Trebuie judecați politicenii români pentru păcatele părinților securiști?

Alexandru Rafila (PSD), Ludovic Orban (PNL) și Vlad Voiculescu (USR PLUS). Cei trei politicieni care acoperă, de la stânga la dreapta, aproape toată scena politică românească, au cel puțin un lucru în comun: tații lor au făcut parte din securitate în vremea regimului comunist&criminal.

Tatăl lui Alexandru Rafila a fost șef al Securității în Arad, la finalul anilor ’40, imediat după instalarea regimului comunist, apoi a intrat în dizgrație și a fost exclus din partid în prima jumătate a anului 1949, potrivit istoricului Mihai Burcea.

Tatăl lui Ludovic Orban, Imre Orban, a fost unul dintre capii Securității în Brașovul anilor 50, în timp ce tatăl lui Vlad Voiculescu a colaborat cu sistemul opresiv din poziția de monitor de ski: oferea informații despre străinii cu care interacționa la munte. N-are sens să fac un top al nocivității.

Ironia istoriei face că Alexandru Rafila, Ludovic Orban și Vlad Voiculescu, implicați în lupta pentru putere în 2020, să fie judecați politic - pentru că reprezintă partide. Însă, spre deosebire de epoca părinților, această judecată politică vine în democrație, deci se tranșează prin vot, nu prin sentințe dictate de Partidul Comunist. Așadar, plec de la aceste trei cazuri notorii și răspund la trei întrebări esențiale, care probabil ți-au trecut și ție prin minte.

Evident că nu. Poate mulți dintre noi nu avem părinți cu o moralitate-cristal, cu siguranță mulți copii au principii total opuse față de părinții și bunicii lor, însă în cazul politicienilor proveniți din nomenclatura comunistă discuția n-ar trebui să fie concentrată pe calitatea umană a părinților, ci pe transferul ereditar de privilegii.

Altfel spus, le-a deschis influența taților comuniști ușa copiilor către cele mai importante instituții ale statului, ani mai târziu? În ce măsură a contat numele tatălui ca fiul să ajungă, la rândul său, un nume?

O să spui că părinții lor au fost influenți în vremea lui Ceaușescu, iar schimbarea regimului a dus la ostracizarea foștilor ștabi. Tocmai aici e problema: la 30 de ani de la Revoluție, vedem că instituțiile statului democratic sunt populate, uneori chiar capturate, de pui ai nomenclaturii comuniste, cu CV-uri ascunse, cu studii „prestigioase”, urmate la fabrici de diplome, fără nicio competență, dar cu un as în buletin: rezonanța numelui. Puterea transmisă ca ștafetă din generație în generație, indiferent dacă regimul e totalitar sau democratic.

Un exemplu relevant e Alexandru Pereș. Numele probabil nu-ți spune nimic. E fiul fostului șef al Securității din Cluj, în anii ’70, dar mai ales senator al României în ultimii 24 de ani, neîntrerupt. Un personaj care a rezistat aproape un sfert de secol în Parlament, fără să lase nimic în urmă. Principala sa calitate a fost tăcerea. Obiectivul său politic a fost discreția.

Alexandru Pereș a fost ales senator pentru prima dată în 1996, pe listele Partidului Democrat, desprins din FSN, urmașul Partidului Comunist, dar cu spoială democratică. PD s-a transformat ulterior în PDL, care s-a topit în PNL, deci Alexandru Pereș a intrat în politică ca neocomunist, într-un partid de stânga, și termină cariera, desigur, ca liberal.

Discuția despre părinții domnilor Alexandru Rafila, Ludovic Orban și Vlad Voiculescu e o capcană pe care politicienii ne-o aruncă intenționat.

Au participat Alexandru Rafila jr., Ludovic Orban și Vlad Voiculescu la competiții deschise pentru a urca în ierarhia socială? Sau un telefon din partea părinților a tranșat un concurs, a asigurat o sinecură, a rezolvat o carieră? Dacă toți copiii de lideri comuniști au obținut, înainte sau după ’89, funcții pe merit, fără influența din umbră a părinților, atunci trecutul tatălui nu contează. În acest caz, performanța fiului nu trebuie pusă între paranteze prin raportarea la statutul părinților. În schimb, dacă saltul copiilor e rezultatul unei trambuline politice, fie că vorbim de comunism sau de capitalism, concluzia e una singură: impostura e la fel de nocivă în orice societate, liberă sau închisă.

Prin urmare, e moral să-i judecăm pe urmașii unei caste privilegiate care ucid competiția. În realitate, nu dăm sentințe unei persoane, ci unui sistem putred, parșiv, corupt.

Alexandru Rafila, Ludovic Orban și Vlad Voiculescu mai au un lucru în comun: niciunul n-a vorbit de bunăvoie despre scheletul din dulapul familiei. Fără săpăturile jurnaliștilor, Alexandru Rafila ar fi tăcut mâlc în continuare, deși la conferința de presă susțină la sediul PSD, în care a fost prezentat de Marcel Ciolacu, putea să vorbească liber și sincer despre trecutul său. Nimeni nu l-ar fi judecat, ba chiar ar fi fost o dovadă de transparență, așa cum PSD n-a mai întâlnit.

Ludovic Orban continuă să dea pagina peste legătura bolnăvicioasă dintre tatăl său și securitate, la fel cum păstrează tăcerea și despre începutul carierei sale politice. Cum ajunge un absolvent de TCM, la Brașov, consilier local în Sectorul 3 al Capitalei?

Vlad Voiculescu o oferit explicații despre colaborarea tatălui său cu regimul comunist, însă abia după ce presa a scormonit prin CV și prin portalul instanțelor.

Nu e o conspirație a reptilienilor sau a statului paralel. Jurnaliștii sapă în biografia politicienilor în funcție de oportunitatea momentului politic. Dacă sunt alegeri prezidențiale, contează candidații pentru Cotroceni, nu primarii. La fel au stat lucrurile și când Vlad Voiculescu și-a anunțat intenția de a candida la Primăria Capitalei. Acum, când Alexandru Rafila deschide lista PSD pentru Camera Deputaților în București, jurnaliștii au coborât în subterana trecutului său.

Candidații nu sunt noțiuni abstracte: sunt oameni. Și cu cât știi mai multe despre un om, cu atât ești mai informat, deci mai puțin vulnerabil în fața manipulării politice. Da, toate informațiile despre un politician sunt relevante, chiar dacă intră în sfera privată: de la trecutul părinților, până la școala în care învață copiii (privată sau de stat).

Așadar, cel mai important moment pentru o dezvăluire despre un politician e chiar campania electorală. Înainte de vot, valoarea unei informații are potențial maxim. Oamenii trebuie să afle cât mai multe despre un candidat înainte de a pune ștampila, nu după, când efectul e zero.