FYI.

This story is over 5 years old.

Muzică

O istorie de criminalitate și rap a Chicago-ului

Lipsa de spitale, școli și supermarketuri, condițiile de trai și găștile de cartier au născut o comunitate a rap-ului violent în Chicago.
22.2.14

Reporterul Noisey, Thomas Morton, cu membrii MGS, o trupă de rapperi din Chicago.

Valul pe care sunt Chief Keef & Co și scena de muzicădrill a atras de curând atenția mass-mediei asupra problemelor grave legate de violența urbană din Chicago. Drill-ul e doar unul din subgenurile de rap pe care le are de oferit Chicago, dar e de multe ori pus într-o categorieseparată din cauzalegăturilor cu grupările interlope și a uneiestetici care pare să încurajezeaspecteletoxice din cartierele sărace. Din asta s-au născut o groază de documentare, inclusivChiraqmarcaNoisey, The Field de la WorldStarHipHop's, chiar și câteva proiecteinternaționale. Oriceaicrede despre aceste reprezentări contemporane ale Chicago-ului, elearată o schimbareclară în discuțiile despre culturamuzicală a orașului.

Publicitate

Cei care nu știu multe despre scena rap din Chicago nu-și dau seama că există deja o istorie în media cu cele mai captivante povești urbane, complicate adesea de sărăcie extremă și violența găștilor locale. Documentarul premiat a lui Steve James din 1994, Hoop Dreams, descrie poveștile lui William Gates și Arthur Agee, doitinerinegri din cartierele nevoiașe ale Chicago-ului, care sunt recrutați să joacefotbalamerican într-un liceul dintr-o suburbie de lux. Acolo eisperă ca într-o bunăzi să primească o bursăuniversitară și să se alăture NBA. Biografia lui Alex Kotlowitz, There Are No Children Here, ne treceprinviețilefraților Lafayette și Pharoah Rivers, care au crescut în căminele sociale Henry Horner din Near West Side care au fost ulterior demolate. James și Kotlowitz au mai colaborat și la un documentar din 2011, The Interrupters, care descrie marileriscuri la care se supunactiviștiianti-violență (de regulăfoștimembriaigăștilor de cartier) din Englewood (sudul orașului Chicago). În Gang Leader for a Day, absolventul de Columbia University, Sudhir Venkatesh, povestește aventurile sale de la începutul studiilor sale academice la University of Chicago, prin anii '90, unde s-a împrietenit cu un căpitan local al găștii Black Kings, în timp ce făcea chestionare în căminele sociale Robert Taylor.

Toate aceste filme vor să arate într-un mod transparent cum e acolo pe bune, dar, din păcate, ele sunt singureleimaginiautentice din viața de de zi cu zi a comunitățiloraflate la limita de jos a sărăciei din SUA. La asta n-ajutădelocistoria de segregarerasialăextremă a Chicago-ului, care în mod sistematicaruncăpopulațiaafro-americană în cartiere sărace sau locuințe sociale. Așa că în mod natural se nascdileme legate de responsabilitate pe care o au autorii acestor lucrări în reprezentareaonestă a activităților acestor comunități. E oare posibil să creeziașaceva în mod detașat? Ce se pierde și se câștigă când vine cineva din afară să relateze poveștile complexe ale oamenilor de acolo? Acesteîntrebăripleacă de la dilemaimpactului crud și personal pe care-l au poveștile oamenilor intervievați asupra ascultătorilor.Când un tânărdintr-unul din cartierele defavorizate din sudul sau vestul orașului are șansa să vorbească pe larg despre traumeleprin care trecezilnic, asta devine o ilustrațieimportantă pentru consecințeleemoționale, economice și sociale pe care le are sărăcia urbană asupra oamenilor. Mai ales (și în mod îngrijorător) asupra celor care nu locuiesc acolo. În Episodul 5 din Chiraq, Young Chop povestește despre cum a călătorit la Paris cu Chief Keef ca să-l cunoască pe Kanye West, dar în același segment spune că nu recunoaștecentrul orașului, deși a trăit toată viață în Chicago. Documentarul și scrierilenon-ficțiune pot scoate la luminărealitatea acestor povești, iaraici au contribuit cu adevăratautori și producători ca Kotlowitz, James, Venkatesh și, mai nou, documentarștii scenei muzicale.

Producatorul Noisey Andy Capper și Chief Keef cu Tadoe, Ballout, Jerry Ricciotti și prietenii lor.

