FYI.

This story is over 5 years old.

High hui

Exploratorii urbani au vizitat moșia părăsită a lui Michael Jackson

În timp ce moșia plutea în derivă, în lumea imobiliară, patru fotografi s-au furișat de mai multe ori pe terenul ei și au explorat regatul abandonat.
9.7.14

Pe 18 Noiembrie 2003, reședința principală  a lui Michael Jackson de trei mii de hectare, numită Moșia Neverland, era percheziționată de 70 de agenți de poliție din Santa Barbara, după ce Jackson a fost acuzat de molestarea unor minori (cazul Oamenii legii din statul California vs Michael Joseph Jackson). După aia, Jackson a abandonat proprietatea, după ce a spus că aceasta a fost „violată“ și, trei ani mai târziu, cladirea a fost executată silit pentru plata  unei ipoteci.

În timp ce moșia plutea în derivă, în lumea imobiliară, patru fotografi s-au furișat de mai multe ori pe terenul  ei și au explorat regatul abandonat,  în perioada decembrie 2007 până în martie 2008. Am vorbit cu fotografii ca să văd ce-au văzut. (Pentru că intrarea prin efracție este un act ilegal, iar eu sunt nostalgic după varianta țestoasele Ninja, persoanele intervievate sunt redenumite după cum urmează: Leonardo, Raphael și Donatello. Al patrulea membru care a contribuit din punct de vedere fotografic nu a participat la interviu.)

Publicitate

VICE: Ce v-a inspirat să explorați Moșia Neverland?

Leonardo: A fost o chestie de moment. Știam că parcul era abandonat de ceva timp și mai știam că Jackson era în Dubai la vremea respectivă, pentru că nu era capabil să-și plătească facturile de electricitate. M-am prins că era o oportunitate care n-o să dureze prea mult. De obicei conduc pe șoseaua 101 și m-am gândit că ar fi bine să profit de timpul liber pe care îl aveam la dispoziție și să dau o fugă până acolo. Întâmplător, în ziua respectivă vântul bătea destul de tare. A fost paravanul perfect, pentru că a mascat zgomotul pe care l-am provocat atunci când m-am furișat înăuntru. Nu mă așteptam să intru, doar vroiam să văd ce e acolo.

Care-i cea mai dubioasă chestie pe care ați văzut-o? 

Raphael: [Râde]

Leonardo: Raphael râde pentru că tot ce-am văzut acolo era destul de dubios. Ca să fiu sincer, nu eram mare fan al lui Michael Jackson, dar știam că era un personaj american important. La momentul respectiv, majoritatea oamenilor nu realizau că el făcea parte din istorie, iar eu eram sigur că lucrurile care aveau legătură cu el riscau să dispară foarte repede din peisaj. Fără documentarea noastră, cred că ar fi fost o pierdere imensă. M-am gândit că era important să documentăm clădirea cât de repede puteam, înainte să dispară.

Raphael: Vorbim și despre faza când am intrat în casa lui? Face și asta parte din poveste?

Chiar te rog să ne povestești. 

Publicitate

Raphael: N-am spus nimănui despre asta….. Bun, cea mai bizară chestie mi s-a părut logo-ul care reprezenta un băiețel în pijamale, care stătea pe lună. Logo-ul ăla era peste tot. M-a suprins cât de mult semăna cu logo-ul celor de la DreamWorks. Imaginea aia era pictată de jos și-avea o lățime de vreo 18 metri. Apărea pe semne, pe mașinuțele bușitoare, în stația unde parcau autocarul.

Donatello: Ăla-i logo-ul lui ciudat, nu?

Raphael: Reprezintă un băiețel care stă pe lună, în pijamalele alea dubioase. N-are spatele gol? Sau aia e doar în anumite picturi? [Râde]

Vai Doamne!

Donatello: Altă fază era că el colecționa obiecte care aveau asemănarea lui. Avea sticle de Pepsi, cărți și alte obiecte promoționale, puse în cutii. Avea de asemenea teancuri întregi de scrisori de la fani. Un obiect care mi-a atras atenția din start, a fost poza avocatului care-l acuzase de molestarea minorilor, cu niște coarne desenate. Portretul respectiv stătea pur și simplu pe masă, care parcă era în formă de Pac-Man?

 Raphael: I-ai citit corespondența primită de la fani?

Donatello: Am frunzărit prin câteva dintre scrisori.

Cum ați intrat în casa lui? 

Raphael: Nu vrem să dăm detalii despre cum am pătruns în locuință.

A fost dificil?

