Recent, guvernul a dat o ordonanţa de urgenţă care spune că bacşişul primit de orice comerciant român trebuie înregistrat pe un bon fiscal separat începând cu opt mai. În expunerea de motive se arată că măsura a fost introdusă ca să nu mai existe dubii legate de sumele de bani din casa de marcat și să nu mai închidă comercianţii, care aveau bacşişul în plus în sertar.

Cam în acelaşi timp în care statul s-a decis să impoziteze bacşişul pentru „stimularea competitivităţii şi reducerea evaziunii fiscale", s-a lansat şi primul spot TV al ANAF, parte a pachetului de promovare a instituţiei, care a costat 400 000 de euro, şi a celuilalt pachet de difuzare, care a costat cam de cinci ori mai mult. Culmea e că această companie care se ocupă de difuzare - S.C. Agentia de Publicitate Media Center S.R.L – e deținută de altă companie, care e deținută de altă companie, și tot așa, până sus, la niște firme de-ale fraților Micula, cu datorii de zeci de milioane de euro la stat.

Pe lângă sloganul scremut al spotului „taxele tale - taxe letale" şi cadrele gen poster motivaţional de agăţat în vreun birou de corporatist, mi se pare extrem de stupid să apelezi la sentimente de comunitate şi altruism când vine vorba de români, a căror trăsătură cardinală e tocmai neîncrederea.

În urma discuţiilor purtate cu Valentin Văcăruş, Managing Director la Godmother, cei care au realizat campania, am primit răspunsuri vagi, evazive și cu limbă de lemn, despre cum obiectivul campaniei constă în „creșterea gradului de conformare voluntară a contribuabililor prin consolidarea civismului fiscal", însă cel mai interesant lucru pe care mi l-a spus a fost insistenţa pe Domnia Legii: „Dacă există o lege a colectării taxelor, ea trebuie respectată și aplicată, în caz contrar sancțiunile sunt iminente". Domnia Legii pare un slogan popular zilele astea, însă aparent nu se aplică şi firmelor fraţilor Micula, care se ocupă de distribuirea spotului, sau inspectorilor ANAF, care încă mai vin să-şi ridice „protocolul". Şi aici intervine problema: declaraţiile pompoase din preambulul ordonanței de urgență, despre cum nimicurile de impozite din bacşiş, care vor fi trimise către diversele bugete de stat, vor reduce evaziunea fiscală şi vor ajuta la creşterea copăceilor, a florilor şi a nectarului care va curge din fiecare biserică construită din bani publici, vin în contextul în care ANAF a cheltuit cam 2 400 000 de euro pe o campanie publicitară menită să „responsabilizeze fiscal contribuabilul".

Din toţi aceşti bani însă, partea de informare se face doar prin aproximtiv „120 000 de pliante împărţite timp de opt zile, în zece oraşe, de către 125 de promoteri", după cum a spus Valentin Văcăruş, plus prin câteva conferinţe. Evident că va avea un succes răsunător campania, lumea va învăţa imediat cum se calculează contribuţiile la bugetul de stat, la cel de asigurari sociale, ce impozit trebuie să plătească, cum se fiscalizează o casă de marcat, cum se deschide un registru de casă, ce alte documente trebuie să mai ai la tine în caz de control ANAF şi toate celelalte mizerii pe care trebuie să le mai faci.

Cred că singurul lucru care va rămâne în memoria colectivă este anunţul de mai jos, făcut probabil intern de vreun angajat ANAF. Nimeni nu e pro evaziune fiscală, însă e normal să te scandalizezi când vezi că statul cheltuie bani aiurea, încearcă să te convingă că de fapt nu e aşa, dar impoziteză bacşişul în cele mai stupide moduri posibile.

De exemplu, în ordonanță nici măcar nu scrie cum ar trebui impozitat bacşişul, însă în toate declaraţiile de presă ce au urmat, executivul a facut referire la cota de 16%, respectiv 3% la microîntreprinderi, dacă banii rămân în firmă, sau 16% ca venit din alte sume, dacă banii se duc la angajat. Ca să nu mai zic de explicaţia domnului Teodorovici despre cât de alambicat ar trebui să îi dai bacşiş cuiva care îţi livrează mâncare acasă - te duci cu el înapoi la firmă, ca să-ți de bon - un experiment ilar pe care l-a testat ieri Sebastian Lăzăroiu, fără succes - cu tot cu taxiul până la firmă, pizza l-a costat mai mult de 60 de lei, a pierdut două ore și a mâncat-o rece.

Măsura de impozitare a bacşişului va fi cuplată cu una de „percheziţionare" a angajaţilor, care vor trebui să declare toate sumele de bani cu care vin la muncă, să le treacă într-un registru şi apoi să le prezinte ANAF în caz de control, pentru a însedimenta şi mai mult imaginea de stat poliţienesc cu un damf socialist puternic. Dacă e vorba de vreun restaurant sau fast-food e numai bine, pentru că ai deja mănuşi să-i faci colonoscopie angajatului, pentru că nu ştii niciodată unde poate ascunde românul bani.

