FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Mi-am pocnit şeful în faţă

Mi-a spus că urma să-mi scadă salariul. L-am invitat să mi-o sugă şi am plecat din birou.
8.1.13

„You just punch the clock / Too scared to punch your boss!" - Dead Kennedys

Mi-am pocnit şeful în faţă. Mi-a spus că urma să-mi scadă salariul. L-am invitat să mi-o sugă şi am plecat din birou. M-a urmărit până în stradă, s-a pus în faţa mea şi m-a întrebat de ce plec. I-am spus că era o jigodie prea mare ca să-l tolerez pentru mai puţini bani. Pentru că n-a avut ce să-mi spună, m-a provocat la bătaie. Ca să-l citez pe Muhammed Ali: „Ne-am bătut, pentru că nu ne-am plăcut."

Publicitate

Ne-am smardoit chiar pe trotuarul din Bushwick în timp ce unii ne încurajau în limba spaniolă. Am aflat după aia că el nu se aştepta ca eu să mă bat, doar mânca căcat. Dar eu tot l-am călcat în picioare. L-am apucat de păr cu o mână în timp ce-l pocneam cu cealaltă. Am rămas în mână cu o claie întreagă din părul lui. Tipul a făcut faţă până când i s-a umflat oribil ochiul stâng şi a zis că se dă bătut.

Deja mă săturasem şi eu, aşa că am acceptat predarea lui. I-am spus „mă bucur c-am lucrat împreună!" şi am vrut să plec. M-a chemat înapoi. I se schimbase complet atitudinea şi era de acord să mă lase să-mi păstrez slujba cu salariul original. Practic mă tocmisem cu el ca un căcănar din Boston.

Ar fi trebuit să am nişte suspiciuni legate de tipul ăsta după ce jumătate din interviul meu de angajare şi-a blestemat continuu foştii angajaţi, pentru că au fost leneşi şi incompetenţi. Dar m-am obişnuit deja cu lucrul ăsta la toate locurile de muncă. Şefii şi angajaţii au interese contradictorii, şefii ştiu asta, iar angajaţii ar trebui să sufere de sindromul Stockholm ca să n-o recunoască. Oricum ideea e că am lucrat pentru multe jeguri umane de-a lungul timpului şi niciunul nu plătea la fel de bine ca ăsta, ceea ce îl făcea tolerabil. De asemenea e de căcat să fii şomer. Aşa c-am dat noroc şi mi-am început noul serviciu.

În prima zi un coleg mi-a spus cum stă treaba. Proprietarii fac programe de livrări imposibile, ca să dea vina pe angajaţi atunci când lucrurile nu merg cum trebuie şi să-i certe pentru traficul sinistru din New York. Angajaţii suportă asta, pentru că sunt bine plătiţi, dar îi urăsc pe şefi, iar sentimentul e reciproc. M-am lovit imediat de asta. Dispeceratul m-a acuzat că nu ştiu să conduc şi că am conspirat alături de ceilalţi şoferi pentru a minţi în legătură cu durata livrărilor. De acolo lucrurile au luat-o în jos. Curând mi se spune că minţisem despre experienţa mea în CV şi că salariul va trebui să scadă ca atare. Restul e istorie.

Publicitate

Iniţial sentimentul era euforic. Ani de zile am mâncat căcat din partea unor rataţi care au ajuns şefi, pentru că simţeam că nu am de ales. De data asta am simţit că venise vremea să-mi recapăt respectul de sine. Totuşi eram plin de dubii chiar înainte să mi se vindece pumnii.

La sfârşitul secolului 20 formele organizate de muncă au suferit o serie lungă de înfrângeri în SUA. Momentul în care Ronald Reagan a concediat controlorii de trafic aerian în 1981 a fost cel mai public exemplu a luptei împotriva sindicalizării care se propagă până-n zilele noastre. Rezultatul a fost o depreciere a muncii în mai multe domenii, pierderea beneficiilor şi a stabilităţii locului de muncă prin mai multe sectoare şi un standard de viaţă scăzut pentru clasa muncitoare din America. Şi e greu să te opui acestei tendinţe, pentru că legislaţia interzice organizaţiile sindicale, iar puţinele sindicate rămase sunt atacate zilnic.

Majoritatea muncitorilor sunt acum singuri. Ei sunt privaţi de siguranţa locului de muncă, sunt izolaţi de colegii lor şi sunt epuizaţi de la jonglarea unor slujbe multiple şi grija pentru familia pe care nu mai au timp s-o vadă, chiar şi dacă decid că merită să rişte un protest. Un prieten de-al meu s-a angajat la supermarketul Wal-Mart, iar primul lucru pe care i l-au spus după angajare a fost că sindicatele erau necesare acum 100 de ani, dar în zilele noastre uşa managerului e deschisă tuturor, iar aşa se rezolvă orice problemă acum.

Publicitate

Fix asta am făcut eu, nu?

Deci oricât de bine m-aş fi simţit atunci când mi-am smardoit şeful, eu doar am demonstrat impotenţa supremă a angajatului din secolul 21. În loc să colaborez cu colegii mei de muncă pentru a forma un sindicat care să lupte prin grevă pentru interesele noastre, pentru un salariu mai mare, pentru condiţii de muncă echitabile, eu am luptat singur pentru mine.

Faptul c-am primit ce voiam e irelevant. Lucrul ăsta nu va merge în 99,99% din cazuri, nici nu mai vorbim de milioanele de motive care nu-i permit unui angajat să-şi snopească şeful de parcă ar fi Mark Wahlberg în filmul Red Line. Nu-s creştin. Nu-mi displace violenţa pe motive de moralitate sau tactice. Nu am nicio problemă etică cu ce-am făcut. Dar să-i fuţi una în faţă şefului tău nu e o alternativă pentru o luptă reală, care poate fi făcută numai alături de colegi.

@jarrodshanahan

Traducerea: Mihai Popescu