Ce rol a jucat spionajul armatei române în aflarea adevărului despre explozia de la Cernobîl

Pe 26 aprilie 1986, centrala nucleară de la Cernobîl a explodat. Bine, nu cu totul, ci unul dintre reactoare. Doar c-a fost suficient ca să arunce Europa întreagă în haos, iar restul lumii să se sperie de ce poate face o astfel de centrală. În jurul centralei e acum zona de excludere prin care rușii au trecut în perioada invaziei Ucrainei și în care au poposit ceva vreme. Au stat atât de mult acolo, și-a fost atât de prost gândită cucerirea, încât odată ajunși în Belarus au și aflat ceea ce lumea bănuia deja: țara lor i-a condamnat la moarte – una lentă și dureroasă.

Accidentul nuclear a fost trăit un pic diferit în România. Panica și ignoranța au caracterizat explozia de la Cernobîl, dar nu imediat. Rușii comuniști n-au vrut să spună altor țări, în primă fază, ce s-a întâmplat, nici măcar țărilor apropiate geografic. Reactorul 4 al centralei nucleare a explodat la aproape 450 de kilometri de granița cu România. În primele două zile, norul radioactiv a traversat: Belarus, Lituania, Rusia, Suedia, Finlanda și Polonia – se îndrepta spre sud-vestul Europei, după cum a arătat într-un raport din 2006 Agenția Internațională de Energie Atomică.

Nicolae Ceaușescu, pe atunci președintele Republicii Socialiste România, era la plimbare în Republica Libaneză. S-a pus pe treabă câteva zile mai târziu, dar până la finalul lunii aprilie România era în beznă. Din fericire pentru România și Europa, în Suedia e detectată radiația. Apoi, autoritățile suedeze pun cap la cap informațiile și își dau seama că în URSS s-a întâmplat ceva grav. Atât de grav, încât pune în pericol întregul continent. Asta forțează Moscova să anunțe explozia reactorului prin agenția sovietică de ştiri TASS.

Acum, pe 26 aprilie 2022, Arhivele Naționale ale României au publicat pe Facebook câteva pagini de istorie. Documentele îți arată modul în care au reacționat inițial autoritățile – inclusiv spionaj, dar și cum era estimată întinderea norului radioactiv de la Cernobîl. Inițial, norul s-a deplasat spre Ucraina, Belarus și Rusia. Pe 30 aprilie 1986 încep să detecteze radiația și țări ca Norvegia, Suedia, Finlanda, Polonia, Cehoslovacia și Germania, ulterior România, Bulgaria, Grecia și Turcia.

Din 1 mai 1986, după cum o arată stenograma Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, autoritățile din România au știut că a fost depășit nivelul de alarmare în Iași pentru contaminare la sol și în Galați pentru contaminare în aer. Suceava intrase în nivelul de avertizare, la fel și Târgu Mureș, iar la Tulcea și București era la nivelul de atenționare. 

Ședința din 1 mai a dus la alegerea unui colectiv care să răspundă de coordonarea operațiunilor și s-a hotărât să se dea un comunicat către populație. Totodată, au fost stabilite controale pentru vama Ungheni – Rep. Moldova, apa să fie folosită numai din surse subterane de mare adâncime, iar cea de la suprafață să fie folosită numai în industrie. Atunci s-a vorbit și despre iod și cum ar putea fi folosit. Mă rog, asta venea de la Elena Ceaușescu, întâia chimistă a țării.

Ca să aibă efect tratamentul ăsta, și să nu fie doar placebo pentru populație, ar trebui să iei cantități industriale. Când vine vorba de concentrații mai mari, de ordinul miligramelor, situația se schimbă. „Dacă le iei doar așa, ca să «previi», dozele astea mari de iod blochează tiroida și nu mai funcționează cum trebuie, poate să dea un hipotiroidism tranzitor. Efectul nu e permanent, dar afectează tiroida“, a explicat pentru VICE Iuliana Ilie, medic primar endocrinolog, în contextul panicii generate de războiul din Ucraina.

La momentul 1986, pe fondul accidentului de la Cernobîl, Constantin Dumitrache, atunci medic primar endocrinolog la Institutul Parhon, a primit un telefon prin care era chemat de urgență la Ministerul Sănătății. Acolo, ministrul Victor Ciobanu l-a întrebat direct: „Ce măsuri luăm?”. Doar că nu știa ce măsuri, că amenințarea norului radioactiv nu era știută în afara celor din structurile de conducere. Era și o premieră, că un astfel de accident nuclear nu mai fusese trăit de nimeni până atunci. 

