Obor, unde pe lângă picturile care împânzesc pereții tronează o masă de tatuat, cealaltă pasiune a ei. 

„Clar am simțit că nu sunt luată în serios, pentru că sunt fată, dar nu mi-a păsat niciodată. Unii se cred zeii lumii, fac mansplaining, dar mie nu-mi pasă. Eu învăț, că mai am multe de învățat, îmi văd de treabă. Oricum am desenat mai mult ca mulți dintre ei.” 

Desenele ei sunt ușor de remarcat prin oraș. Mergem să vedem unul dintre ele, la parterul unui bloc de pe Mihai Bravu. Literele rotunjite și colorate formează ROSER, în stilul despre care îmi povestește că se numește throw-up, iar în jurul lor sunt taguri cu numele prietenilor care i-au stat de șase cât timp ea a desenat. 

„E important să ai oameni pe care poți să te bazezi când stau de șase, să știe unde să se uite, ce să zică. Contează mult adrenalina aia din stradă, riscul de a fi prinsă.”

Câteva stații de metrou mai târziu ajungem prin Cotroceni, unde Rose ochise un loc bun de desenat cu câteva zile în urmă. „Cunosc foarte bine Bucureștiul și țin minte când văd un loc bun de desenat.”

Intrăm printr-o spărtură în gard în curtea unor blocuri interbelice. Chiar la stradă e o magazie joasă, cu pereți numai buni de desenat. 

„O chestie pe care cred că o vezi numai la fete e asta că țin două degete pe spray, că nouă ne obosește mâna mai repede”, explică în timp ce trasează conturul galben. Părul lung și drept îi ascunde fața în timp ce trasează cu mână sigură literele rotunjite. 

„Bucureștiul e foarte periculos noaptea. Dar când am sprayurile la mine mă simt protejată. Dai cu spray, te salvezi și fugi. Și dacă-i dai un spray în cap, tot ai scăpat. Am văzut tot felul de dubioșenii, am dat de tot felul de cretini. Mi-am asumat de când m-am apucat de graffiti că nu pot să fug. Așa că d-aia mă cațăr, că știu că nu se urcă nimeni după mine.”

După un strat galben vine unul albastru, apoi roz, apoi un contur violet, detaliile și gata - desenul mare cât peretele magaziei i-a luat vreo 15 minute. E esențial să te miști rapid când desenezi ilegal, explică Rose.

„În domeniul ăsta sunt și oameni foarte ok, care te ajută și te încurajează chiar dacă ești fată. Dar majoritatea nu sunt așa. Aș vrea să fac un crew de fete, asta mi-am dorit de când m-am apucat. N-am niciun hate pe nicio fată care desenează, mi se pare super tare și le încurajez să se țină de asta. Multe se apucă, dar se lasă repede. Eu n-aș vrea să mă las niciodată de graffiti, nici dacă o să am copii. Ies cu ei la desenat. Pentru mine e forma de artă antisistem, care nu e tolerată și înțeleasă de toată lumea.”

Pruty e tovarășă cu Rose, tagurile lor apar împreună pe multe desene. Ne întâlnim într-o după-amiază geroasă pe o stradă din cartierul evreiesc, unde sărim un gard ca să ajungem într-un fost spital, acum abandonat și în ruine. Perfect pentru graffiti, se entuziasmează ghidul nostru în arta de stradă. 

„Cu Rose fac o echipă foarte bună. Ea nu se pricepe foarte bine la cățărat, dar mie dacă îmi arăți un loc, găsesc eu cumva cum să mă urc până acolo. În schimb, la coborât nu stau prea bine, de obicei mă arunc. Așa că de obicei eu găseam o cale să urcăm și ea găsea o cale să coborâm.”

Urcăm câteva etaje, printre seringi, gunoaie și cioburi, până găsim un perete liber. Toată clădirea e împânzită de desenele altor grafferi. 

„La început vezi ce fac alți oameni și vrei să desenezi și tu ca ei. Te apuci și îți place - apeși pe spray, ies niște culori, desene pe pereți. Te oftici că nu-ți iese desenul fix cum vrei. Și atunci mai încerci, îți place și mai mult, apoi mai încerci o dată și înc-o dată, apoi ajungi să fii chiar bun și îți place și mai mult, că desenezi și iese ceva frumos.”

Pruty desenează din 2017. S-a apucat după câteva ieșiri cu un fost care desena. „Țineam de șase, îl mai ajutam la tramvaie, să facem fill in. Cât am fost cu el n-am vrut să desenez, dar după o vreme ne-am despărțit, și atunci m-am hotărât că vreau și eu să mă apuc. Ce e așa tare să dai un desen?” A descoperit rapid că adrenalina dă dependență: „Nu m-am mai putut opri, e foarte addictive. Toată lumea care desenează zice asta.”

O întreb de ce crede că sunt așa de puține fete care fac graffiti, în timp ce desenul prinde contururi în nuanțe de mov și portocaliu. Vaporii sprayului ne amețesc și mâinile ne îngheață, dar Pruty desenează fără pauze.

„Majoritatea fetelor sunt mai prințesici, nu? Nu e ceva chiar elegant să faci graffiti. Mie de-a lungul timpului mi s-au spus multe chestii din astea, legate de faptul că sunt fată. Că nu-i frumos. Mama nu prea e încântată. Zice că distrug pereții oamenilor care se chinuie să aibă case frumoase și curate. Dar ea nu înțelege că eu nu desenez pe case frumoase și curate.”

Totuși, continuă ea, să fii fată în lumea graffitiului nu e chiar un neajuns. 

„Poate fi și un avantaj să fii fată în lumea asta, mai ales când vine vorba despre poliție. Sunt mai ok cu noi, fetele. De multe ori, eu mi-am luat doar avertisment, în timp ce prietenii mei și-au luat amendă. M-au prins de multe ori, dar am luat amendă doar de două ori, câte două sute de lei.

