Emilia Șercan mi-a spus ce-i dă putere în lupta cu abuzurile statului și cu hoții de doctorate

Iunie 2022 fost incendiar în Parlament: Comisia Drepturilor Omului din Camera Deputaților a zis că proiectul de lege anti-LGBT e okay, modernizarea legilor securității naționale nu anunță decât un dezastru pentru democrație, iar Curtea Constituțională a luat o hotărâre care complică revocarea lucrărilor plagiate. Și luna e abia la jumătate.

Modificarea impusă de CCR presupune că Ministerul Educației nu va mai putea retrage tezele plagiate în mod direct, ci va trebui să meargă în instanță, la maximum un an de la emiterea titlului de doctor, pentru a dovedi furtul intelectual.

„Dacă nu se iau măsuri prompte, nu mai există niciun fel de temei moral pentru a le cere studenților să fie corecți când fac o teză, câtă vreme alții își pot obține diploma printr-o fraudă și, ulterior, au exact aceleași avantaje pe care le are cineva care a muncit cu adevărat”, a tras un semnal de alarmă Mircea Dumitru. Acesta a fost ministrul Educației și e actualul vicepreședinte al Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU).

Mișcarea asta-i un fel de OUG 13 pentru Dragnea, doar că aici e o dedicație pentru premierul Nicolae Ciucă. Conform unei investigații publicate de Emilia Șercan pe 18 ianuarie 2022, el și-ar fi plagiat teza de doctorat. Sigur, Ciucă nu e singur – pe lângă premier, mai sunt destui oameni ai statului care se bucură de privilegiile transferului puterii decizionale, de la viitori judecători CCR la consilieri de stat și procurori. Mizele acestei decizii nu sunt deloc mici.

Dacă înainte de decizia asta, CNATDCU și Ministerul Educației dădeau ordinul prin care se retrăgea titlul de doctor, acum instituțiile trebuie să meargă la tribunal. August Zegrean, fost președinte CCR, rezumă lucrurile așa: „Acum trebuie să intre în malaxorul justiției și să se judece vreo zece ani, între timp mai moare primarul, mai moare măgarul, și rămâne cu titlul de doctorat. [...] Teoretic, se pot anula în instanță, dar practic cred că nu se vor mai anula titluri vreodată pentru că poate ajunge la judecător care cine știe ce înțelege. [...] Toți cei care au furat doctorate rămân cu ele.”

Poate că nu ți se pare mare brânză că cineva și-a plagiat doctoratul, doar știi și tu niște oameni care fie și-au cumpărat licențele sau le scriu pentru alții, fie te-ai gândit chiar tu să faci asta.

Te-nțeleg dacă te gândești că nimănui nu-i pasă prea mult de licența ta, dar de aici la furt intelectual ar trebui să fie un pod mai rezistent decât ăla de la Luțca.

Oricât de paradoxală ar fi situația, având în vedere campania de PR a lui Iohannis cu România Educată, fondul e real: avem cei mai puțini absolvenți de studii superioare din UE și încă suntem primii la abandon școlar timpuriu. 

Frauda intelectuală din școlile doctorale e un subiect care tot revine pe agenda publică – responsabilă pentru asta e jurnalista și lectorul universitar Emilia Șercan, care s-a dedicat de ani buni acestei cauze. Victor Ponta, Gabriel Oprea și Nicolae Ciucă sunt doar câteva dintre numele grele pe care le-a deconspirat.

Ca jurnalistă de investigație în România, Emiliei Șercan nu-i sunt străine intimidarea sau defăimarea. După ce a început să se lege de oameni influenți din politica românească a fost amenințată cu moartea chiar de către capi ai Academiei de Poliție și au existat mai multe momente în care s-a încercat discreditarea ei. Într-unul dintre acestea a fost acuzată chiar ea de plagiat.

Până în 2022 nu s-a mai confruntat cu vreo tentativă de kompromat. Ce-i asta? Publicarea unor informații compromițătoare pentru a decredibiliza o persoană – în cazul de față, o jurnalistă. Mai precis, după câteva amenințări în prealabil a fost informată că niște fotografii intime au fost publicate online fără acordul ei.

