Filme

De ce #dogpoopgirl e filmul românesc care te face să-ți fie frică să mai pui ceva pe net vreodată

#dogpoopgirl, în primele minute, nu anunță nimic important, poate doar un shaming pe net. Apoi acest film românesc te aruncă într-o furtună de stări.
Răzvan Băltărețu
Bucharest, RO
dogpoopgirl film romanesc satira sociala film absurd dog poop girl metroul bucurestean
Totul începe de la trei cuvinte: dog poop girl, că internetul n-are nevoie de multe vorbe ca să explodeze. Și uite așa te alegi cu #dogpoopgirl, o satiră socială care te face să nu regreți c-ai ales să mergi la cinema și să te întorci de-acolo cu ceva care să-ți rămână în minte. Screenshot din filmul #dogpoopgirl

Când vine vorba despre filme românești încă trebuie scuturat un praf al prejudecăților de pe ele – ba că au niște ciorbă în ele, ba că sunt plictisitoare. Ei bine, #dogpoopgirl iese din tiparul ăsta și-ți pune în față o satiră socială a-ntâia prin intermediul unei psihoze pornite online. Dacă personajele din el ar fi vorbit altă limbă n-ai fi zis că-i tras aici în metroul bucureștean sau într-un gang de bloc. Dar e. Și ce-ți furnizează direct în sala de cinema (până la streaming) e un mix de anxietate, absurd și rușine. Oficial e un film, dar neoficial e un bulgăre de ură în format video care se autoalimentează pe măsură ce se rostogolește către fundul prăpastiei. Și personajele interpretate de oameni ca Andreea Grămoșteanu, Cezar Antal sau Tudor Istodor te poartă prin tot haosul ăsta.

Publicitate

Rădăcina reală a acestui film românesc e într-un moment acum deja uitat din 2005. Atunci, câinele unei femei din Coreea de Sud își face nevoile pe podeaua unui vagon de metrou din Seoul — practic: dog poop girl, de unde și hashtagul. Femeia a refuzat să strângă, a fost pozată, iar incidentul s-a viralizat. Identitatea ei a ajuns publică pe net și într-un final a decis și să renunțe la facultate.

Filmul românesc #dogpoopgirl e inspirat de acel moment, dar e pus pe steroizii social media din perioada actuală. Câinele în cauză doar vomită în metroul bucureștean, femeia nu strânge, e filmată, se naște un scandal chiar în vagonul de metrou, apoi începe furtuna de după incident cu opinii de toate părțile, o concediere, abuzuri, un om care-și dă foc și-o crimă.

#dogpoopgirl-making-of-comedie-neagra-film-romanesc (1).jpg

Din timpul filmărilor la „#dogpoopgirl”. Fotografie de Irina Epifan

#dogpoopgirl intră în cinema pe 15 aprilie în 24 de cinematografe, din 12 orașe din România. În contextul ăsta dominat de fake news și public shaming, amplificat de războiul din Ucraina, acest film românesc e o comedie, dar dramatică și absurdă. O să regăsești în el unchiul ăla slobod la gură și justițiar, o să găsești relația aia a ta din care n-ai înțeles mare lucru, chiar și acel adolescent care crede c-a înțeles lumea și-o să te trezești în fața unor momente în care te-ai putea întreba: eu ce-aș face?

Publicitate

După ce am avut ocazia să-l văd, eu am știut ce vreau să fac: un interviu cu regizorul Andrei Huțuleac ca să înțeleg ce doamne iartă-mă tocmai am văzut și dacă lui îi e teamă c-o să fie bălăcărit în piața publică dacă zice sau face ceva aiurea.

„#dogpoopgirl” intră lejer în orice top cu filme românești bune, că absurdul face parte din viața fiecăruia

Andrei Hutuleac.jpg

Regizorul Andrei Huțuleac. Fotografie de Sorin Miron

VICE România: Ai făcut un film românesc pentru români. Că va face numerele mari în cinema sau nu, altceva mă interesează: de ce faci filme? Ce îl împinge pe un om să se bage în așa ceva?
Andrei Huțuleac: Dorința de a spune poveștile în care crede și pe care le consideră relevante. Probabil că asta îl împinge pe oricare individ care lucrează în domenii creative să facă ce face: muzică, pictură, teatru experimental etc. Eu fac filme pentru că cred că e nevoie de poveștile mele.

Personajul din #dogpoopgirl e o femeie de condiție medie din România. Dacă ar fi mai bogată, din altă țară, ar scăpa mai ușor din astfel de situații? Când ai zice că te distruge mai rău gura lumii?
Cred că e un unghi foarte materialist acesta din care pui problema. Principiul ăsta care nu vrea să moară conform căruia e mai bine să plângi într-o mașină scumpă decât într-o căruță – nu știu ce să zic. Cred că trauma e traumă. Și poți s-o iei razna după online shaming și dacă stai într-o vilă din Primăverii, și dacă stai într-un apartament din Berceni. Diferența specifică o face probabil doar faptul că dacă stai în Primăverii și ești un om educat, poate ai bani de psihologi după aia. Asta, da, merită să discutăm.

