depresie, sinucidere, prieteni
Sănătate

Depresia îți fură sufletul și apoi te lasă și fără prieteni

E atât de ușor să renunți la un prieten care e mereu dificil, absorbit de sine, nesuferit și „altfel”. Mai ales dacă el e primul care renunță la el.
25 Iunie 2020, 4:00am

Depresia e o mare hoață. Îți fură timpul, gândurile și simțul identității. Dar înainte de toate astea, îți fură prietenii.

Spre deosebire de sinucidere, depresia operează neîncetat la o frecvență subtilă. O sinucidere e ca o rundă de aplauze puternice care răsună în viețile deconectate: se simte instant. Dar izolarea dinainte de sinucidere nu e observată la fel de ușor. Ne place să vorbim despre alb și negru, nu despre nuanțe. Așa că prietenilor le e greu să știe cum să interacționeze emoțional cu depresia, mai ales dacă e vorba de una de lungă durată.

În cazul meu, amestecul de tulburare bipolară, borderline și depresie s-a transformat într-o capsulă de cianură pe care am strâns-o între măsele în fiecare relație. Din păcate, asta garantează că până la urmă toate relațiile mele de prietenie sunt otrăvite.

Și înțeleg. Celor din jurul meu le e mult mai ușor să renunțe la un prieten care e mereu dificil, absorbit de sine, nesuferit și „altfel”. Mai ales dacă el e primul care renunță la el.

M-am gândit la povestea asta de un milion de ori: unul dintre cei mai buni prieteni ai mei – un scriitor talentat și un băiat de aur – a început să se închidă în el treptat. Și-a șters prietenii de pe Facebook, n-a mai răspuns la apeluri și mesaje, după care s-a închis în camera lui ca un pustnic. Toți știam ce se întâmplă. Prietenii îmi tot dădeau mesaje: „L-ai văzut pe X? E ok? Ar trebui să-l vizităm.”

Niciunul dintre noi nu l-a vizitat pe X. Asta era acum doi ani și niciunul dintre noi nu l-a văzut și nu a vorbit cu el de atunci. Nu a murit, dar s-a pierdut în propria lui minte. E greu să pierzi un prieten astfel.

Anul trecut am avut un episod grav de depresie și am avut același comportament. M-am izolat și am renunțat, în șase luni, la o grămadă de prieteni.

O hibernare depresivă nu înseamnă că te exilezi intenționat, ci că închizi treptat uși. Când ești mereu nemotivat și mintea îți e în pragul disperării, e greu să mai mergi la concertul unui prieten, să ieși la o cafea sau să răspunzi la un mesaj. Din experiența mea, boala te convinge că ești îngrozitor și începi să te bucuri să lipsești de la evenimente și că îți pierzi prietenii.

Nu spui nimic, de teamă că dezastrul tău interior le va distruge cheful și altora.

Ilustrații de Ashley Goodall.

Iar teama asta de a le strica altora cheful are la bază multă vinovăție. Depresivii – și persoanele cu probleme psihice în general – se simt des vinovați. Pentru că poți distruge lent persoanele din jurul tău, chiar dacă acestea vor să-ți ofere iubire, empatie și înțelegere. E imposibil să iubești și să te îngrijorezi la infinit pentru o persoană care nu e capabilă să îți ofere același lucru.

De câte ori nu mi-a fost greu să ofer mulțumiri sincere.

Mulțumirea asta poate fi inconfortabilă și jenantă din nenumărate motive. E greu să îi spui iubitei tale că te ține în viață prin simplul fapt că stă și se uită la desene animate cu tine, pentru că treaba asta face atmosfera mult mai încărcată. Plus că pune o povară pe o persoană care nu are – și nici n-ar trebui să aibă – abilitatea de a te susține și a vindeca incurabilul.

Mă tem că recunoștința mea sau aparenta lipsă a ei va duce la un șir nesfârșit de scuze. S-a întâmplat să îi cer scuze unei persoane care mă iubea pentru cine sunt, iar credința în oameni se erodează atunci când un partener sau un prieten e incapabil să înțeleagă motivul pentru care celălalt îl iubește.

Iar când nu ai încredere în oameni, prieteniile se otrăvesc, devin toxice. Le-am spus prietenilor că mă dezgustă compania lor, le-am spus părinților că mi-au malformat creierul și i-am spus persoanei iubite că mi-a permis să îi răpesc o fracțiune din viață și ea e vinovată din cauza asta.

Adevărul despre depresie e că e atât universală, cât și profund individualistă. Refractează identitatea ca un cristal întunecat și suntem învățați că e o experiență neurochimică pe care o simt mulți, dar fiecare în felul lui unic. Poți simți asta atât de intens încât îi poți convinge pe cei apropiați de asta și apoi, deodată, toți te consideră o cauză pierdută.

Organizatorii de campanii pentru sănătatea mintală îi încurajează mereu pe depresivi să ceară ajutor. Dar e foarte greu să faci asta când te simți îngrozitor de vinovat.

Am simțit asta când n-am putut ajuta un prieten care avea nevoie și o simt și acum, când nu reușesc să cer ajutor pentru mine.

Oamenii nu prea au răbdare pentru problemele de sănătate mintală și nouă din zece persoane obișnuite cred că te uiți la seriale 13 ore pe zi pentru că ești o putoare.

Realitatea tulburătoare e că depresia nu poate face o persoană să dispară. Prietenii joacă și ei un rol în dispariția ei. Iar adevărul inconfortabil e motivul pentru care nu vorbim despre asta. Și pentru că empatia are totuși un sfârșit.

Cred că dacă putem accepta că nici cel care suferă și nici martorii la această suferință nu sunt vinovați, ne putem găsi o oarecare pace. Abia atunci putem realiza că depresia e adevăratul vinovat care ne fură prietenii și iubirea din viață.

Articolul a apărut inițial pe VICE AU.