Din ianuarie 2022, Emilia Șercan se luptă cu un stat care a încercat să-i compromită renumele prin site-uri porno și mișcări de culise demne de Securitate.

În ultimele cinci luni, viața jurnalistei Emilia Șercan s-a concentrat în jurul unui singur episod: analizarea kompromatului, pus la cale aparent chiar de instituțiile statului.

Pe 18 ianuarie jurnalista a publicat în PressOne investigația despre plagiatul premierului Nicolae Ciucă.

Pe 19 ianuarie a primit un mesaj de amenințare și a depus plângere penală.

Pe 2 februarie a mai primit o amenințare și a depus altă plângere penală.

Pe 16 februarie a fost contactată pe Facebook de o persoană necunoscută și a aflat că niște poze personale au fost publicate online; în aceeași seară Șercan a făcut un screenshot pe care a doua zi de dimineață l-a trimis subcomisarei care se ocupa deja de celelalte două plângeri penale.

Pe 17 februarie a mers la Serviciul de Investigații Criminale și a depus o nouă plângere penală în legătură cu fotografiile furate și publicarea lor.

Pe 18 februarie jurnalista s-a trezit atât cu screenshotul, cât și cu fotografiile personale pe un site din Republica Moldova. De aici a început o campanie de mușamalizare a instituțiilor pentru a-și proteja oamenii care au vrut să o decredibilizeze. 

Din cercetările ei, Șercan spune că datele duc în aceeași direcție: proba a fost scursă din poliție. „După ce s-a aflat, a doua zi l-am sunat pe Ministrul Afacerilor de Interne, Lucian Bode. Cei care au scurs acea captură de ecran și-au dat seama că au făcut o greșeală.” 

Jurnalista e convinsă că oamenii care s-au ocupat de această înscenare nu înțeleg ce este o captură de ecran. A trebuit să-i explice asta inclusiv ministrului când l-a sunat, la fel a făcut câteva ore mai târziu și șefului Poliției Române, Benone-Marian Matei. Imaginează-ți că într-o zi tu mergi la poliție să le arăți că cineva te amenință, iar două zile mai târziu apare aceeași imagine pe care le-ai dat-o în secție pe internet, iar poliția încearcă să te convingă că de fapt ai telefonul spionat, iar ei sunt băieții buni. Ca să demonstreze că nu e spionată, a apelat la trei companii specializate în cyber security.

Emilia Șercan spune că nu mai are încredere în instituții în acest dosar. „Acea captură de ecran cu siguranță a trecut prin mai multe telefoane ale unor șefi din poliție și atunci suspecții sunt oameni funcții importante. Miza probabil că este inclusiv de natură politică”, subliniază ea.

„Doctorii” României s-au supărat pe investigații și le-ar vrea oprite

Am vorbit cu Emilia Șercan ca să văd cu ce se confruntă o jurnalistă de investigație care în ultimii trei ani a fost amenințată cu moartea și căreia i s-a înscenat un kompromat din cauza investigațiilor sale.

VICE: Cum a arătat viața ta din ianuarie încoace?
Emilia Șercan: Nu mai am timp pentru aproape nimic, investesc tot timpul pentru clarificarea situației care a apărut după 16 februarie. Lucrurile normale au devenit un lux. Facultatea a fost punctul de echilibru în toată perioada asta pentru că a trebuit să mă pregătesc pentru cursuri. Weekendurile au fost ocupate de întâlniri și discuții la telefon sau pe Zoom. Toate astea pentru a suplini instituțiile statului, care nu fac nimic sau nu fac destul.

Acum trei ani, când am fost amenințată cu moartea, statul a făcut ce trebuia. Acum a trebuit să mă gândesc la tot felul de soluții juridice sau proceduri care să ajute la clarificarea acestei povești. Încerc să le pun cap la cap, să găsesc explicații și caut răspunsuri.

