Povestea teroristului pus de Securitatea lui Ceaușescu să omoare românii care au fugit din țară

Dacă anii 2000 au fost marcați de terorismul islamic al lui Osama Bin Laden, acum 50 de ani, inamicul public numărul unu al omenirii a fost Carlos Șacalul, un personaj plin de mister într-o poveste cu spioni, comunism și moarte. Născut la 12 octombrie 1949 în Venezuela, Carlos e fiul cel mare al avocatului milionar José Altagracia Ramírez-Navas. Deși se bucura de milioanele venite din capitalism în urma boom-ului petrolier, acesta era fascinat de idealurile comunismului până-ntr-acolo încât și-a botezat cei trei băieți Ilyich, Vladimir și Lenin, ca un omagiu pentru celebrul revoluționar rus. 

Ilich Ramírez Sánchez, cunoscut ulterior sub numele Carlos Șacalul, a urmat pentru o scurtă perioadă cursurile unei universități din Londra, pentru că, iată, și pe-atunci capitalismul occidental era mai ofertant din punct de vedere educațional. Aventura universitară s-a terminat după ce seniorul le-a făcut o vizită odraslelor și a observat că aceștia se bucurau mai mult de viață și mai puțin de școală. Mna, ce să și faci când ajungi pe alt continent?

Ca să-i ia gândul de la alcool și femei, tăticul l-a trimis pe Carlos la Universitatea Patrice Lumumba din Moscova, o pepinieră a ideologiei comuniste, unde a întâlnit mulți studenți din Orient, în special palestinieni, și a devenit fermecat de cauza acestora pentru eliberarea teritoriilor ocupate de israelieni. Însă n-a făcut mulți purici nici acolo, pentru că a intrat în conflicte cu conducerea facultății și a fost dat afară în 1970.

Odată scăpat de problema studiilor, Carlos a început să se dedice full time revoluției și s-a mutat în Beirut, unde s-a înscris în Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (FPLP), care l-a trimis în tabere paramilitare din Iordania să învețe ce-nseamnă să fii terorist.

După o pregătire fizică intensă și după ce a-nvățat cum să mânuiască arme și să deturneze avioane, Carlos a primit okayul pentru munca de teren și a fost trimis în Londra, orașul primei sale studenții.

Acolo, Carlos a început să-și creeze o rețea de adepți și să caute potențiale ținte pentru răpiri sau viitoare atentate, în timp ce s-a angajat ca profesor de limba spaniolă la colegiul Langham ca să aibă și-o acoperire. Prima sa misiune a fost asasinarea lui Joseph Edward Sieff, președintele Asociației Sioniste din Marea Britanie. Chiar dacă nu i-a reușit, pentru că ținta a supraviețuit, povestea a ajuns pe prima pagină a ziarelor. Așa a luat naștere legenda lui Carlos, care a fost numit adjunct al organizației din Europa a FPLP.

Undeva la mijlocul lui ‘75, Carlos Șacalul era în atenția lumii, la propriu. A început în forță acel an, când a trecut la nivelul următor și a pus la cale un atac aviatic împotriva unei companii israeliene. A greșit însă ținta și a ajuns doar să avarieze aripa unui avion iugoslav. În toamna aceluiași an a aruncat o grenadă într-o cafenea din Paris. Au murit două persoane și alte 30 au fost rănite. Autoritățile au făcut tot posibilul să-l captureze și chiar au reușit să-l găsească într-un apartament prin intermediul lui Michel Moukarbel. El i-a dus la apartament, iar acolo Carlos a scăpat după ce-a omorât doi polițiști – și pe informator. În vara lui ‘75, povestea lui a prins un sfert de pagină în The New York Times. Un fragment din acel articol e interesant: cum și-a luat Ilich numele. 

La această dilemă au fost adăugate și elemente din viața lui dublă, de la fiu de milionar la statutul de terorist. În timpul căutărilor din acel an, autoritățile au descins la una din amantele teroristului din Londra, o anume Angela Otaola. La ea au găsit și o parte din armele de care dispunea acesta, cum ar fi un pistol automat cu amortizor și două încărcătoare, un pistol Browning cu două încărcătoare și un pistol Mauser cu ceva cantitate, conform informațiilor de la acea vreme, însemnată de muniție, dar și ceva grenade. Femeia a spus că-l cunoaște drept Carlos Martinez. A fost un moment cheie pentru a face legătura între tipul care începea să-și facă un renume prin Europa. Porecla de „Șacalul” i-a fost dată cu inspirație din cartea „Ziua șacalului” scrisă de Frederick Forsyth și publicată în 1971. Povestea, pe scurt, e a unui asasinat plătit de-o grupare franceză paramilitară ca să-l omoare pe Charles de Gaulle, președintele Franței. 

