Îl iubesc pe iubitul meu, dar mi-aș dori să nu locuim împreună. E normal?

În Ask VICE, îți răspundem la întrebările despre viață cu ajutorul psihologilor și al experților. Fie că sunt despre dragoste neîmpărtășită, colegi nesuferiți de apartament sau sentimentul de nesiguranță paralizantă care te copleșește după o noapte de beție. Astăzi vorbim despre conviețuirea cu partenerul și despre relații. 

Salut, VICE.

Am o relație grozavă de mai mulți ani, primii doi trăiți la distanță (parțial în timp ce făceam studiile în străinătate), ultimii trei trăiți împreună. Deși ne-am dorit să locuim împreună, realitatea a devenit complicată: venirea partenerului meu în casa unde deja locuiam cu prietenii a schimbat echilibrul grupului și, pe deasupra, am realizat că noi, ca cuplu, avem modalități foarte diferite de a gestiona spațiul. 

Pentru mine, casa e sacră - fiecare obiect din ea are un sens, iar menținerea spațiului domestic în ordine mă ajută să-mi mențin și ordinea mentală - în schimb, pentru el „e numai un recipient”: ordinea a fost o sursă de conflict pentru toți în primul an de viață împreună. În continuare - deși am găsit multe compromisuri și nu mai avem colegi de casă extra - momentele de separare fizică din motive de muncă sau familie sunt mereu un fel de eliberare, în care ne recuperăm dimensiunea primilor ani la distanță și nu ne certăm pe gestionarea spațiului și dinamica din conviețuire (cine spală, cine gătește, cine duce gunoiul). 

Uneori mă trezesc că-mi invidiez prietenii care locuiesc singuri și nu trebuie să facă niciun fel de compromis cu oamenii cu care își petrec timpul. E normal să te gândești că locuitul împreună e supraapreciat în relații? Este posibil să cultivi o relație intimă și profundă fără să locuiești sub același acoperiș?

O.

Salutare, O.,

Să pleci să trăiești cu alte persoane când părăsești casa în care ai locuit cu familia este întotdeauna o schimbare importantă, care implică un proces inevitabil de adaptare - nu neapărat negativă în toate aspectele sale (gândește-te, de exemplu, la libertatea pe care o obții), dar cu siguranță diferit de dinamicile dezvoltate în anii de conviețuire cu membrii familiei. 

Când pleci din casa familiei, o serie întreagă de responsabilități și sarcini legate de mediul din locuință pot reprezenta o încărcătură neașteptată: dacă înainte părinții aveau grijă de lucruri precum facturi, curățenia și cumpărăturile, să le gestionezi individual sau să le împarți cu oameni noi implică o negociere de roluri. Asta e valabilă chiar și când conviețuirea implică un cuplu. 

„Conviețuirea este un moment în care obiceiurile de trai a două persoane se întâlnesc și se ciocnesc”, explică pentru VICE Raffaele Simone, psiholog clinician și consultant sexual din Milano. „Ar putea deci să devină o sursă de conflict, dar și de creștere reciprocă, din moment ce putem învăța multe de la parteneri”, continuă Simone și subliniază că n-ar trebui să subevaluăm cât de mult comparația cu cealaltă persoană ne poate „îmbunătăți obiceiurile acasă”.

În confesiunea ta, vorbești despre o modalitate de a interpreta diferit spațiul, care, confirmă Simone, este legată de „valoarea pe care fiecare dintre voi o oferiți casei și obiectelor din ea. Multe dintre obiceiurile noastre de acasă sunt învățate în familie”, continuă ea. 

Dar nu toate familiile sunt la fel. „Hai să ne gândim la cine trebuie să plece de acasă des din oricare motiv”, explică Simone. „A te atașa de acel loc poate să creeze o durere atunci când pleci și, din moment ce mintea este economică, acea persoană este înclinată inconștient să nu se atașeze de casă.”

Pe scurt, pentru unele persoane, atașamentul de obiecte poate fi o modalitate prin care să compenseze pentru distanță: poate că în locuința ta de adult ai adus masa care a aparținut bunicii și pentru tine reprezintă o amintire importantă și pozitivă. Dar pentru o altă persoană, un obiect similar ar putea să evoce melancolie, iar detașarea de o componentă materială din istoria familiei poate reprezenta o strategie mai funcțională de procesare. 