Leonardo: N-am încălcat nici o lege pentru că moșia era deschisă. Totul era deschis inclusiv casa.

Ce mișto!

Raphael: O fază care mi-a rămas în minte a fost atunci când i-am băut sucul de struguri, care era în cămara dinainte de bucătărie și-apoi am șters foarte tacticos amprentele de pe sticlă, după care am ascuns-o în tufiș.

Publicitate

Stai așa, i-ai băut sucul? 

Raphael: Mi-era sete și el avea atâta suc de struguri așa că am zis să beau și eu din el.

Chiar era suc de struguri? 

Raphael: Da! Era suc de struguri. În bucătărie avea un meniu numit „Children of the World”. Toate chestiile de acolo erau destinate copiilor. Nu-s sigur dacă el avea copii, dar…

Avea. 

Raphael: Meniul acela, printat permanent pe o tablă școlară, avea o listă cu sandwich-uri cu unt de arahide și dulceață și macaroane cu brânză. Aia mi-a rămas întipărit pe creier. Să nu mai zic de grămezile de chestii cumpărate, care n-aveau nici o legătură cu casa lui. Toată proprietatea era plină de obiecte scumpe, unicate și semiartistice.

Semiartistice? 

Raphael: Erau niște oglinzi dubioase, montate pe o platformă de patru pe patru. Alea erau așezate lângă o statuetă romană. După aia, era o pictură in ulei înaltă de vreo opt metri, care-l reprezenta pe însuși Michael Jackson.

Donatello: Mai e una în care Michael conduce o procesiune cu copii.

Ce sentiment v-a transmis casa? 

Donatello: Nu mă simțeam deloc confortabil, pentru că mă gândeam la ce s-ar putea întampla dacă ne-ar fi găsit cineva acolo și la faptul că ne furișasem într-un spațiu foarte personal. A fost foarte tentant. N-aveam cum să nu intrăm, pentru că oportunitatea era fix sub nasul nostru, dar în același timp, mă simțeam vinovat. A avut loc o bătălie constantă între sentimentul de fascinație și gândul că trebuia să ies naibii de acolo, cât mai repede pentru că n-aveam ce căuta într-un asemenea loc.

Publicitate

Leonardo: E adevărat. Cu toții simțeam asta. Noi, ca exploratori urbani, nu intrăm în casele oamenilor, în mod normal.

Raphael: De regulă e vorba despre clădiri industriale, școli vechi sau spații care nu reprezintă locuințe personale ale oamenilor. La un moment dat, mi se acrise de atâtea ciudățenii, așa că am ieșit afară și-am încercat să îi mai destind puțin. Am bătut la ușă și-aveam o lanternă în mână, deci le-am creat impresia că îi prinsesem asupra faptului. Facem mult mișto unul de altul cu fazele astea, dar Donatello s-a enervat la culme când s-a prins că era o glumă.

Cât de ridicol. 

Donatello: Nu-mi aduc aminte de fază, probabil pentru că a fost o idee atât de aiurea.

Raphael: Te-am băgat în sperieți de nu mai știai cum te cheamă.

Leonardo: Eu îmi aduc foarte bine aminte de fază și nu mi s-a părut nimic înfricoșător în toată întâmplarea. Mi s-a părut destul de ciudat și diferit, dar n-am fost speriat deloc. Nici unul din noi nu cred că era speriat. Simțeam doar că n-ar fi trebuit să invadăm spațiul personal al cuiva. N-am avut niciodată sentimentul de teamă în legătură cu lucrurile care se aflau acolo. Totul părea exotic și diferit. Sunt lucruri mult mai bizare pe lumea asta decât cele legate de Michael Jackson.

Raphael: Toata întâmplarea a fost o aventură iar faptul că am fost într-un loc nemaivăzut până atunci de lumea întreagă ne-a permis să vedem toate lucrurile lui, exact așa cum le lăsase înainte să părăsească țara după acuzația de molestare a minorilor. În mintea noastră, însemna că priveam lucrurile din această perspectivă. Erau lucrurile destinate copiilor, locul era împânzit de jucării și mai avea o sală de jocuri imensă. Era un magnet gigantic pentru copii.

Publicitate

Donatello: Nu știu ce să zic. Nu vreau ca partea asta din interviu să susțină acuzațiile care i s-au adus.

E ok. Chiar voiam să vă întreb cât ați văzut din toată casa?

Donatello: Am văzut toate încăperile mai puțin grădina zoologică. Am fost la sala de jocuri, în vilă, în parcul de distracții, la gara trenulețului și la zona cu toate statuetele.