Din 1975 se naște legenda lui Carlos Șacalul, care va ajunge să aibă legături și cu Securitatea din România. Până atunci, omul a fost pe fugă. Carlos s-a refugiat în Algeria, unde a primit azil politic din partea regimului. Conferința Miniștrilor Petrolului din 21 decembrie 1975 de la Viena a fost momentul lui de glorie. Atunci, Carlos a luat ostatici 11 dintre cei mai bogați oameni de pe planetă. Această luare de ostatici de o magnitudine nemaivăzută până atunci a avut ca scop principal mediatizarea cauzei palestiniene și obținerea de bani ca răscumpărare pentru eliberarea unora dintre miniștri. Există și ipoteza că lui Carlos i s-a cerut chiar să execute doi dintre miniștri ca un semnal de forță al FPLP. Cu ostaticii la mână, Carlos le-a cerut autorităților austriece un avion cu care să poată pleca – și să ia ostaticii cu el.

Pentru că bogații respectivi nu erau chiar niște persoane oarecare, o acțiune în forță a fost refuzată, așa că Ministrul de Interne austriac s-a supus. Ca un adevărat gentleman, Carlos i-a spus la plecare că regretă că acest eveniment a trebuit să se întâmple în Austria. După un periplu prin țările arabe, și-a dat seama că nu se poate plimba la infinit cu 11 miniștri după el și că trebuie să ia o decizie. FPLP ar fi dorit să-i asasineze, ca să transmită un mesaj puternic, dar Carlos a ales varianta mai comodă: o răscumpărare de cinci milioane de dolari. Asta i-a dus excluderea din organizație – și-a trecut în regim de freelancing. Era atât de celebru, încât orice acțiune teroristă îi era atribuită lui by default. Explozie într-o cafenea? Sigur a fost Carlos Șacalul. Era și-o perioadă excelentă pentru astfel de bârfe și legende, iar serviciile de informații comuniste sau occidentale erau interesate să fie la distanță de bănuieli.

La finele anilor ‘70, Carlos a pus bazele propriei grupări teroriste: Organizația Revoluționarilor Internaționali. Scopul era să creeze celule teroriste la Budapesta și Berlin, poziții strategice pentru operațiuni atât în Europa de Vest, cât și cea de Est. Cum ziceam, comuniștii și democrații tot aveau câte ceva de împărțit, iar banii n-au ideologie politică. 

Cum Budapesta e la o aruncătură de băț de România, iar Nicolae Ceaușescu avea mulți dușmani în diaspora intelectuală din Vest, apropierea Securității de Carlos Șacalul a venit natural. Colonelul Muammar al-Gaddafi, dictatorul din Libia, l-a recomandat pe Carlos ca fiind un tip care rezolvă probleme. Ceaușescu și ai lui n-au stat prea mult pe gânduri, ba chiar cei doi au decis să-l roage pe Carlos să rezolve problemele lor din America. 

Nicolae Ceaușescu îl voia lichidat pe fostul șef al spionajului român Mihai Pacepa, care a schimbat taberele în 1978. El a fost trimis de Ceaușescu în Republica Federală Germană (RFG, adică aia democrată) pentru a transmite un mesaj secret cancelarului german Helmut Schmidt. Pacepa s-a văzut în city break, așa c-a cerut și azil politic pentru Statele Unite ale Americii prin intermediul ambasadei americane din Bonn. Cererea sa de azil a fost aprobată de președintele Jimmy Carter – șocant, nu? Așa că, pe 28 iulie 1978, generalul Pacepa a fost transportat în secret cu un avion militar american la aeroportul prezidențial de la Baza Aeriană Andrews de lângă Washington. Pacepa a murit în 2021, dar nu din cauza lui Carlos Șacalul care s-a dovedit în chestiunile Securității mai incapabil decât îl arată legenda. În fine, mai sunt lucruri de zis.

De cealaltă parte, Gaddafi avea o problemă mult mai mare peste ocean. Acesta i-a promis lui Carlos Șacalul o sută de milioane de dolari pentru asasinarea președintelui american Ronald Reagan. Dar, sigur, dacă tot se deplasa până acolo, nu strica să ia și misiunea Pacepa la pachet – cu o plată de circa două milioane de dolari, sumă niciodată confirmată, ci rămasă la statut de legendă. Doar că Edwin Wilson, omul de legătură al lui Carlos în SUA, a intrat în niște probleme cu autorițățile, iar, în schimbul imunității, a acceptat să dea în gât planul terorist.

Totodată, Carlos nu era chiar dornic să aibă treabă cu SUA sau cu serviciul de informații israelian Mossad. Informaţia despre intenţiile româneşti a transpirat repede şi, în octombrie 1980, în timpul unei vizite la Bucureşti, adjunctul secretarului de stat John Berry l-a avertizat pe Ştefan Andrei, ministrul de Externe al României, că Statele Unite ştiau că România încerca să-l lichideze pe Pacepa cu ajutorul unui comando arab şi că tentativele de a pune în practică acest plan vor avea „consecinţe grave”.