Odată m-au luat dintr-un taxi. Abia trăsesem o linie când a coborât un individ îmbrăcat în civil să mă întrebe ce fac acolo. De obicei, când mă întreabă cineva random ce fac, zic și eu că înfrumusețez orașul, îl fac mai colorat, l-am luat cu d-astea. Scoate insigna. Era un polițist sub acoperire, cu încă un coleg în taxi. Mi-au confiscat vreo opt sau zece sprayuri. Având în vedere că un spray e 17 lei, pentru banii mei de buzunar era mare pierdere. M-au ținut vreo două ore la secție, mi-au zis că îmi dau cinci sute de lei amendă. Dar apoi m-au lăsat pur și simplu să plec și mi-au dat și sprayurile înapoi. Nu mi-a venit să cred.”

În cercurile de graffiti, zice ea, a simțit că băieții încearcă să o protejeze. „Nu am simțit că dacă sunt fată mă ia lumea mai puțin în serios. Chiar nu. Poate din contră, dacă ești fată se poartă mai frumos cu tine. Băieții cu care mai ieșeam la desenat mi-au băgat în cap că o fată n-are ce căuta la desenat pe trenuri, că angajații de la CFR își fac singuri legea și poate dacă nu fug destul de repede mă prind și mă violează pe-acolo. (râde) Mi s-a făcut puțin frică, dar tot vreau să merg.”

Pe Luna am remarcat-o prin oraș după desenele cu chipuri de femei și mesajul „Privește luna” sau, simplu, „Luna”. 

„Desenez de când mă știu, iar pe la 16 ani mi-a pus cineva spray-ul în mână. Nu știam ce să fac, ce să scriu, le-am zis să-mi dea un nume, o poreclă, că nu puteam să scriu numele meu real pe toată strada. Până la urmă m-am ales cu porecla Luna, poate pentru că am fața asta rotundă.”

Ne strecurăm printr-un geam spart, parțial acoperit de scânduri, și lăsăm aglomerația orașului dincolo de zidurile groase ale unei foste fabrici de bere din Rahova. 

„Ai mei m-au susținut întotdeauna, pentru că au văzut că pasiunea există. Mama era panicată, că ce e golăneala asta, că poliție, nu mai zic că sunt fată. Tocmai pentru că în jur aveam numai băieți care făceau chestia asta, era un tupeu de neimaginat pentru o fată să facă graffiti”, explică Luna cât ne învârtim în curtea interioară a clădirii, plină de desenele colorate ale altor grafferi. 

Într-un colț e o Dacia papuc fără roți și Luna o ochește, e una din puținele suprafețe neacoperite de desene. Își scoate traista cu sprayuri, boxa portabilă și dă drumul la muzică - Doja Cat. „Trebuie să îmi intru în dispoziție”, râde ea în timp ce își acoperă fața cu o mască de gaze imensă. 

Din câteva linii trasează una dintre figurile feminine pe care le-am tot văzut prin oraș și care au făcut-o cunoscută. „Încerc să dau un înțeles activist prin fețele astea pe care le desenez, care în majoritatea cazurilor sunt fețe de gagici. Au tot felul de simboluri, o lacrimă pentru traumă, o inimioară, un obrăjor roșu, o buziță mai câș. Pentru mine graffiti e o formă de eliberare, de manifest. Îmi place să primesc de la prieteni sau de la oameni random mesaje pe insta, în care îmi zic că mi-au văzut câte un desen prin oraș și le-am dat un gând bun. Chestiile astea mici îmi fac ziua.” 

În toți anii de când face graffiti, s-a lovit de tot felul de comentarii de la alți artiști. „Patriarhatul e bine mersi în graffiti. Am simțit beef de la oameni care nu mă cunoșteau, la modul: «Cine e bă și Luna asta, ce știe ea să deseneze?». Răutăți ca în orice altă industrie. E o formă de misoginism, ură din asta gratuită. Eram mai mică și am lăsat-o să mă roadă un pic, dar nu m-am oprit. I didn’t chicken out. Când faci ceva, întotdeauna o să fie și oameni cărora nu o să le placă, dar ei mă fac mai puternică. Noi, fetele, mai avem mult de lucru până să fim luate în serios.”

Un bărbat care și-a găsit adăpost în clădirea abandonată se apropie de noi, ne salută politicos și aprinde un foc din gunoaie. Pare să fie obișnuit cu tinerii care vin să deseneze acolo. Prin fumul înecăcios, Luna își vede de desen. 

„Tot o urmă a patriarhatului mi se pare și că noi, fetele, n-am învățat să ne iubim între noi, să ne considerăm surori. Am pățit asta cu mai multe fete, dar încerc să nu le bag în seamă. După ce să suntem așa de puține, dacă ne mai certăm și între noi, surorile, e nașpa. Acum câțiva ani, și eu eram destul de bully cu ăștia care abia se apucau, toy le zicem, care nu prea știau să deseneze. Dar mi-am dat seama că nu e ok, că trebuie mai multă iubire și încurajare.”

În spiritul încurajării, îmi povestește că stă de vorbă cu fete mai mici, care vor să se apuce de graffiti. „Primesc multe mesaje de la fete de 12-13 ani, care și-au luat sprayuri și vor să se apuce și ele. Mi-ar plăcea ca articolul ăsta să inspire și mai multe fete să se apuce de graffiti, să înțeleagă că îți poți păstra integritatea, că tot femeie ești. Nu înseamnă că ești o golancă, că ești rea, bătăioasă. Din păcate cu asta se asociază domeniul.”

Ștefania Matache este reporter din 2017. Caută povești din realități cât mai diferite de a ei.