Am vorbit cu patru refugiați din Siria care au ajuns să facă șaorma în Cluj
Chestii

Am vorbit cu patru refugiați din Siria care au ajuns să facă șaorma în Cluj

Băieții ăștia au fugit de războiul din Siria și-acum învârt șaorme într-un oraș din România. N-ai zice, dar pentru ei asta înseamnă să o iei de la zero.
21.2.17

„Băi, băieți, cum să vă explic eu, pe banii mei îmi faceți triplu cheeseburger la lipie, dacă eu vreau asta, da? Dacă eu plătesc, voi trebuie să faceți."

Într-un colț al șaormeriei, un individ obez începe să-și expună teoriile de economie, în încercarea de a primi un produs care nu există în meniu de la niște oameni care înțeleg cu greu limba română. Apoi, fără nicio legătură, le povestește cum timp de un an a mâncat patru kilograme jumate de piept de pui pe zi, că toți hormonii ăia de creștere sunt motivul pentru care are ditamai burta, și acum e esențial să mănânce lipie la cheeseburger, în loc de chiflă.

Publicitate

Mahmoud și Nayef, doi dintre cei patru refugiați sirieni angajați la șaormeria La Rosa din centrul Clujului, au parte în fiecare zi de câte un astfel de dialog suprarealist. Ba chiar, atunci când sunt pe tura de noapte, trebuie să comunice cumva cu bețivii guralivi care vin să se dreagă cu o șaorma, ca alcoolul să nu le facă gaură în stomac. Câteodată vorbesc și jumătate de oră înainte să comande, îmi povestește Mahmoud, și își uită tot timpul câte ceva pe tejghea: un portofel, bani, chei.

Internetul a bâzâit săptămânile trecute de povestea lor, a celor cinci refugiați din centrul de la Șomcuta Mare, care învârt recunoscători șaorme în Cluj, de parcă l-ar fi apucat pe Dumnezeu de un picior, fericiți că studiile lor universitare le-au fost atât de utile în viață.

Nu știu dacă toată atenția asta e semnul unei țări deschise la minte sau, mai degrabă, un semnal de îngrijorare. Pentru că un singur patron din țara asta s-a încumetat să angajeze refugiați. Un alt sirian, Eiad Molhem, care locuiește de peste 20 de ani în România.

Așa că m-am trezit că am dat nu peste povestea a cinci refugiați care lucrează la o șaormerie, ci peste povestea unei șaormerii care angajează refugiați.

De la stânga la dreapta, Ahmed, Nayef, Mahmoud și Adnan. Fotografii de Ioana Epure

Adnan, Ahmed, Mahmoud și Nayef îi cheamă pe băieți. Al cincilea e exilat într-o șaormerie mai îndepărtată, și, în felul ăsta, protejat de atenția presei și necesitatea de a povesti de 27 de ori pe zi despre cum a călătorit spre România într-o barcă gonflabilă.

Mahmoud are 25 de ani și, într-un fel, e vocea grupului – ceilalți băieți sunt pe tura de noapte și nu prea apuci să stai de vorbă cu ei sau nu rup deloc engleză. Bariera lingvistică e semnificativă. În afară de Mahmoud, pentru toți ai nevoie de traducător. Eiad și fiul lui, Bashar, ajută la interpretare, dar discuțiile cu ei sunt segmentate, deconectate.

Publicitate

Băieții par prietenoși, dar spun aceleași lucruri, pe un ton detașat, aproape o poezie cu care se protejează de vocile care încă susțin că toți vin cu bombe în dotare:

E frumos în Cluj. Ne place în România. Ne e dor de casă, dar vrem să ne construim un viitor aici. Nu, nu ne simțim discriminați.

Mahmoud e diferit. Vorbește cu convingere și cu emoție și pe sub lucrurile pe care le spune știi sigur că sunt straturi peste straturi de lucruri pe care nu le spune – le simți în discuție cu oricare dintre ei, protejate cu grijă de traducere și vârâte în spatele unor aparente diferențe culturale: „N-am mâncat niciodată mâncare românească", îmi spune Nayef, deși e în România de câteva luni bune, „noi mâncăm aici, la șaormerie, sau ne gătim acasă". Doar Mahmoud are ceva de adăugat – faptul că îi e dor de mâncarea de acasă. Și nu, n-a căpătat o pasiune subită pentru sarmale.

Mahmoud

Mahmoud are 23 de ani și e din Latakia. Mama, tata și trei surori căsătorite au rămas în Siria, pe când frații i-au plecat cu toții în Turcia. Acasă studia Business Management. Aici învârte șaorme – o oportunitate de muncă pentru care e recunoscător, dar care nu era tocmai în planurile lui de viitor.

