FYI.

This story is over 5 years old.

Foto

Frontiera cehă

Traseele subacvatice erau printre cele mai sigure dar şi cele mai periculoase moduri de a scăpa.
26 Iunie 2012, 9:00am

Fotografii: Arhivele Securităţii, Muzeul Poliţiei, Praga

După ce Joseph Stalin și Armata Roșie i-au gonit pe naziști din Europa de Est, continentul a rămas atât cu granițele definite neclar, cât și cu noi perspective asupra cine ce țără conducea. Situația trebuia cumva clarificată, așa că liderii din SUA, URSSS și Marea Britanie s-au întâlnit la Conferința de la Postdam din 1945 din Germania pentru a hotărî cum va plăti țara-gazdă pentru păcatele ei de război.

După multe dezbateri și frângeri de mâini, s-a ajuns la concluzia că URSS avea să preia controlul asupra teritoriilor sale învecinate, în timp ce majoritatea națiunilor din Europa de Vest s-au unit în NATO. Pe scurt, a fost ridicată Cortina de Fier. În anii următori, sovieticii au tras sute de mii de kilometri de garduri de sârmă ghimpată cu înaltă tensiune și au trimis aproximativ 20.000 de soldați să le păzească granița impozantă. Era o perioadă foarte de rahat pentru locuitorii din Blocul de Est, care erau deja mai mult decât familiarizați cu vremurile de rahat.

Evadarea era singura scăpare pentru cei ce nu doreau să se supună regimului comunist. Nu era timp de pierdut – Cortina de Fier devenea din ce în ce mai impenetrabilă pe an ce trecea. Până în 1948 au fost instalate faruri de supraveghere, dublate la scurt timp de baricade din sârmă ghimpată, garduri electrice, mine și alte capcane ale morții răspândite prin preajma oricărei posibile căi de ieșire, ca niște picături de arsenic stropite peste o prăjitură a morții. Cu toate astea peste 150.000 de cehoslovaci și oameni de alte naționalități au decis că merita să-și asume riscul de a fugi.

Ivo Pejcvoch de la Muzeul Militar din Praga și autor al obscurei cărți Eroii Cortinei de Fier  menționează că întreprinzătorii cehi s-au folosit de căruțe specializate, cai, sănii, deltaplane și chiar de baloane ca să evadeze. Puțini au reușit, însă Ivo e de părere că „Este important să le amintim tinerilor cum era Europa pe vremea când nu te puteai mișca liber de colo-colo.” Suntem de acord cu el, așa că în memoria căderii Cortinei de Fier, de la care se aniversează 21 de ani anul acesta, vă arătăm câteva dintre metodele mai mult sau mai puțin ingenioase prin care o serie de cehi curajoși au călcat în picioare steagul roșu.

În 1953 Václav Uhlík a eliberat monstruosul „Tanc al libertății” asupra patrulelor comuniste credule. El a reușit să transforme epava arsă a unui mijloc de transport al artileriei austriace, Saurer RR-7, într-o mașinărie solidă, rezistentă la gloanțe, cu două șasiuri. Folosindu-se de ea, familia și prietenii lui Václav au trecut prin trei fortificații de sârmă ghimpată și au ajuns direct în Germania de Vest. Mai târziu, familia Uhlík și-a aranjat emigrarea în Statele Unite în condiții de siguranță și au devenit cetățeni americani.

În 1965, trei prieteni au încercat să folosească un camion masiv Tatra 111 pe care era montată o macara pentru a avansa printre baricadele aliniate pe autostradă, de-a lungul graniței ceho-germane. Macaraua a fost modificată cu o bară de protecție armată, panourile frontale și cele laterale au fost întărite, iar ferestrele au fost acoperite cu plăci de oţel groase de 12 milimetri. Deși măreața bestie a trecut de trei frontiere, peste 300 de gloanțe i-au împiedicat avansul și i-au rănit pasagerii, la câțiva metri distanță de libertate.

“Ia-mă nene” nu e găselnița mamelor care-și poartă plozii pe la tot felul de activități și evenimente sportive și nici a legislatorilor care se prefac că le pasă de mediu. De fapt, o variantă subversivă a acestei idei era folosită—mai ales de către locuitorii Germaniei de Est care treceau prin Germania de Vest cehoslovacă—pentru a trece cu iscusință de vama Cortinei de Fier. Ca să nu fie prinși, pasagerii întreprinzători se ascundeau pe sub capotele sau pe sub scaunele mașinilor. Evadații care nu aveau acces la vreo mașină circulau cu trenul ca și tovarășul de mai sus.

Sub auspiciile manufacturii unui „cutter de pământ,” Vladimír Benesv a combinat cadrul unui automobil Wartburg 331, două motoare cu benzină, două osii, o placă de tinichea, patru roți, cauciucuri de tractor, o baterie obișnuită de 12 volți și un tun fals din lemn care avea scopul de a rupe o grămadă de garduri de sârmă ghimpată. Vladimír a reușit să facă Frankenmobilul funcțional, însă ambele motoare au cedat în apropierea graniței. Mașinăria lui a devenit apoi un trofeu prețuit al poliției secrete.

Puțini oameni vroiau sau puteau să-și riște puținele coroane din buzunar pentru o mașinărie de unică folosință sau pentru o evadare ascunsă. Însă oricine poate să bată câteva cuie în niște placaje pe care să le proptească de sârma ghimpată și așa să scape de iadul din teritoriile controlate de comuniști. Înainte să vă apucați să faceți miștouri, ar mai trebui să știți că doi băieți de 15 și de 16 ani au reușit să facă șmecheria asta în 1955.

Traseele subacvatice erau printre cele mai sigure dar și cele mai periculoase metode de a scăpa de Cortina de Fier. Karel Brabec, cunoscut de mulți drept “Regele Dunării,” și-a căpătat această poreclă înotând peste Dunăre din Bratislava până în Austria cu ajutorul unui echipament de scufundare al Counter Intelligence Corps modificat. Se spune că el ar fi făcut traseul ăsta de cel puțin zece ori (unii spun că ar fi fost chiar 20) până să fie prins de către poliția comunistă. Ulterior a fost condamnat la ani de muncă silnică. Abordarea unui pasaj scufundat era total altă treabă: avantajul de a depăși obstacolele și gărzile de suprafață era adesea compensat de faptul că până și cea mai mică problemă cu echipamentul te putea transforma în hrană pentru pești. Asta a fost soarta personajului neidentificat din fotografia de mai sus.

Traducere: Iris Opriş