Planul cu Pacepa a eșuat, dar Securitatea l-a folosit, totuși, pe Carlos în așa numitul „Tango Munchenez”, o operațiune teroristă orchestrată de Securitate împotriva disidenței intelectuale din exil. 

Pe 4 februarie 1981, au fost două atacuri. În primul au fost folosite scrisori capcană împotriva a trei cetățeni români aflați în exil: Nicolae Penescu, Paul Goma și Șerban Orăscu. Din fericire, și-au ratat scopul. În aceeași zi a avut loc un atac cu bombă la sediul radioului Europa Liberă din Munchen. Era vizată secția română. Deși nemilos, Carlos nu a fost cel mai precis terorist. Exact ca în încercarea de deturnare a avionului israelian, a confundat țintele și a aruncat în aer secția cehoslovacă și a rănit opt persoane.

Deși colaborarea cu Nicolae Ceaușescu a fost una scurtă, dictatorul nostru i-a lăsat impresii puternice lui Carlos, care l-a menționat într-un interviu din 2010: „Mie îmi plăcea Ceaușescu și l-am respectat. Era foarte puțin inteligent, un tip de la munte care provenea dintr-o familie săracă, dar foarte patriot și foarte solidar. M-a primit foarte călduros cu toate onorurile – casă, posibilități de a călători, însă nu am primit niciun ban de la el”. Când a venit vorba de ordinele primite de la regimul comunist, Carlos Șacalul n-a spus nimic concret și nu a asumat o legătură. „Toate atentatele împotriva exilaţilor români au fost făcute de poliţia politică, cât timp Ceauşescu mai trăia încă. Ce puteai face ca mercenar în România? Tu crezi că le puteam spune colegilor mei: «Hai să-l ucidem pe profesorul cutare sau pe ziaristul X, fiindcă aşa ne spune Ceauşescu?» M-ar fi scuipat în faţă.”

Sunt neclare și detaliile dacă Ceaușescu și Carlos s-au întâlnit vreodată. Cert e însă că omul de legătură al asasinului în România a fost Nicolae Pleșiță, fost general de Securitate și șef al Direcției de Informații Externe între 1980 și 1984. Acesta a fost suspectat că ar fi pus la cale atacul de la Europa Liberă din 1981, dar Pleşiţă a primit în martie 2009 verdictul de neîncepere a urmăririi penale de la Parchetul General în dosarul Pleşiţă-Carlos. Același Pleșiță a fost cât de cât sincer în 2006, când a spus următoarele despre duşmanii regimului comunist: „i-am ucis, bineînţeles. Asta făceam noi.”

Mai merită menționat ceva în legătură cu atacul din Germania: Carlos Șacalul nu și l-a asumat. Richard H. Cummings, fost director al Serviciului de Securitate al Radio Europa Liberă între între 1980 şi 1995, a povestit că analiza documentelor poliţiei şi justiţiei germane, a rapoartelor întocmite de fostele servicii secrete din Germania Răsăriteană şi Ungaria, precum şi a altor documente, a dus la concluzia că, totuși, Carlos Şacalul a condus operaţiunea de la Budapesta, unde era cartierul general al grupării sale.

E interesantă și o particularitate evidențiată în arhiva Serviciului Securităţii Statului din Germania Răsăriteană (Stasi) – care folosea numele de cod „Separat” pentru Carlos. Astfel, un document din 10 februarie 1981 prezintă o listă cu planurile şi intenţiile grupării lui Carlos în Europa Răsăriteană: „Statele socialiste sunt considerate aliaţi strategici cu care gruparea vrea să întreţină relaţii prieteneşti, dar aşteaptă în schimb sprijin material şi logistic. [...] Activităţile constatate în ultimul timp, precum şi informaţii verificate, permit concluzia că gruparea tinde să devină mai curând un coordonator, respectiv mijlocitor în raport cu diversele forţe teroriste naţionale. [...] În cazul în care s-ar ivi probleme în raporturile cu statele socialiste, gruparea intenţionează să accepte oferta României şi să-şi mute cartierul general la Bucureşti. Oferta a fost făcută de ceva vreme de către Serviciul de Securitate al României, care a pus o casă din Bucureşti la dispoziţia grupării.”

Legătura lui Carlos cu România nu s-a terminat însă aici: în 1990, omul a mai trecut prin țara noastră în drumul spre Bulgaria, unde ar fi vrut să organizeze celule teroriste internaționale. A ajuns aici sub acoperirea unui grup elvețian care aducea ajutoare și a fost găzduit de o familie din comuna Amărăștii de Jos.