„Părinților mei nu le lipsește nimic acasă - doar siguranța. Eu am plecat, pentru că dacă n-o făceam, mă recrutau în armată, m-ar fi trimis pe front, unde trebuia să aleg între a-mi ucide oamenii sau a muri. Omoară sau mori - aia e singura alegere. Dacă nu vrei să faci alegerea asta, trebuie să pleci din țară. Eu sunt încă șocat că am ajuns aici, e ca un vis, parcă nu-mi vine să cred că mi-am părăsit familia."

Dar în România studiile lui sunt egale cu zero, oricum n-are niciun document la el care să le ateste. Mahmoud spune că războiul i-a distrus viața, l-a izgonit d-acasă și acum n-are încotro: s-a apucat să-și construiscă alta. Via o șaormerie.

Citește și: Copiii refugiați mi-au împărtășit speranțele lor pentru 2017

A fost scump să părăsească Siria. Trebuie să plătești în euro sau dolari, iar pe el l-a costat 2 500 de euro doar călătoria cu barca până în Grecia. În Grecia s-a înscris într-un program ONU pentru refugiați și România l-a primit în cele din urmă.

În Grecia a stat în mai multe tabere de refugiați: în Kavala, apoi în Salonic și Atena. Pentru mine, toate astea sunt destinații de vacanță. Pentru el, sunt niște popasuri neplăcute, care l-au rupt, din ce în ce mai mult, de cultura căreia îi aparține.

Publicitate

„Toate taberele de refugiați sunt la fel", îmi explică bărbatul din fața mea. „Soldații îți dau de mâncare, soldații au grijă de tine. Nu e o viață prea bună și am cheltuit foarte mult acolo. Primești mâncare, dar pentru orice altceva, telefoane, pastă de dinți, trebuie să plătești."

Familia nu i-a putut trimite niciun sfanț, dar a avut noroc cu niște cunoștințe pe care le avea în Suedia și Germania care l-au ajutat. Doar că, fără bani, ești condamnat să rămâi într-o țară care se năruie pe zi ce trece.

„Numai ca să te urci în barcă, trebuie să pui 700 de euro jos."

Odată ajuns la Șomcuta Mare, a constatat că a ajuns într-o țară despre care nu știe mai nimic. „Poate e fostă URSS?" Iar primul lucru care l-a surprins aici a fost abundența copacilor și a naturii. Se întreba dacă toată România e așa verde cum e satul Șomcuta Mare. Și așa rurală.

Înainte să-ți dai ochii peste cap, spune repede tot ce știi despre Siria, în afara faptului că e devastată astăzi de război.

Clujul i-a răspuns lui Mahmoud la întrebări.

Viața de aici e ok, spun toți ceilalți colegi ai lui Mahmoud. Tânărul e de acord, dar adaugă:

„Viața e și complicată. Muncim, e bine, dar ne e greu să ne adaptăm la frig și la orarul autobuzelor care vin la întâmplare. Noi nu avem așa frig în Siria. Iarna sunt măcar zece grade acolo."

Îl întreb ce știe despre politica sau protestele recente din România. Râde. „Știu doar că oamenilor nu le prea place guvernul." Nu l-am contrazis.

Și la fel ca toți ceilalți colegi ai lui, susține că nu s-a simțit niciodată discriminat. Motiv pentru care ar vrea să rămână în România, să își reconstruiască viața. „Visez să am afacerea mea. O sală de sport sau un magazin. Ca șeful meu."

Nayef, cel cu bonul în mână

Eiad Molhem, șeful, ascultă cu atenție povestea burtosului care voia să slăbească înlocuind chifla dintr-un triplu cheeseburger cu lipie. Nayef și Mahmoud povestesc ușor alarmați despre faptul că au trebuit să-i dea omului până la urmă un produs care nu e în meniu, numai ca să scape de el. Nu înțeleg nimic din ce se vorbește în jurul meu, dar mimica lui Molhem mă lămurește rapid: un nebun. Să-i fie de bine.

Molhem e în România de peste 20 de ani. Din când în când, în pauzele dintre discuțiile cu băieții, îmi mai povestește una alta, într-o română care își păstrează încă accentul. Îmi spune despre Mahmoud că, de fapt, lui nu-i prea place aici. „Dar el încă nu își da seama de diferența uriașă de mentalitate între Siria și România, și de cât de deschiși sunt oamenii aici. Le spun: copii, nu vă grăbiți. Aveți răbdare și înțelegeți!", povestește Eiad.

Citește și: Cum îi facem pe refugiați să se simtă bineveniți?

Iar dacă politica românească nu-i cel mai interesant subiect pentru băieți, Molhem știe cu ce se mănâncă. Nici n-ar avea cum, după atâția ani, să n-aibă o opinie:

„România ar trebui să fie ca Germania, dar românilor le-a fost furată revoluția. Cine e la putere acum ăia au furat revoluția. Așa că în România nu s-a schimbat deloc în ultimii 20 de ani. Lucrurile se vor schimba când vor veni oameni tineri, ca voi, la putere. Bătrânii ca mine să iasă la pensie, să stea acasă, să ajute nevestele, nu să facă politică."