Cum te protejezi, ca jurnalistă, când ești amenințată sau denigrată public?
Una dintre modalități e să denunți public presiunile sau șantajul la care ești supus. Am învățat asta din cealaltă experiență și după ce am mai vorbit cu jurnaliști din țară și din afară. În 2019 am vorbit public la trei-patru zile după incident, acum a trecut o lună și jumătate, ceea ce a fost complicat pentru mine. În timpul ăsta am sperat că voi putea da pozele jos de pe site-urile pentru adulți – eu, avocata mea și editoarea mea Mona Dîrțu am făcut zeci de solicitări.

De ce n-ai ieșit public mai repede?
Când mi-am dat seama că până să dau jos pozele pot să treacă luni de zile sau chiar să nu reușesc niciodată am zis „asta este”. Am avut un pic de răbdare cu mine, până m-am obișnuit cu ideea. În momentul în care am fost sută la sută liniștită cu gândul că voi ieși public am reușit, cred, să depășesc o barieră mentală. 

În primă fază m-am văzut în postura omului vinovat, deși eu eram victima. Aveam impresia că lumea o să mă judece. După care am reconsiderat situația în care mă aflam și m-am întrebat „de ce aș putea fi vinovată?” E vorba despre niște instantanee făcute în casă, nu sunt fotografii în care eu să fi pozat, am fost surprinsă. Nu le-am considerat indecente, pentru că nu sunt. Sunt poze personale, așa că eu decid dacă vreau să le fac publice, nu cineva care mi le fură și apoi le încarcă pe site-uri pentru adulți ca să mă umilească, să mă compromită, să mă pună într-o postură ingrată în ochii celorlalți. 

M-a motivat să văd că autoritățile își pasează dosarul de la unii la alții. Până nu am scris acea scrisoare către autorități (pe 9 martie a trimis scrisori către președintele Klaus Iohannis, premierului Nicolae Ciucă, ministrului Afacerilor Interne, Lucian Bode, procurorului general al României, Gabriela Scutea, și șefului Poliției Române, Benone Matei, prin care reclama kompromatul – n.rep.) nu am avut un număr de dosar, pentru că cei de la Poliția Sectorul 4 au ignorat toate cererile mele. 

Când mă uit în spate îmi dau seama că ei de fapt n-au făcut nimic în tot acel timp, ba mai mult au trimis dosarul la celebra secție 16 de Poliție. Acum îmi e mai clar că au făcut asta în mod intenționat. Asta a fost și temerea mea, că vor da o clasare rapidă  pe „fapta nu există”.

Cum ai simțit asta ca femeie în perioada asta? Te întreb asta pentru că am dat peste titluri de genul „cine îi dă dreptul jurnalistei Emilia Șercan să fie obraznică”?
N-am fost niciodată o militantă feministă și n-am făcut niciodată diferența între mine și un bărbat, pentru că nu mi-am pus problema că sunt altfel. Îmi dau seama că sunt o serie de limitări pe care le-am resimțit de-a lungul timpului, cum ar fi că anumite surse interacționează mai degrabă cu un bărbat decât cu o femeie, dar nu mi-am pus problema la modul ăsta. 

Dacă vezi o fotografie cu un bărbat care iese de la duș cu un prosop pe el, nu se scandalizează nimeni. Mă îndoiesc că o astfel de poză ar ajunge pe site-uri cu conținut de adulți. Noi, femeile, suntem mai ușor de umilit, mai ușor de pus în ipostaze care să atragă reacții nefavorabile, dar nu m-am gândit la lucrul ăsta, am luat lucrurile așa cum au fost. 

Prin câte moduri de intimidare ai trecut în ultimii 20 de ani de presă?
În afară de agresiune fizică, am trecut prin toate situațiile – mi s-a întâmplat inclusiv să mi se livreze informații false cu speranța să pic în plasă și să public ca să-mi compromită credibilitatea. 