Bineînțeles, ia în considerare și faptul că pandemia de COVID-19 a dus la extrem sentimentele oamenilor pentru casele lor. Și lăsând la o parte situațiile mai serioase pe care pandemia le-a exacerbat - cum ar fi conviețuirea forțată cu parteneri abuzivi sau cu familii mari în spații mici sau singurătate extremă - pentru o groază, multe luni „toate obiceiurile s-au desfășurat în interiorul locuinței”, explică SImone. „Casa a devenit birou, sală, chiar și brutărie. Cu siguranță asta a împins mulți oameni să simtă nevoia să investească, „după cum arată creșterea căutărilor imobiliare”, iar alții să aibă sentimente de ură la adresa locuinței în care au stat închiși atât de mult timp.

Dacă având grijă de casă era o modalitate prin care să ai grijă de tine, poate că partenerul tău și-a manifestat nevoia de a sta afară, să iasă mai des, să călătorească și să-și facă mai puține griji legate de sarcinile domestice, care reprezintă, într-un anumit sens, o pierdere de vreme în comparație cu viața despre care simte că a fost pusă „pe pauză” în timpul pandemiei. 

Munca domestică este un subiect complex în sine și legat de educația din familie, explică Simone, lucru care a început abia recent să se schimbe. Cea mai bună modalitate prin care să spargi acest tipar cum că anumite responsabilități sunt atribuite implicit unui gen, mai degrabă decât altuia, „este să-l facem pe celălalt să înțeleagă că avem nevoile noastre, atât la muncă, cât și în timpul liber și că putem lăsa în trecut diferențierea pe baza rolurilor de gen.”

Așadar, comunicarea este un instrument cel puțin necesar pentru a ajunge la compromisurile despre care vorbești. Niciun compromis nu e perfect, dar este esențial ca acesta să nu se bazeze pe învinovățirea celeilalte persoane. „Dacă o persoană nu poate să facă un anumit lucru fiindcă nu a învățat niciodată cum, să o înveți trebuie să fie un proces pozitiv, nu înjositor”, explică Simone. „Să ne amintim că suntem oameni, indiferent de abilitățile în sarcinile casnice.”

Dacă apare mereu această problemă de comparație în cuplul vostru, Simone te sfătuiește să reflectați la cât de invalidantă este: „Îți schimbă aceste probleme sentimentele? Începeți să vă puneți întrebări, ascultați-vă motivele și motivațiile și învățați unul de la celălalt.” Cu alte cuvinte, adesea oamenii au perspective foarte diferite. Ține de fiecare în parte să determine care sunt tolerabile și care nu.

Practic, procesul de renegociere al termenilor unei relații, care se întâmplă în mod ciclic - în special în relațiile de lungă durată - poate include o revizuire a spațiilor și sensul conviețuirii. „Sentimentul nu are limite, este o zicală banală, dar adevărată”, te reasigură Simone despre posibilitatea de a continua o relație profundă fără să locuiești neapărat sub același acoperiș. „Depinde mereu de cât de multă importanță și valoare punem pe traiul împreună” și setarea acelor termeni ține doar de persoanele implicate într-o relație. „Obiceiurile majorității oamenilor nu reprezintă un adevăr”, indică Simone, iar explorarea a cel puțin unei etape din relație prin faptul că trăiți separat este o posibilitate care n-ar trebui să fie exclusă numai pentru așteptări sociale. 

Fără probleme economice - care sunt evident o variabilă foarte importantă când alegi să locuiești singură, mai ales în orașele mari - poți lua în considerare ca experiment să vă trăiți relația locuind separat. Cea mai bună modalitate prin care să abordezi discuția asta, explică Simone, este „să clarifici faptul că dorințele personale, cum ar fi să ai propria casă, nu schimbă afecțiunea și ce simți pentru persoana cu care ești în relație. Să ai o zonă secretă în viață, îți permite să menții un spațiu pentru dezvoltarea personală, lucru independent de ce face partenerul.”

Până la urmă, pentru o generație obișnuită să se miște mai mult decât cele anterioare și cu mai multă dinamică și practici fluide, conviețuirea din prezent este deja foarte diferită de cum era pe vremuri o căsnicie. „Când suntem în relație cu cineva, știm că acea persoană e acolo fiindcă avem încredere în relație”, concluzionează Simone. „Așa că, chiar dacă nu trăim împreună, știm că suntem acolo unul pentru celălalt și asta ne permite să ne simțim bine chiar dacă nu ne vedem zilnic sau nu locuim împreună.”

Articolul a apărut inițial în VICE Italia.