Sunt șocat de faptul că nu v-a prins nimeni. 

Donatello: Păi suntem profesioniști. Nu vreau să par arogant, dar ne ocupăm cu asta destul de des. Ne facem temele și cercetăm destul de mult înainte să acționăm. Sistemul de pază este suprinzător de banal și de simplu. Pe marginea drumului e un camion de pază, dar după ce treci de el și ajungi în vale, practic ești de unul singur și este destul de dezolant.

Raphael: Culmea, ne-am plimbat pe teritoriul moșiei fără niciun stres.

E un spațiu imens, nu-i așa?

Raphael: Foarte mare. Nici măcar n-am ajuns la grădina zoologică, pentru că era prea departe.

Donatello: Alt lucru interesant. Am intrat în camera lui Michael dar ambele camere care aparțineau copiilor erau închise pe dinafară.

Raphael: Am decis să nu intrăm în camerele copiilor, pentru că n-ar fi fost corect.

Despre camera cu jucării ce-mi povestiți?

Raphael: Avea aproximativ 18 pe 9 metri și era plină ochi. Găseai acolo toate felurile de jucării pe care ți le puteai imagina. Modele de Lego de mărime umană, Darth Vader. Tot soiul de jucării mișto.

Publicitate

Donatello: Celălalt lucru de care mi-am adus aminte e că avea spații special amenajate cu diferite console de jocuri pentru Super Nintendo. Genul de produse care se gasesc la magazinul Best Buy dar cu diverse configurări.

Erau chestii și pentru adulți acolo? Până acum am auzit numai de chestii pentru copii și obiecte dubioase de artă. 

[Râsete]

Raphael: Erau multe spații deschise, cu obiecte dubioase de artă și canapele pentru relaxare.

Donatello: Îmi aduc aminte că am văzut și lucruri normale. Câteva monede uitate pe o măsuță de cafea și un birou cu un calculator și obiecte casnice.

Aproximativ, câte camere avea toată casa? E ditamai vila. Probabil e a naibii de spațioasă.

Leonardo: Avea vreo zece camere după părerea mea. Vila în sine nu e așa de mare cum ți-ai închipui, dar erau multe clădiri mai mici în care nu am intrat.

Nu-i așa că e un ceas imens în grădină?

Donatello: Oh amice, toate tâmpeniile posibile sunt în grădina aia.

Leonardo: Dacă-mi aduc bine aminte, ai făcut o poză ceasului cu minutarul și secundarul blocat. Abia după aia ți-ai dat seama că limbile ceasului se blocaseră exact în intervalul de 3 secunde, după ce ai declanșat aparatul.

Donatello: Da, așa e! Ceasul ăsta s-a oprit la 2:55, iar eu am făcut poza în jurul aceleiași ore, fără să îmi dau seama. Am realizat chestia asta abia un an mai târziu.

Stranie coincidență. Cum v-ați dat seama că ceasul era oprit?

Donatello: Electricitatea era tăiată iar limbile de ceas se opriseră.

Publicitate

Casa nu mai era alimentată la curent?

Donatello: Din cât îmi aduc aminte, nu era curent  în casă, dar curgea apa la robinet.

A fost vreunul din voi la baie, acolo? 

[Râsete]

Donatello: Cred că am verificat apa ca să ne dăm seama dacă funcționează, pentru că eram curioși.

Partea ciudată e ca n-am găsit urmă de praf în toată casa. Totul era imaculat. Covorul era aspirat și nu era pic de praf pe niciuna din sculpturile și statuetele alea nebunești. De-aia ne-am gândit că poate totuși o fi fost cineva acasă. Multe chestii erau înfășurate cu bandă de protecție. Era evident că exista o persoană responsabilă de curățenie în toată casa. La cât de curat era totul, tind să cred că cineva făcea curat cel puțin o dată pe săptămână.

Dar el nu mai trăia acolo de ceva vreme….

Raphael: Cred că asta l-a determinat pe Leonardo să decidă faptul că era ok să intre acolo.

Leonardo: Casa e abandonată, părăsită, scoasă din uz. Ăsta e motivul pentru care am depistat-o.

Raphael: E destul de evident că noi mergem doar în locuri părăsite și abandonate.

Nu păreți a fi paparazzi. 

Raphael: Probabil că suntem paparazzi podurilor.

Mersi mult, băieți. 

Urmărește-o pe Jules Suzdaltsev pe Twitter

Traducere: Andrada Mihăilescu