Poluarea din Beijing devine greu de ignorat

E surprinzător de ușor să te faci că nu vezi degradarea mediului din China. Țara asta e cel mai mare generator de poluare din lume (deși e pe locul 78 dacă vorbim de poluarea pe cap de locuitor), dar această informație e nesemnificativă având în vedere că are și una dintre cele mai puternice economii din lume. Autoiluzionarea funcționează la fel ca și în cazul celorlalte crize globale.

O mie nouă sute șaptezeci și trei de oameni au murit în minele de cărbune ale Chinei în 2011, dar mie mi-e ușor să las lumina aprinsă pentru că nu-i cunoșteam pe niciunul dintre ei. Râurile au tot felul de culori turbate din cauza poluării și a algelor, dar atâta timp cât nu locuiesc în preajma lor, ce-mi pasă mie? Furnalele care ard cărbuni și apa subterană poluată dau naștere la sate canceroase, dar… bine, asta e mai greu de trecut cu vederea, dar se pare că aceste sacrificii sunt necesare pentru continuarea dezvoltării economice.

Chinezii au făcut, cu sau fără voia lor, un pact faustian cu conducătorii lor. Au renunțat la dreptul de a se plânge de dragul dezvoltării economice. Ca să fim mai clari, partidul comunist poate face orice dorește atâta timp cât clasa de mijloc își poate cumpăra frigidere și genți noi din când în când. În China modernă, dezvoltarea e mai presus de orice – toate celelalte probleme îngrijorătoare sunt pe locul doi.

Dar nu poți ignora o problemă decât dacă e invizibilă sau dacă te întâlnești cu ea rareori. Ce se întâmplă, însă, dacă efectele urâte ale dezvoltării economice te urmăresc la tot pasul?

Acum două săptămâni, poluarea din Beijing a atins cota maximă. Indexul de calitate a aerului a atins 775 pe monitorul de calitate a aerului din ambasada Americii la Beijing. Potrivit EPA, „valorile de calitate a aerului de peste 100 sunt considerate nesănătoase, iar aceste valori rareori depășesc nivelul de 200 în Statele Unite.”

Cel mai înalt nivel atins în trecut în China a fost între 301 și 500. A fost considerat periculos și vătămător și a fost însoțit de avertismentul că „toată lumea ar trebui să evite activitățile fizice în aer liber.” Pe 12 ianuarie, nivelurile de poluare erau în afara capacității de citire ale indexului.

Pe lângă asta, cantitatea de particule pe metru cub era de 886. Nu sunt sigur ce înseamnă asta, dar îmi închipui că e la fel de sănătos ca și cum ai trage pe nas o pungă de azbest.

Dar statisticile sunt vagi. Iată niște fotografii, ca să înțelegeți despre ce vorbesc.

Și iată două fotografii făcute de NASA din spațiu. În partea stângă e Beijingul într-o zi obișnuită, în dreapta e Beijingul în cea mai rea zi posibilă.

Deși am stat în casă atât sâmbătă, cât și duminică, am deschis totuși geamul să iau o gură de aer. Mirosea ca în interiorul unui furnal de cărbuni, un amestec de cărbune și cenușă și reziduuri.

E greu să descrii sentimentul pe care-l ai când te uiți pe fereastră și nu poți vedea din cauza fumului clădiri care știi că sunt acolo sau te uiți de-a lungul liniei de metrou și vezi că se pierde într-un nor de praf gri. E greu să explici de ce ai ales să trăiești într-un oraș care te ucide încetul cu încetul.

Ca rezultat al ratelor record de poluare, ratele de spitalizare pentru atacuri de cord și probleme respiratorii au crescut și ele enorm. În doar două zile, s-au vândut jumătate de milion de măști de protecție împotriva poluării.