În 2006, când scriam despre Dan Ioan Popescu, fostul ministru al Industriei și al Economiei, am fost filată. Într-o zi când mergeam la muncă am forțat intenționat galben și am trecut chiar și pe roșu, ca să văd reacția mașinii care mă urmărea. A venit după mine. Când am ajuns la serviciu n-am băgat mașina în curte, ci am lăsat-o la vedere pe stradă. Un coleg a ieșit să facă poză mașinii care m-a urmărit. Pe vremea aia mai puteai verifica numerele mașinilor, așa că am cerut unor cunoștințe din poliție și parchet să verifice. Ambii mi-au transmis că numerele respective nu existau. Am aflat ulterior că Dan Ioan Popescu avea legături foarte strânse cu un fost ofițer de securitate care avea o firmă de pază și protecție. Probabil erau mașinile de pază de la firma respectivului.

Care e costul acestei vieți?
Singurătatea e o parte din cost. Îmi dau seama că poate îi intimidez pe unii oameni, pentru că sunt o femeie puternică care a trecut prin destule, iar faptul că sunt întreagă la minte spune multe. De la un punct încolo m-am împăcat cu ideea că ce fac eu e mai mult decât un job. Dar atâta timp cât nu sunt lucruri care mă fac să am îndoieli sau mari dileme personale sunt okay cu situația asta.  

Dar n-ai avut dubii nici în cei trei ani, după 2012, când nu ai mai lucrat în presă?
După ce am plecat de la Realitatea practic nu am mai făcut presă. O perioadă relativ scurtă am fost la Curs de Guvernare, dar nu am simțit că fac ceea ce ar trebui sau ce pot și atunci m-am apucat de doctorat. Aveam nevoie de ceva care să mă țină ocupată și să nu mă gândesc la problemele mele personale, la problemele de sănătate ale mamei, așa că mi-am dat de făcut ceva greu. Am tratat doctoratul tot ca pe o mare anchetă jurnalistică, deși până la urmă el e un produs de cercetare.

Ce s-a mai întâmplat cu articolele publicate de Turnul Sfatului în 2017 în care erai acuzată de plagiat?
Este vorba despre niște coperți ale unui dosar cu șină, lucrarea mea așa a fost făcută atunci. Iar într-un dosar cu șină poți să scoți și să pui ce vrei tu. În momentul în care acele foi nu au nicio ștampilă.

Când construiești o arhivă, tot ce intră trebuie să fie înregistrat și ștampilat. Nu uita că eu am stat niște ani de zile în arhive și mi-au trecut prin mână mii de documente. În momentul în care nu există absolut nimic înregistrat, nu ai o ștampilă pe o foaie, nu ai număr de înregistrare, nu ai nimic. E o procedură conform căreia după cinci ani lucrarea, teoretic, ar fi fost casată. Am susținut-o în 2003, iar materialele au fost publicate în 2017. În 14 ani trebuia să fie casată de vreo trei ori.

Ca o paralelă cu contextul actual, dacă prostia poliției nu ar fi făcut ca acea probă să fie scoasă și scursă, undeva în mintea mea aș fi bănuit că ar fi plecat din poliție, dar n-aș fi avut niciodată proba.

Pare un efort constant de decredibilizare.
Într-adevăr. Probabil că următorul pas după publicarea pozelor pe site-ul lui Cristian Rizea ar fi fost punerea mea la oprobiul public: uite imoralitatea jurnalistei Emilia Șercan, care „a apărut pe site-uri pentru adulți”.

Ce a schimbat lucrurile a fost captura de ecran scursă de polițiști. Arma cu care trebuiau să mă nimicească pe mine le-a explodat în față și atunci s-au aflat în situația ingrată în care n-au mai putut să se folosească de poveste. 

Ce urmează acum?
Să oblig instituțiile să-și facă treaba, să nu mă las intimidată și nici să stau cu mâinile în sân. Voi vorbi public, voi scrie, voi avertiza instituțiile europene și organizațiile media internaționale. Nu-i voi lăsa să îngroape povestea.