Evident există și muzică rap în Chicago, care e în felulei o formă de documentar al orașului. Rap-ul din Chicago vrea să exprimecruda realitate a vieții urbane într-un cântec de 3-5 minute pe câteva beat-uri. Atracțiapubliculuifață de subiect e clar acolo și greu de ignorat datorită vânzărilor de album și a click-urilor pe YouTube. Diferența dintre rapperii, documentariști și scriitori e că primii nu încearcă doar să spună o poveste, dar vor să vândăși-otonă de albume. În realitate, climatul dinamic al hip-hopului din Chicago a atrasmultăatențieprin violența cu care se confruntăsăracii din mediul urban de decenii încoace. Logic, nu e ca și cum artiștii noi ca Chief Keef și Lil Durk spun lucruri noi care n-au mai fost încorporate până acum în rap. Vechiletalentele locale ca King Louie și Big Homie D.O.E. au rapuit despre violența de pe străzile din Chicago cu la fel de multăluciditate ca mini-versiunile lor menționate anterior. În ep.2 din Chiraq aparveteraniiThe Global Gangster pe care i-am văzut în deschidere pentru Clipseîn Chicago acum mai bine de șapteani. Modul în care rapperii de tipulăstaincorporează violența în muzica lor a fost criticat de colegii lor de breaslă din Chicago: Lupe Fiasco a recunoscut că „Chief Keef îlsperieputin” și Rhymefest l-a descris ca „o bombă din care explodeazăsălbăticiefără sens, exact la ce se gândescalbii când aud știri despre violența din Chicago”. Rapperiiăștiaiauprobleme sociale deja existente și le dau viață într-un mod de efect, asemănătordocumentarelor. Cam’™ron a spus-o mai bine decât toate posturile de TV când a zis că „€œte uiți la știri și nu tesuperi pe omu' care relatează știrea” (asta dacă nu te uiți la Fox News). Așa că distanța dintre muzica rap și violența din Chicago reprezintănumai o dimensiune, nu imaginea de ansamblu.

Publicitate

Deșimădoare s-o recunosc, David Foster Wallace atinge câteva punctedestul de ok încartea lui extrem de nașpaSignifying Rappers (1990) . Printre asta e și noțiunea că rapul e “„unic în distilarea energiei și ororilor din viațaamericanăcontemporana”. Aici Wallace se referă la rapperii ca Public Enemy, Schooly D și N.W.A. de dupăadministrația lui Reagan și fix in toiulepidemiei de cocaină. Asta se întâmplaînainte ca mulți dintre rapperii noi din Chicago să se fi născut, dar distilarea de care vorbește e la fel de intensăazi în piesele de drill, cum era în trecut.Oriceregizor care vrea să facă un documentar despre ce se întâmplă acum în scena de rap din Chicago s-arputea să găsească ce caută chiar în versuri, care au o putereincredibilă de a reda asta. Mai e important să reținem că poveștile din Chicago nu se întâmplă într-unbulă, ci sunt amprente ale violenței (și muzicii care descrie violența) care continuă să afecteze de câteva decenii, nenumărate cartiere urbane din toată America. Cu toate astea, în Chicago criminalitatea a scăzut în mod constant de-alungul anilor, iar toate infracțiunile sunt concentrate în „œlocurilepericuloase” deja consacrate din Chicago. Poate că fascinațiarecentă pentru violența urbană a devenit mai viscerală sau captivantă (chiar mai profitabilă) decât în formeleanterioare, dar formula rămâneaceeași.

Tatuaj Lamron/300, poză făcută în sesiunea de înregistrări Durk/ Reese din Episodul 1 (Chiraq).

Atenția din jurul violenței din Chicago e o nouăoportunitate de a confruntainstituțiile care au au datgreș în mod sistemic și au abandonat aceste comunități dezavantajate. Peisajuldezolant din sudul orașului s-a format dintr-o combinație de cartierele izolate de lipsaunorinstituțiiprecumșcoli, supermarketuri, bănci și spitale și tranziția de la organizațiileierarhice de crimăorganizată, la găștile de cartier cu teritorii care se întinduneori doar pe câteva străzi. Episodul 5 din Chiraq atrage atenția asupra lipseicamerelor de gardă din sudul orașului, ceea ce obligăvictimele violenței din străzi să meargăkilometriîntregi până la primasecție de Urgențe.

Poate chiar mai important e că interesul actual pentru Chicago e o șansa să ne punemîntrebari despre ce efect are asupra comunitățiiimaginea de „câmp de luptă“asociată, încă de la început, cu Chicago și muzica rap. Natalie Y. Moorespune că „războiulindică cele mai extreme circumstanțe ale cruzimii sociale […] șomajul, inegalitatea și segregarea sunt atât de grave încât dacă arunci cu o metaforă despre război, brusc, statul devine dușmanul. Dar războiul e anonim și abstract în același timp. Războiul poate să dezumanizezenegrii și să-itransforme în victime". Când examinăm climatul cultural al muzicii rap din Chicago există riscul să-l mitificăm. Descriereaconflictelorinterioare ale oamenilor poate să rezulte, din greșeală, într-o lipsă de voce. Așa că e important ca oricinedocumentează aceste culturi să o facă știind toate implicațiile. În oricecaz, miza e mare ca în oriceîncercare de a analiza ce se întâmplă în Chicago. Ideal, totul e realizat pentru a da o voce oamenilor din aceste comunități în lupta pentru un viitor mai bun. Când devine atât de important cum redaicel mai bine violența din cartierele din Chicago, n-ai cum să nu teîntorci la muzică ca instrument fundamental, dar nu unic, pentru înțelegereadificultăților vieții urbane din Chicago.

Gabriel Herrera e un tip care scrie in New York. Acolo probabil n-o sa-l gasiti, dar e pe Twitter @gabrielherrera

Traducere de Andreea Irina Balica