FYI.

This story is over 5 years old.

High hui

Expoziţia muzeelor: Casa Ion Creangă

Nu știu alții cum sunt, dar eu când aud de Creangă mă gândesc la rămurele. Mă rog, şi la faptul că Amintirile din copilărie scrise în dulcele grai moldovenesc mi-au chinuit vacanța dintr-a treia.
13.9.12

Nu știu alții cum sunt, dar eu când aud de Creangă mă gândesc la rămurele. Mă rog, şi la faptul că Amintirile din copilărie scrise în dulcele grai moldovenesc mi-au chinuit vacanța dintr-a treia, cum îi chinuie talentul pe băieții de la 3SudEst sau hepatita tropicală pe Napoleon. Așa că săptămâna trecută când am ajuns în Moldova, între două mănăstiri și un mormânt dubios, am dat o raită și la casa lui Nică, că tot era prin zonă.

Bunicul lui, Petre Ciubotariu, a construit casa prin 1830, iar după ce generații de Creangă au procreat în ea, în 1951 a devenit muzeu. Păcat că cei care i-au scris placa memorială au stat să ucidă muşte cu manualele de Etică Socialistă în loc să înveţe gramatica la nivel de gimnaziu. Oricum i-au făcut de petrecanie cu asta.

La fel cum Creangă n-avea voie să fure cireșe, să meargă la scăldat sau să arunce un cataroi în casa Irinucăi, nici vizitatorii la muzeu nu aveau voie multe lucruri. M-am gândit să sar din bancă în bancă până pe prispă ca să le fac în ciudă, dar mi-am dat seama că ăştia erau în stare să mă pună să stau în genunchi pe boabe de porumb. Probabil pentru că nu aveam voie să calc nici pe ele.

Poate par mari în poză, dar atât intrarea cât și casa sunt de fapt mici, joase și cu un toc atât de tare că-i numai bun să-ţi maseze fruntea şi să te taxeze cu vreo doi neuroni. S-au chinut atâta să mă atenţioneze să nu calc pe nimic din curte, dar nu s-a sinchisit   nimeni să lipească cu flegmă o foaie A4 pe care să scrie nu călcaţi tocul uşii cu făţăul, voi ăștia peste 1,45 metri. Totuşi e bine că, cu ocazia asta, am aflat că oamenii erau toţi pitici pe vremuri. Asta e istorie vie!

Pereții erau împânziți cu niște tăblii de plastic desenate sau scrise cu fragmente din opera care ne-a bântuit copilăria. Nicăieri Povestea pulii, dar din loc în loc era și Eminescu, pentru că se ştie că erau tovarăşi de pahar şi se distrau copios râzând de snobii de la cenaclu spunându-le bancuri porcoase.

Ceaslovul ăsta părea bântuit de spiritele fără odihnă ale miilor de muşte ucise de scriitor în anii de formare. De fapt Amintirile din copilărie ale lui Creangă sunt o cronică a genocidului comis împotriva insectelor. Am văzut şi locul în care a fost trezit pentru prima dată de pupăză prin 1837 sau prin 1839. Din fericire nu avea o carpetă cu Răpirea din Serai pe perete, care să-l inspire mai târziu.

Nici înăuntru n-aveai voie să atingi decât aparatul foto sau eventual să te atingi singur. Am senzaţia că i-ar fi plăcut asta maestrului. Oricum toate chestiile astea erau bine păzite de niște sfori întinse prin toată camera, pe care m-am chinuit să nu le prind în cadru. Acum îmi pare rău, că meritaţi şi voi să vedeţi metodele avansate de protecţie a patrimoniului cultural folosite p-aici. Ferească sfinţii să-mi fi venit să mă aşez pe un scaun-potcoavă, că mă împiedicam de fire şi nu mai scăpam, la fel ca ICRul.

Degeaba a fost Ion Creangă caterincos toată viaţa, că miştoul a rămas pe seama lui după moarte. Numai uitaţi-vă cum l-au desenat cu ochi de femeie în portretul ăsta. Artisul probabil a făcut economie la hârtie şi a creat peste o operă mai veche sau avea un trip prost pe opiu, în care era îndrăgostit de scriitor. Caiețoiul din dreapta se afla la intrare pentru ca toți fanii normali să-i lase o amintire scriitorului și alta angajaților muzeului, care fac focul iarna cu el. Am aşteptat să se aşeze o muscă ca s-o strivesc cu el şi să-i las un tribut maestrului, dar n-am avut noroc.

Pe afară, din loc în loc, de umplutură și ca să dea frumos, era mobilier specific vieții de la ţară. După cum şi-a decorat curtea, se vede că Nică a fost un predecesor al minimaliştilor. Masa de lemn părea îmbibată în ţuica sacră a humuleştenilor.

Închise la carceră în spatele unor gratii ruginite din spatele casei erau fusul Smarandei şi alte chestii gospodărești și agricole care au apărut prin poveştile lui Creangă. Cine dintre noi poate uita aventura lui cu extinctorul roşu? Of, nu se mai scriu povestiri ca pe vremuri.

Locul mi-a cam dat impresia de sat uitat de lume. Totuşi, când am ieșit, oamenii ăștia m-au rugat să le fac o poză. Mi-au spus că n-am unde să le-o trimit, dar s-o pun pe internet, c-o s-o găsească ei. După glumiță, se vede că sunt humuleşteni pur-sânge la fel ca Creangă. Oricum, sper că le place poza fetiţelor. Ele pot să zică mersi că nu s-au născut la Siliştea-Gumeşti, că veneau ăia de la Jurnalul Naţional din două în două săptămâni să le ceară părerea despre politică. Aşa n-o să le întrebe nimeni nimic de Povestea Poveştilor.