Doar pentru că-ți verși o găleată de gheață pe cap nu înseamnă că ești filantrop

Dacă n-ai trăit într-o peșteră în ultimele zile, sigur ai observat cât de virală a devenit faza cu filmulețe cu Ice Bucket Challenge. Ideea e să verși o căldare de apă cu gheață pe capul tău și să „dai o leapșa” şi altora cu provocarea asta, ca să atragi atenţia publică asupra ALS (boala Lou Gehrig). Dacă nu intri în joc, trebuie să donezi o sută de dolari unei asociaţii care luptă cu ALS. E un fel de joc de Adevăr sau Provocare, pe care-l joacă tot internetul şi în care majoritatea oamenilor preferă să-şi verse o găleată de apă în cap, decât să doneze banii către o cauză nobilă.

Sunt multe lucruri în neregulă cu Ice Bucket Challenge, dar cel mai enervant lucru este că este o formă de narcisism mascată ca un gest de altruism. Imediat cum o să treacă vremea caniculară şi o baie cu apă cu gheaţă n-o să-i mai surâdă nimănui, vom uita cu toţii despre ALS. E la modă să ne prefacem că ne pasă, dar în cele din urmă toate modele astea dispar la fel de rapid cum au apărut.

Acesta este apogeul „activismului de hashtag”, în care, în loc să faci ceva util, te prefaci că ai realizat ceva prin nişte rahaturi pe care le postezi pe Facebook. La fel ca Ice Bucket Challenge, majoritatea cauzelor nobile au devenit un fel de motiv de umflare în pene pe social media. Ne-am gândit la toate mişcările sociale care au devenit virale şi am încercat să aflăm ce s-a întâmplat cu ele după ce n-au mai fost la modă pe Twitter şi Facebook. Să ştii că problemele sociale nu dispar după ce tu nu le mai share-uieşti.

Chiar şi înainte să existe hashtag-ul, oamenii aveau moduri de a se lăuda arogant cu cauzele pentru care luptau. Vă amintiţi de brăţările Livestrong? Erau nişte brăţări galbene de cauciuc susţinute de Lance Armstrong, care le vindea prin fundaţia Livestrong ca să strângă bani şi să atragă atenţia oamenilor asupra bolnavilor de cancer. Toţi de la Lindsay Lohan la John Kerry au purtat genul ăsta de brăţară. Dacă le purtai, erai şi sensibil şi cool.

Şi măcar dolarul pe care-l dădeai pe brăţara asta de căcat se ducea la centrul de cercetare a cancerului de la Fundaţia Livestrong. Sau cel puţin asta credeai. De fapt, Fundaţia Livestrong a arătat că era implicată doar tangenţial în cercetările legate de cancer prin 2005, iar la câţiva ani după aia a respins orice propunere de cercetare. S-au vândut peste 80 de milioane de brăţări. Unde au ajuns banii?

Toată lumea civilizată deplângea soarta locuitorilor din Haiti după ce ţara a fost lovită de un cutremur de gradul şapte în care au murit două sute de mii de oameni şi care a idstrus o mare parte a infrastructurii ţării. #Haiti a devenit al doilea cel mai popular hashtag de pe Twitter în săptămâna aia, şi a fost subiectul a 15% din linkurile tweetuite în următoarea săptămână. Remarcabil e că multe din acele linkuri erau pentru donaţii. Chiar şi Crucea Roşie a mobilizat oamenii pe Twitter şi i-a încurajat să doneze şi să discute despre #HaitiRelief.

Social media chiar s-ar putea să fi ajutat oamenii din Haiti, pentru că s-au strâns ajutoare de opt milioane de dolari. Dar, ca orice modă de pe internet, după ce dispare factorul de noutate şi cel de urgenţă, uităm cu totul despre ea. Au trecut patru ani de la cutremur, şi deşi acele donaţii iniţiale au ajutat la reconstrucţia Port-au-Prince, mai sunt încă 150 de mii de haitieni care locuiesc în adăposturi improvizate, în nişte tabere de refugiaţi. La începutul anului, cei de la NPR au arătat că mulţi dintre aceşti oameni trăiesc fără apă și electricitate. De ce nu mai vorbeşte nimeni despre asta? Pentru că au trecut patru ani de când #Haiti nu mai e la modă.

Joseph Kony răpea copii din Uganda cu mult înainte să devină notoriu în 2012.  De fapt, a fost declarat liderul unei grupări teroriste în 2001 şi a fost condamnat pentru crime împotriva umanităţii de Curtea Penală Internaţională în 2005, ceea ce înseamnă că 2012 pare un an complet aleatoriu în care lumea a luat o decizie colectivă că tipul ăsta e malefic. Pentru asta trebuie să-i fim recunoscători lui Jason Russel, cofondatorul Invisible Children. Russel a produs minidocumentarul Kony 2012, în care a arătat atrocităţile comise de Armata de Rezistenţă a Domnului din Uganda. Să lăsăm deoparte faptul că el a fost dat afară din Uganda cu mult înainte de 2012, documentarul a devenit viral. A fost shareuit de 11 milioane de ori şi a adunat peste o sută de milioane de vizualizări. Toţi de la Bill Gates la Kim Kardashia au susţinut campania.

Scopul filmului era „să-l oprim pe Kony”. Dar nimeni nu a înţeles exact ce înseamnă asta, aşa că în loc să facă ceva util, ei au cumpărat „kituri de activism” care costau 30 de dolari şi veneau la pachet cu postere şi brăţări cu Kony 2012. Kiturile astea au produs milioane de dolari, dar cei de la Invisible Children n-au spus niciodată ce-au făcut cu banii. Armata de Rezistenţă a Domnului există şi-n zilele noastre, în ciuda eforturilor Uniunii Africane de a-i vâna. Joseph Kony e încă liber. Eforturile pentru capturarea sa au început cu mult înainte să apară filmul. Documentarul nu l-a oprit pe Kony, doar l-a făcut celebru.