Publicitate
#dogpoopgirl-film-romanesc-comedie-neagra-film-absurd-sectia-de-politie.jpg

Alina Moga (personaj interpretat de Andreea Grămoșteanu) ajunge la secția de Poliție să depună plângere. Și să nu fie luată în serios. Screenshot din „#dogpoopgirl”

Ai avut momentul tău de bullying digital? Ți-e teamă c-o să ajungi la așa ceva, pe măsură ce-o să fii tot mai cunoscut?
Cred că fiecare dintre noi are câte un moment de bullying digital. Eu le-am avut pe ale mele din cauza unui reflex naiv de a încerca să nuanțez discursul public aliat câte unui trend (la fiecare două luni altul). Mereu când văd oameni că îmbrățișează prea repede și în masă o idee nemestecată încerc să vin cu un discurs mai nuanțat în online care să lumineze și celelalte fețe ale acelei idei (fie ea și bună). 

În majoritatea cazurilor, acolo începe hate-ul, pentru că nimeni n-are chef de discursuri echilibrate pe internet. Lumea are chef de extreme agresive. Discursul echilibrat este confundat cu pasivitatea și, într-o societate care e obsedată să te capaciteze ca individ, să te țină anxios și emoționat ca să consumi pe fond nervos, nimeni n-are nevoie de discursuri care aplanează.

#dogpoopgirl-film-romanesc-comedie-neagra-film-absurd-protest.jpg

După ura online, desigur, un protest offline. Screenshot din „#dogpoopgirl”

Ești împăcat cu ce-ai pus pe internet până acum, cu ce-ai zis celor din jurul tău, cu ce-ai făcut? Că de aici înainte e posibil să devii foarte popular și să-ți fie scotocit trecutul. Ai șters eventualele glume de-acum zece ani care în zece ani o să deranjeze oameni?
Asta e partea înspăimântătoare cu internetul și online shamingul – nu poți controla nimic. Valorile sunt într-o permanentă schimbare și adaptare. Ce ai postat acum doi ani pe o anumită temă poate să fi fost complet inofensiv la momentul respectiv, dar teribil de greșit din perspectiva cine știe cărui trend de acum. Așa că, habar n-am. Sper să nu se întâmple, dar nu e în controlul meu.

Publicitate

Cum ai reacționa dacă ce spui în interviul ăsta o să fie denaturat și oamenii internetului o să te pună la zid?
Bună întrebare. Habar n-am! Probabil exact ca personajul din film. Întâi aș paraliza de frică, apoi aș percepe-o ca pe o imensă nedreptate și aș încerca să-mi fac dreptate in all the wrong ways. Deși clar cel mai înțelept lucru ar fi să nu ripostez în niciun fel și să aștept să treacă. Să încerci să te opui unui val intens de furie irațională pe internet e ca și cum ai vrea să te lupți cu o tornadă sau cu un cutremur. E inutil. Așa că mai bine aștepți să treacă și pe urmă te apuci să aduni lucrurile împrăștiate.

#dogpoopgirl îmi arată mie, spectatorul, că realitatea e intermediată de emoțiile altora care le alimentează pe ale mele. Ce-a stârnit emoția ta de-ai vrut să faci filmul ăsta?
Am început să scriu scenariul în 2017, când Facebook a depășit pragul de două miliarde de utilizatori. Mi se pare că aia e perioada în care rețelele sociale au început să-și arate colții. Și probabil că aveam multe întrebări în legătură cu sănătatea psihică a mea și a altor utilizatori. 

Am început să-mi pun problema dacă felul în care interacționăm online e igienic, e benefic și dacă ne ajută real. Și numai bine că am dat peste cartea „Umilirea publică în epoca internetului” a lui Jon Ronson care face o trecere în revistă a unor cazuri cu oameni a căror viață a fost distrusă de online shaming. Așa am dat peste povestea fetei cu cățelul din Coreea de Sud pe care e bazat scenariul filmului.

Publicitate
#dogpoopgirl-film-romanesc-comedie-neagra-film-absurd-banca.jpg

Momentul în care Alina e concediată. Screenshot din „#dogpoopgirl”

Pe genul ăsta – comedie absurdă – se poate spune că ți-ai făcut mâna cu Havana, CUBA. Ăsta ești ca regizor, ca scenarist, un om care vrea să vadă la ce se poate expune omul când e împins de alții? Ce vrei să scoți în evidență prin astfel de ficțiuni satirice?
Sunt două lucruri care mă mână când scriu și când regizez. Un soi de compasiune pentru oameni amestecată cu amuzament în fața neputinței lor. Mă amuză și mă doare în același timp condiția umană. Nu știu dacă vreau neapărat, conștient, să scot ceva în evidență, dar cred că toate filmele mele de până acum sunt o expresie a acestei compasiuni amuzate pe care o simt pentru specia umană din care (cu compasiune amuzată) fac parte.

Înainte de toate, ești actor. Cum te-a „stricat” meseria asta? Ai preluat din rolurile de până acum ticuri, cuvinte, sentimente?
Nu cred că m-a „stricat” meseria de actor în niciun fel. Cred că mi-a oferit o mai bună înțelegere a felului în care lucrează și gândește un actor care mă ajută când scriu sau regizez. Altfel, nu prea am preluat ticuri sau cuvinte. Și când s-a întâmplat, s-a întâmplat pentru scurt timp. E absolut normal când repeți intens la ceva pentru două–trei luni să ajungi să exiști într-un sos specific personajului la care lucrezi. Dar nu durează mult, pentru că începi alt proiect și altul și tot așa.

Finalul filmului n-are un deznodământ fericit. Ce-a vrut autorul să spună, că ființa umană nu se poate abține de la a coborî la cel mai de jos nivel?
Ce înseamnă finalul filmului aș vrea să decidă fiecare spectator în parte. Dar, per total, autorul a vrut să spună că o luăm razna ca societate. Că ne tribalizăm și ne sălbăticim. But in a funny way. Pentru că filmul e o comedie neagră.