FYI.

This story is over 5 years old.

Muzică

Poveste din Berlin: Trupa de familie

Eu ştiam deja că mama e o şmecheră. A fost o provocare să ţin pasul cu ea.
10 Iulie 2012, 1:30pm

Photo courtesy Mnphotography.dec

Mama mea are un talent muzical minune. A crescut în Germania în anii de după al Doilea Război Mondial, așa că i-a fost greu să-și convingă părinții să-i cumpere o vioară, dar investiția a meritat: la 15 ani era admisă la prestigiosul Conservator din Weimar, iar la 19 ani începuse o carieră muzicală înfloritoare, mergea în turneu cu Orchestra de Cameră din Zurich, până să se mute la orchestra mai puțin renumită Greensboro Symphony după ce s-a căsătorit cu tatăl meu și s-a mutat în Carolina de Nord. Mama e la pensie acum și s-a întors în Germania. Acum câțiva ani, a alunecat pe gheață și și-a rupt umărul. Eveniment în urma căruia și-a pierdut abilitățile muzicale. Unul dintre cele mai sfâșietoare momente pe care le-am trăit a fost când am vizitat-o la câteva săptămâni după ce își rupsese umărul și am prins-o încercând să cânte la vioară. Scârțâia cu greu, ca un novice. „Bravo, nu te lăsa,” am încurajat-o. A lăsat instrumentul jos și a dat din cap resemnată. „Nu, s-a terminat. Am terminat-o cu muzica.” În următoarele luni am asistat la scufundarea ei într-o depresie profundă și letargică. M-am hotărât să o ajut în singurul mod la care mă pricepeam. Era timpul să-mi fac o trupă.

Relația noastră era mereu dificilă când venea vorba de muzică. Mi-am petrecut ani de zile în turnee cu trupe de punk/hardcore și mama era mereu disprețuitoare față de activitățile mele. Nu era genul de critică tipic părintească: „Aș fi vrut să faci Dreptul.” Mama avea argumente solide pentru a demonstra lipsa de estetică a muzicii pe care o făceam, atonalitatea, simțul ritmic rudimentar. Cât despre mine, nu mă prindea deloc muzica clasică. Prea multe note, prea siropoasă pentru gusturile mele. Dar turneele sunt turnee orice muzică ai cânta, așa că până la urmă ne-am găsit ceva în comun: povesteam despre drum, despre hotelurile de rahat în care eram cazați, despre colegii care beau prea mult. Încet-încet, a început să accepte în mintea ei că eram și eu muzician. Totuși, când am rugat-o să colaboreze cu mine la diverse proiecte, mă privea incredulă. Era ca și cum Bart Simpson i-ar fi propus lui Shakespeare să colaboreze la o piesă.

Dar într-o zi, mama m-a surprins când a adus acasă o grămadă de partituri pe care le găsise la librăria locală. Piese irlandeze tradiționale, bluegrass american – genuri muzicale cu care niciunul dintre noi nu avea treabă, deci teren neutru pentru a putea experimenta.

Din cauza noului handicap de mișcare, mama nu mai putea interpreta muzică clasică după standardele cerute, dar după standardele punk rock, era totuși foarte șmecheră. În plus, avea abilitatea impresionantă de a citi muzica de pe pagină. Aici ne-am lovit de primul nostru obstacol, atunci când ne-am așezat jos în prima zi, cu o vioară, o chitară acustică și o partitură. Îmi desenase notele pe portativ: niște puncte negre tremurătoare.

„Urmează muzica, și vei vedea schimbările pe parcurs”, mi-a spus. Am fost obligat să fac o mărturisire rușinoasă.

„Nu știu să citesc notele,” i-am spus. Mama a rămas perplexă.

„Păi....în toți anii ăștia...cum ai cântat cu toate trupele alea? Cum vă scriați piesele?”

„Făceam jamming,” i-am explicat.

„Jamming?”

„Improvizam.”

 Chestia interesantă cu oamenii care au cunoștințe muzicale avansate e că respectul și admirația pe care o au pentru maeștri îi împiedică să creadă că pot lega note între ele aleatoriu, după cum simt și cum le trece prin cap.  Cu alte cuvinte, oamenii ăștia nu știu să improvizeze. Dacă bagi o progresie simplă la chitară, colegul tău de cameră cu o ușoară pasiune pentru muzică o să fie încântat să bage niște oaca-oaca ore în șir, dar cineva ca mama rămâne blocat în astfel de momente, paralizat de multitudinea de posibilități. Cum știi ce să cânți? Cum știi ce sună cel mai bine?

Până la urmă, am hotărât ca ea să cânte muzica din partitură, pe care a repetat-o notă cu notă de fiecare dată, iar eu mă jucam, mă prosteam, băgam și niște versuri când aveam chef. Mama a rămas impresionată de abilitățile mele de a improviza. M-am trezit deodată respectat și complimentat, de unde făceam, în loc de muzică, „zgomote de mașină de spălat”. La mine supriza nu a fost așa mare. Eu știam deja că mama e o șmecheră. A fost o provocare să țin pasul cu ea și a fost foarte mișto s-o văd simțindu-se bine.

Am avut primul concert cu The Burian Family Band de Anul Nou, la Schokoladen, un bar punk din vecini. Locul era super plin, iar eu eram super emoționat. Există câteva tabuuri în muzica punk rock, și unul dintre ele e să te înțelegi bine cu părinții. Înainte de spectacol, îi vedeam pe toți cum ne iscodesc cu privirea curioși și neîncrezători. Dar după prima piesă, mulțimea a explodat în aplauze. M-am uitat la mama și am văzut-o străbătută de un fior de bucurie intensă. S-a întors spre mine și mi-a zâmbit. De mult timp n-am mai simțit așa o emoție copleșitoare. Orice gen de muzică ai cânta, aplauzele sunt cele care te țin în viață și îți dau motivația să mergi mai departe.

Al Burian, născut în 1971, a crescut în Carolina de Nord (motto-ul statului: mai bine să fii decât să pari) _ș__i locuie__ș__te în Berlin. A scris numeroase căr__ț__i:_Burn Collector, Natural Disaster, și Things Are Meaning Less. A fost unul dintre membrii fondatori ai trupei de punk/hardcore Milemarker.

Traducere: Oana Maria Zaharia