În timp ce Curtea Supremă din SUA dezbătea Actul de Protejare a Căsătoriei anul trecut, a apărut o campanie pentru apărarea drepturilor omului, prin care puteai să arăţi că susţii căsătoria între parteneri de acelaşi sex: semnul roşu al egalităţii.

Ştii câţi oameni şi-au schimbat poza de profil pe Facebook cu asta? Circa trei milioane de utilizatori. Personalităţi precum Lance Bass, Beyoncé şi cel puţin 13 membri ai Congresului american şi-au schimbat poza de profil (ce să vezi, politicienii foloseau Facebook anul trecut). Ştii câţi din oamenii ăia au avut cum să influenţeze decizia asupra căsătoriei dintre oameni de acelaşi sex? Ăia 13 politicieni, dar nu şi restul, După cum a spus-o Brian Moylan: „Stai la birou şi ai senzaţia că ceea ce-ai făcut pe social media îi apără pe cei oprimaţi.” Da, legea a fost respinsă. Nu, nu a fost respinsă datorită pozei tale de profil.

Foto via FLOTUS Twitter

În aprilie, mass-media a fost inundată de ştiri despre cele 276 de fete nigeriene care au fost răpite din şcoala lor din Chibok de către gruparea militantă Boko Haram. Gruparea are o istorie lungă şi violentă: au ucis peste nouă sute de nigerieni între 2009 şi 2012 şi sunt responsabili pentru o serie de bombardamente şi răpiri din 2011 încoace. Ideea e că Boko Haram terorizează Nigeria de ceva timp. Preşedintele  nigerian Goodluck Jonathan a declarat starea de urgenţă în mai multe regiune ale ţării, în mai 2013, ca răspuns în faţa activităţii celor de la Boko Haram.

Dar doar prin răpirea din aprilie a intrat această grupare în mentalul nostru colectiv, parţial datorită hashtagului #BringBackOurGirls (Cum adică care fete? N-ai înţeles că-s ale noastre?) chiar şi Michelle Obama a postat un selfie trist cu ea cu hashtagul pe o pancartă. Dar campania a murit după câteva luni, pentru că am trecut la ceva mai interesant, precum finalul sezonului patru din Game of Thrones. Aparent, nici nigerienilor nu le mai pasă de acest caz. Guvernul nigerian a încheiat ancheta oficială asupra Boko Haram, iar cel puţin două sute dintre fete sunt încă date dispărute.

A fost dificil să ne dăm seama ce s-a întâmplat atunci când Elliot Rodger a comis masacrul din Isla Vita, Valifornia, în luna mai. După acele evenimente oribile, am aflat că furia sa a fost motivată de o formă de misoginie şi dorinţa sa de a „pedepsi” femeile care l-au respins. După eveniment, multe femei au folost hashtagul #YesAllWomen, ca să atragă atenţia asupra unor poveşti despre sexism şi misogonie prin care trec în viaţa de zi cu zi.

Într-un fel, # YesAllWomen a trecut peste superficialitatea campaniilor de pe social media. Implica femei reale, experienţe reale şi o solidaritate autentică în juru unei cauze care afecta femeile direct. Asta a fost cel mai apropiat lucru de o mişcarea reală de activism pe social media. Apoi , s-a măritat Kimye şi cei de pe Twitter au trecut la subiectul ăsta (pentru că toate femeile iubesc nunţile vedetelor, nu?)

Iată-ne înapoi de unde am plecat: moda cu găleata de apă cu gheaţă. Filmuleţele imită formatul neknominations  (genul de clipuri în care îl provoci pe unul să bea un butoi de bere), dar susţin că luptă pentru o cauză. Doar că acea cauză este cel mult tangenţială. Majoritatea clipurilor nici măcar nu spun njimic despre ALS, nici nu mai zic să susţină cercetarea pentru ameliorarea ALS. Uită-te la clipul Marthei Stewart, în care descrie Ice Bucket Challenge ca „noua modă virală senzaţională de pe internet , în care o persoană trebuie să-şi verse o găleată cu apă pe cap, apoi să dea provocarea mai departe.” Cam asta  devenit, o ocazie bună să arăţi ce bine-ţi stă în costum de baie, în timp ce faci ceva haios. Stai, ce naiba e ALS?

Dacă ţie lene să cauţi ALS pe Google, cât aştepţi să se facă cuburile de gheaţă, scleroza laterală amiotrofică este o boală neurodegenerativă care afectează neuronii motorii din creier şi din măduvă. În timp, aceşti neuroni degenerează şi mor, ceea ce limitează mobilitatea muşchilor. Pentru că nu există un leac pentru ALS, asta duce eventual la o paralizie musculară completă, sufocare şi moarte. Doar 20% din cei diagnosticaţi cu ALS supravieţuiesc mai mult de cinci ani. Dacă vrei să faci o diferenţă reală, fă o donaţie la Asociaţia ALS sau devino voluntar la o organizaţie care luptă cu ALS.

Şi poţi să-ţi verşi liniştit o găleată cu apă cu gheaţă pe cap, dar nu-mi spune c-o faci pentru un act de caritate.

Urmăreşte-o pe Arielle Pardes pe Twitter.

Citește mai multe despre activism online:

Am discutat cu nişte hackeri imorali cărora nu le pasă de sentimentele tale

Ubermorgen sunt „hackerii" noştri preferaţi

O fostă musulmană a fondat un tumblr pentru femeile care au renunțat la hijab