De la episodul Europa Liberă, lucrurile au luat-o la vale pentru Carlos. Autoritățile europene au înțeles că omul nu se joacă, așa că în 1983 au arestat-o pe iubita lui Magdalena Kopp și ea membru OIR.

Carlos a dat atunci un ultimatum statului francez și a promis că va dezlănțui iadul în Hexagon dacă iubita lui nu e eliberată. Cum niciun stat serios nu negociază cu teroriștii, francezii au refuzat eliberarea. Teroristul a început astfel o serie de atentate sângeroase: două atentate cu bombă asupra Centrului Cultural Francez din Beirut și asupra Ambasadei Franței din Liban au fost executate pe 15 martie 1982. Două săptămâni mai târziu, OIR a revendicat atentatul cu bombă asupra trenului Paris–Toulouse, soldat cu cinci morți și 27 de răniți.

Războiul lui Carlos cu Franța abia începea și niciuna dintre părți nu avea să cedeze. Guy Cavallo, un angajat al Ambasadei franceze în Liban, a fost asasinat în Beirut într-un atentat în care aveau să moară alte zece persoane. Pe 24 aprilie, Carlos a ordonat un alt atentat în Liban, asupra redacției ziarului Al Watan al Arabi, care s-a soldat cu decesul unei persoane și rănirea a alte 67.

După o scurtă perioadă de acalmie, Carlos a revenit cu atacuri pe pământ francez și a mutat centrul de comandă al organizației, pe care a redenumit-o ca Brațul Revoluției Arabe, la București. 

Iubita Șacalului a fost eliberată abia în 1985, dar nu la presiunile teroristului, ci pentru că și-a ispășit complet pedeapsa. Urmările vendetei lui Carlos cu Franța nu au rămas fără ecou, astfel că teroristul a fost alungat din toate statele europene în care putea să-și găsească adăpost și s-a văzut nevoit să se refugieze în Damasc. În 1986 a devenit tatăl unei fetițe, iar în 1991 a fost nevoit să plece din Siria, pentru că regimul nu a mai putut rezista presiunilor internaționale pentru predarea lui.

Între timp, în Europa de Est regimurile picau pe rând, iar după căderea zidului Berlinului și declasificarea anumitor documente germane a fost emis un mandat german de arestare pe numele lui. Odată cu plecarea din Siria, singura sa opțiune a fost să se stabilească pentru o scurtă perioadă în Amman, așa că i-a cerut Magdalenei să plece în Venezuela cu fiica lor.

Aceasta a ajuns în America de Sud cu o sumă importantă de bani și a fost preluată de mama și frații lui Carlos. Rămas singur și fără obligații familiale, Carlos a trăit o a doua tinerețe cu fiica gazdei sale din Amman, o anume Lana Abdel Jarrar, pentru care s-a convertit la Islam, singura opțiune bigamă aflată la dispoziție. Cei doi s-au mutat în Sudan, una dintre ultimele țări care aveau terorismul ca politică de stat. Faptul că Sudanul avea deja teroriștii săi și că Șacalul reprezenta supapa perfectă pentru a mai diminua presiunile Occidentale au făcut însă ca această alegere să fie una pierzătoare. 

Astfel, pe 15 august 1994, Carlos Șacalul a fost predat autorităților franceze, care l-au condamnat la închisoare pe viață. Deși această sentință i-ar dărâma pe cei mai mulți, Carlos a rămas același terorist șarmant. S-a căsătorit cu avocata sa Isabelle Coutant-Peyre care i-a devenit cea de-a treia soție. 

După cum știi și tu, detenția este locul în care oamenii își găsesc vocația de scriitori. E și cazul lui Carlos Șacalul, care în închisoare a scris o carte în care încearcă să justifice toate acțiunile criminale și să critice capitalismul american. Acolo și-a arătat și admirația pentru Osama Bin Laden, ceea ce n-ar trebui să șocheze pe nimeni. De la încarcerarea sa, a încercat în permanență să obțină o eliberare condiționată, ultima fiind respinsă chiar în toamna acestui an. 

Carlos a fost prototipul teroristului-vedetă, un drum pe care a pășit ani mai târziu și Osama Bin Laden. Acesta a marcat anii Războiului Rece și a scris cu sânge în istoria democrațiilor europene episoade triste. În epopeea Șacalului, România și Nicolae Ceaușescu au un capitol restrâns, dar suficient de elocvent pentru a arăta cruzimea regimului comunist român și că cenzura și răzbunarea tovarășilor români putea la nevoie să treacă și granița. Are în prezent 72 de ani și probabil Carlos va muri în detenție, dar amintirea acțiunilor sale sângeroase va rămâne să bântuie pentru mult timp democrațiile europene.