Îmi amintește despre cum, în Al Doilea Război Mondial, același drum pe care îl fac acum refugiații sirieni înspre Europa era bătut de refugiații europeni în direcția opusă. Și se întreabă de ce oamenii au uitat.

Dar chiar nu mai aveam români care să fie șaormari?

I-am întrebat pe oamenii ăștia ce le-a trebuit să angajeze refugiați?

Vlad Ovidiu Chifor, managerul șaormeriei, mă lămurește că de fapt problema e exact pe dos: românii nu s-au prea înghesuit pe joburile lor.

Publicitate

„Am auzit comentarii, bine că nu găsesc românii locuri de muncă, că au venit ei să le ia. Nu e adevărat, locuri de muncă se găsesc, dar trebuie să aibă cine să muncească", spune el.

Ah, am mai auzit discursul ăsta, doar că noi eram țapii ispășitori. S-a întors roata din 2014, când ne-au dat britanicii liber la muncă și se plângeau toți politicienii extremiști, alde Nigel Farage, că vine tsunamiul de români să le fure joburile insularilor.

Ahmed

Chifor îmi explică mai pe larg cum s-au petrecut angajările: „Noi i-am angajat pentru că nu aveam angajați stabili. Mai mult de două săptămâni, o lună, nu a stat nimeni. De când sunt băieții, avem stabilitate, sunt aici de șase-șapte luni. Ajung primii la program, sunt dedicați muncii, doi dintre ei calculează stocul, îți dai seama, nu îi dai oricui să facă stocul, trebuie să aibă niște cunoștințe."

Managerul spune că relațiile dintre ei sunt de prietenie, și nu doar în timpul serviciului: „La asta nu mă așteptam de la început, dar când am văzut cât de deschiși sunt… Au o gândire extraordinar de dezvoltată și echilibrată. Iar asta i-a ajutat să se integreze."

Un lucru pe care nu mulți îl știu este faptul că statul român nu cheltuie bani pe refugiați, ci primește de la Uniunea Europeană să aibă grijă de ei.

Fiecare dintre acești sirieni primește câte 480 de lei pe lună, spune Chifor. „Și nu există niciun alt beneficiu pe care un angajator l-ar primi de pe urma lor. Nu i-am angajat pentru asta că oricum nu avem ce primi."

Un exemplu de reacție la povestea celor patru refugiați

Atenția acordată de mass-media nu prea i-a ajutat însă pe băieții veniți cu barca în Europa. Cam toate materialele în care s-a scris despre ei aveau în subsol sau pe Facebook sute de comentarii încărcate de ură. Treaba asta l-a dezamăgit pe managerul șaormeriei.

„Dacă ei au ajuns aici, de ce să îi tratăm ca pe niște teroriști? Că asta se spune: bine că aduceți teroriști. După reportajele care s-au făcut deja, multă lume a zis pe Facebook asta. Dar viitorul e reprezentat de toleranță. A fi musulman nu înseamnă a fi terorist. Lumea confundă fanatismul cu religia în sine."

Unul dintre cele mai absurde comentarii de care își amintește Chifor suna cam așa: „Nu mai mâncăm de la voi, că ne pun bombe în șaorma." Sigur, poate să fie amuzant pentru tine, dar nu și pentru un business care și-a asumat un rol foarte sensibil.

„Numărul de clienți n-a scăzut. Dar tot e deranjant să vezi că alți tineri, ca mine, pot fi așa înguști la minte", mai spune Chifor.

La cursurile de limba română

După tura de zi la șaormerie, seara toți patru urmează cursurile de limba română organizate de ONG-ul LADO (Liga Apărării Drepturilor Omului), filiala Cluj. Plecăm împreună, iar pe drum Mahmoud îmi povestește, detașat, despre prietenii lui morți în închisorile siriene și despre cum nu vrea să lupte de nicio parte a războiului, pentru că nimeni nu mai este îndreptățit să câștige:

„Chiar dacă regimul va fi învins, oamenii au acum arme. Nu se mai poate salva nimic. Distrugerea e prea mare. Așa că sper că o să pot să-mi fac o viață aici."

Citește și alte materiale despre refugiați:
**[Starbucks a promis să angajeze 10 000 de refugiați după ordinul de restricție al lui Trump

](https://www.vice.com/ro/article/starbucks-a-promis-sa-angajeze-10-000-de-refugiati)[Copiii refugiați desenează criza refugiaților

](https://www.vice.com/ro/article/copiii-refugiati-deseneaza-criza-refugiatilor-445)În căutarea adăposturilor pentru refugiați din Berlin**