Tiroida absoarbe iodul din atmosferă ca să formeze hormoni tiroidieni, așa că ideea era simplă: trebuia găsită o soluție ca să blocheze tiroida să capteze iodul radioactiv. Prima idee a fost Lugol, o soluție care bloca tiroida rapid, în totalitate. Dar erau necesare șapte tone de așa ceva, se făcea doar în Japonia și, pe scurt, nu putea fi folosită.

Alternativa a fost iodura de potasiu. „Cabinetele școlare, dispensarele, magaziile fabricilor de medicamente, spitalele de pediatrie aveau saci întregi de iodură de potasiu, care se dădea pentru combaterea gușii endemice, o consecință a carenței de iod specifică zonei geografice în care ne aflăm. Și cum gușa fusese oarecum eradicată și devenise o problemă de gradul doi, rămăseseră cantități mari care puteau fi împărțite la populație”, a explicat medicul Dumitrache în articolul VICE despre cum a fost trăit accidentul de la Cernobîl în România. Iodura de potasiu blochează tiroida parțial și lent, în una–două zile. „Pentru populație era ceva bun, că uite, mi s-a dat ceva. Măsura avea și o componentă psihologică”, a adăugat Dumitrache.

În raportul trimis de Vasile Milea lui Nicolae Ceaușescu poți remarca această bucată importantă: „unele date obținute prin sistemul de ascultare radio al armatei privind accidentul nuclear de la Cernobîl”. Rușii, cum poți vedea din stenograma de mai sus, nu ziceau nimic coerent sau oficial despre dezastrul nuclear. Așa că armata a interceptat convorbiri ale armatei, poliției și alte organe de securitate din celelalte țări. Așa au aflat că norul radioactiv, format din cantități mari de izotopi de Cesiu 137 și Iod 131, a fost deja detectat în Finlanda, Suedia, Norvegia și în nordul Poloniei. 

Totodată, după cum o arată raportul, autoritățile sovietice nu ofereau informații, dar la Cernobîl evacuaseră circa 30 de mii de locuitori pe o rază de 30 de kilometri în jurul centralei nucleare. Zona de excludere a fost astfel implementată.

Vasile Milea a dat mai departe și câteva recomandări de la celelalte state: în Polonia nu era recomandat consumul de lapte, iar legumele trebuia să fie bine spălate. Franța și Austria deja își chemau acasă cetățenii din URSS. În Statele Unite ale Americii a fost creat un grup pentru informarea populației și a fost propusă constituirea unei comisii pentru studierea urmărilor accidentului nuclear.

În final, Milea a propus și cercetare aeriană cu elicoptere și dozimetre.

În timp ce Rusiei îi este imputabilă secretomania, de care nici până în prezent n-a scăpat când vine vorba de Cernobîl, dar nu numai, României de la acea vreme i se poate reproșa decizia de-a continua cu sărbătorirea zilei de 1 mai conform programului inițial. „Se vor organiza în aer liber manifestări cultural artistice și sportive de masă, vizite la muzee și monumente istorice, serbări populare, chermeze, excursii și drumeții, alte acțiuni pentru petrecerea plăcută și utilă a timpului liber, la care să participe un mare număr de oameni ai muncii de toate vârstele, îndeosebi tineri.”

Pe 3 mai, a început să ajungă la populație mesajul despre iod – să-l ia, dacă prind pastilele. Dar erau degeaba. Ele ar trebui date în primele trei ore de la un accident nuclear pentru saturarea glandei tiroide și prevenirea captării iodului radioactiv. Comuniștii au făcut ceva „de ochii lumii”.

Pe 4–5 mai, norul a ajuns în România. Pe 6 mai, ziarul Scînteia transmitea evaziv că radioactivitatea a scăzut în unele zone afectate. Era însă peste limitele normale. Activitățile continuau. Abia spre mijlocul lunii mai situația de la Cernobîl e cât de cât sub control, în sensul că focul din reactor a fost stins. Pe 7 mai 1986, Steaua a câștigat Cupa Campionilor la fotbal. Românii au mai uitat de radiații, accidentul nuclear și celelalte probleme din comunism.

Cernobîl a rămas în istorie, atât prin explozie, cât și prin felul – încă incomplet dezvăluit – în care statele comuniste au gestionat cea mai mare catastrofă din Europa secolului 20. Sunt 36 de ani, iar în 2022 Cernobîl a provocat din nou emoții. Rusia era acolo – și întrebarea din mintea tuturor a fost evidentă: e posibil un nou dezastru la Cernobîl?