Nici măcar Kafka n-ar fi putut gândi un sistem atât de contraintuitiv. Nu degeaba nu există în tot UE vreo altă țară care să ceară bon pe bacșiș. Am stat de vorbă cu un inspector ANAF şi până şi el a împărtăşit această părere, spunând că până la urmă angajatul va avea de pierdut:

Deşi a ţinut acelaşi discurs de explicare a acţiunilor ANAF prin „dura lex, sed lex", spunând că „legea trebuie respectată" şi că „atât firmele mari, cât şi cele mici au rolul lor în evaziune, de exemplu, prin emitere de cecuri fără acoperire şi vânzare constant fără bon", inspectorul a conchis că nici statul nu face suficient pentru comercianţi: „Îţi trebuie neapărat un specialist în contabilitate, în orice ţară există un îndrumător, rolul lor (FISC-urile) e să şi îndrume. La noi trebuie neapărat să îţi angajezi un specialist, dar noi şi vrem să le facem singuri pe toate, că le ştim noi mai bine."

Mai mult, în opinia sa, impozitarea salariilor este exagerată pentru o ţară ca România, „de ce nu se face o impozitare adecvată la salarii astfel încât lumea să nu mai fie tentată să ascundă salariul adevărat?".

Dacă până şi un inspector ANAF spune că sistemul e prea complicat şi nu foarte bine gândit, trebuie să te întrebi dacă impozitarea bacşişului este prioritatea guvernului (şi ANAF implicit) în momentul de faţă. Se tot spune că au atâtea mari dosare pe rol (90% dintre cazurile instrumentate anul trecut au vizat prejudicii de peste un milion de euro/dosar, iar în primele două luni din 2015 procentajul acestora a fost de 87%), dar nu am văzut nicio „defilare" cu vreo captură de proporţii la marii retaileri – acolo unde evaziunea e litera legii.

Am văzut în schimb descinderile din Vamă şi Mamaia de 1 Mai, ale căror rezultate le vom afla în curând, probabil prezentate într-o formă vagă ca poza asta de la un local unde fiecare client cumpără în medie de trei mii lei. Incursiunile astea par mai mult nişte campanii proaste de PR sau defilare militară, pentru că toţi erau îmbrăcaţi în uniforme, dar pesemne că ceva funcţionează, dacă ţinem cont de faptul că totuşi 73% din români suştin acţiunile ANAF. Întreg circul pare, din păcate, o imitaţie palidă şi de prost gust a spectacolului DNA. Explicat într-un mod simplist, DNA luptă împotriva celor care au reprezentat statul care a furat de la cetăţean timp de 25 de ani, pe când ANAF, cu toate rebrandingurile şi campaniile lor publicitare, tot statul ăla sufocant îl reprezintă şi tot de aceiaşi corupţi de la Garda Financiară care-şi primeau „protocolul" e alcătuit. Ştiu că nu e bine să generalizezi, dar din păcate cam aşa stă situaţia.

Ca întotdeauna, guvernul dă o lege, dar nu se gândeşte cum se poate implementa şi dacă există infrastructura pentru aşa ceva. Problema cu bacşişul e că logistic şi tehnic, cu aparatele de marcat existente în momentul de faţă pe piaţă, fiscalizarea lui corectă e aproape imposibilă. O să încerc să explic cât pot de simplu cum înregistrează o casă de marcat ce s-a vândut.

În mod normal pentru fiecare produs cumpărat se dă un bon fiscal, iar la sfârşitul zilei se scoate un raport care conţine suma totală a vânzărilor, cât şi o împărţire pe categorii, departamente şi modalităţi de plată. Aici intervine partea interesantă: casele au de obicei ca modalitate de plată, de regulă, numerar, card, tichete sau cec. Nici vorbă de bacşiş. Singurul mod în care acesta se poate fiscaliza e ca produs. Dar aşa e deja înregistrat ca venit la firmă. Legea nu specifică vreo modalitate exactă de a-i da acești bani angajatului ca venit din alte sume.

Dar să presupunem că se ajunge acolo. Ce îi va opri pe angajatori (sau pe ANAF) să le facă angaţiilor un salariu de bază mic, la care să bage mult bacşiş impozitat cu 16% în loc de aproape 26% cât i se reţine angajatului sau, daca e microintreprindere, să plătească 3% impozitul pe el şi apoi să se rezolve cumva tot la negru cu salariatul? Iar asta e o altă chestie interesantă la noi: că ne cam doare-n pulă de cât e salariul brut, ca doar nu plătim noi taxele, le plăteşte angajatorul. La salariul ăla de trei mii de lei se mai adaugă vreo 2 500 taxe şi impozite la stat. Adică aproape 50%. Ălea sunt taxele tale de care vorbeşte spot-ul ăla care încearcă să te mintă cu marile proiecte finanţate din taxele tale. Cum ar fi borduri, băncuţe, coşuri de gunoi şi alte „consumabile" schimbate anual de primării; sisteme informaţionale cumpărate la suprapreţ, şine de un miliard de euro, TNB-ul de 70 de milioane de euro, dar mai ales funcţionarii aia publici amabili şi întotdeauna săritori, care prin taxele tale au devenit peste noapte mult mai buni la ce fac.

Citește mai multe texte despre ANAF, până nu vin să le confiște:
România fără număr: Băga-ţi-ai stick-ul în ANAF Fost comisar al Gărzii Financiare: „În România se fură anual miliarde de euro cu sprijinul politicienilor" _În România suprarealistă, doar sărăcia n-a rămas neconfiscată Cinci motive pentru care greva fiscală e soluția finală_