Deși e greu de zis câte morți au fost cauzate în mod direct de poluare, potrivit unui studiu Greenpeace în colaborare cu Universitatea din Peking, expunerea la atmosfera încărcată cu particule a dus la moartea prematură a 8 572 de persoane în Beijing, Shanghai, Guangzhou și Xi'an. Dar e ok, pentru că nu cunosc pe nimeni dintre ele.

Și mai surprinzător e faptul că guvernul chinez recunoaște problema. Guvernanții au cerut închiderea fabricilor și interzicerea mașinilor pe străzi până la ridicarea smogului.

Presa a raportat și ea incidentul. Global Times chiar și-a dat cu părerea: „Dacă vom continua acest mod de dezvoltare în loc să-l ajustăm, distrugerile pe termen lung vor fi serioase.” E mare pas înainte, având în vedere că, înainte, presa numea astfel de probleme de poluare o „ceață deasă.”

Presa a citat și cifrele de poluare din indexul ambasadei Statelor Unite, o mișcare fără precedent, dacă ne gândim că aceste măsurători au fost o sursă de tensiuni politice puternice. Beijingul presa în mod regulat ambasada să nu mai transmită publicului nivelele de poluare pe care le citea aparatul, pentru că erau considerate mai mari decât cifrele oficiale date de stat.

Dar nu e cazul să vă entuziasmați prea tare și să sperați la cine știe ce schimbări. Guvernul a admis că are o problemă cu poluarea doar pentru că aceasta nu mai putea fi ascunsă. Dacă cenușa și cărbunii ar fi fost invizibile și n-ar fi mirosit, lucrurile ar fi stat cu totul altfel.

Iar în caz că vă gândeați că măcar politicienii sunt obligați să respire același aer ca toată lumea, mă tem că voi fi nevoit să vă sparg balonașul de săpun. Liderii au acasă și la birou cele mai șmechere purificatoare de aer și mănâncă mâncare doar de la ferme private controlate de armată. Sunt duși de colo-colo în mașini scumpe și au acces la cele mai bune servicii medicale. Liderii Republicii Poporului practic respiră alt aer decât oamenii pe care îi guvernează.

Când vine vorba de poluare, liderii guvernamentali n-au niciun interes să schimbe calitatea aerului decât dacă se tem de o eventuală revoluție.

Totuși, două articole publicate recent sugerează că pactul faustian începe să se destrame, iar cetățenii caută niște clauze prin care să poată scăpa de el. Clasa de mijloc a început să-și dea seama că progresul e lent,  iar pentru o geantă nouă din când în când nu merită să mori intoxicat cu aer nerespirabil, apă nepotabilă și mâncare poluată.

Tot mai mulți locuitori din Beijing încep să-și dea seama că nu mai suportă.

E ușor de crezut că problema cu poluarea e doar a Chinei, dar dioxidului de carbon și particulelor de materie nu le pasă de granițele dintre țări.

Istoria se repetă. Beijing și Lanzhou sunt vechile Londra și New York, care erau versiuni industriale ale vechilor Roma și Atena. În anii '60, orașul Pittsburgh trebuia să țină luminile stradale aprinse și ziua, pentru că lumina soarelui nu reușea să pătrundă prin smogul din jurul orașului.

Amintirile noastre istorice sunt scurte sau nu există. Aceia dintre noi care n-au trăit niciodată în nordul Angliei în timpul coșmarului industrial din secolul 19 sau în timpul a ceea ce Scott Fitzgerald numea „Valea Cenușii” în secolul 20 habar nu au ce dezastre ecologice poate produce industrializarea. În mod paradoxal, ne-am trezit un pic și ne-am revenit. Dar nu pentru mult timp. China e prinsă în capcana pactului faustian din cauză că întreaga lume e păcălită de o minciună similară: Că economiile pot crește fără limite, fără să plătim vreodată un preț pentru asta.

 Dar dacă într-o zi creșterea asta economică se oprește și rămânem doar cu problemele cauzate de ea? Ca și în cazul lui Faust, n-o să existe îngeri să ne salveze.

 @dingsanbai

Traducere: Oana Maria Zaharia