Bunică-miu era un hipster comunist şi i-am moştenit toate dubioșeniile

FYI.

This story is over 5 years old.

Artă

Bunică-miu era un hipster comunist şi i-am moştenit toate dubioșeniile

Arta comunistă implica mult plexiglas şi nuci de cocos.

Pe Paul Popescu, bunicul din partea tatălui, nu l-am cunoscut, c-a murit prin '91, când eram atât de mic, că memoram doar cum să nu fac nevoile în dulap. Bunica nu m-a iubit, așa că nu le-am vizitat apartamentul până acum o lună, când ea a murit şi eu am moştenit locuința cu tot ce e în ea. Când m-am dus să-mi revendic noua moşie, am dat de un fel de muzeu absurd: zeci de lustre colorate și de pietre dubioase, scoici montante pe socluri şi mai multe nuci de cocos și bucăți de plexiglas decât voi vedea toată viaţa. Eu mi-am explicat doar pietrele, pentru că bunicul era geolog, dar restul era un mister.

Publicitate

Așa că i-am cerut părerea curatorului de artă Eugen Rădescu, ca să aflu ce spune cineva avizat despre arta pe care o am în casă. Mi-a explicat: „Spre un arte povera, în călușul postmodernității". În caz că eşti ca mine şi n-ai cine ştie ce cultură artistică, arte povera este o mișcare în conflict cu arta tradițională, care apelează la materiale „sărace", pământ, lemn, fier, zdrențe, plastic, deșeuri industriale, cu intenția de a elibera societatea de conformismul semantic. „Când le-­am văzut, am încercat să­-mi dau seama ce sunt. Apoi m-­am gândit la ce a fost în mintea celui care le-­a creat. Apoi am închis Preview, l­-am redeschis și le­-am mai văzut o dată. Unele aduc a ceas, altele a radio Serena, niște chipuri și o sculptură. Claro, nu e nici abstracționism și nici minimalism, e o formă naturală de creare de ambient: echilibrat, simplu, îndreptat spre natură, spre folosirea limitată şi raţională a resurselor, mai ales când acestea sunt la îndemână, la muncă", mi-a spus Eugen.

Am aflat stilul artei, dar tot nu ştiam mai multe despre locul de unde a venit, până nu i-am cotrobăit bătrânului prin acte şi am reuşit să-i fac un scurt istoric. Născut dintr-un tată militar german şi o mamă româncă, bunicu' a fost dat afară din şcoală de comunişti, cum se întâmpla cu mulţi copii de nemţi. Am găsit nişte notificări de la şcoală, în care i se spunea răspicat că nu mai are voie să vină la ore, în dulcele stil bolşevic. La ţară a lucrat câţiva ani ca tâmplar sau cel puţin asta am înţeles din nişte jurnale d-ale lui, care erau scrise destul de superficial, cu liniuţă.

Publicitate

Apoi a venit Ceauşescu la putere, s-a mai relaxat regimul faţă de nemţi. Dar bunicul Paul tot a trebuit să-şi schimbe numele de familie, ca să facă Facultatea de Geologie, unde a terminat şef de promoţie datorită talentului său incredibil de a descoperi pietre rare în excursii de studiu sau cel puţin aşa am înţeles dintr-o vedere de-a lui către maică-sa.

De acolo, a ajuns cumva să proiecteze mine şi între proiectele lui intră şi planurile pentru cea de la Roşia Montană, pe care o să le păstrez ca amintire a tuturor relatărilor de la proteste Uniţi Salvăm pe care le-am făcut. Mineritul l-a marcat destul de puternic, pentru că o mare parte a decoraţiilor din casă sunt roci găsite de el şi jucării care imită lămpi şi felinare miniere. Tăică-miu îmi povestea că, atunci când era mic, bunicul Paul îi făcuse nişte târnăcoape şi ciocane miniaturale, periculos de ascuţite, cu care să se joace de-a minerul. Mi s-a părut ironic că şi eu în copilărie mă jucam de-a Minerii şi Jandarmii, care era un fel de Hoţii şi Vardiştii din curţile şcolilor bucureştene prin anii '90, când veneau Mineriadele.

După nenumărate proiecte de exploatare de succes, bunicu' a fost premiat de partid într-o funcţie destul de lejeră, de curator al Muzeului de Geologie. De acolo, a început să călătorească prin străinătate, să viziteze alte muzee şi să colecţioneze roci rare, scoici şi vederi, că din ele ştiu toate astea. Într-o călătorie în Iran, spunea că a prins gustul pentru artă, aşa că s-a apucat să-şi facă propriile creaţii din plexiglasul folosit la machetele miniere, dar şi la exponatele din muzeu. Treptat a ajuns să facă chestii din ce în ce mai complexe, în care se folosea şi de tâmplăria învăţată de la ta-su, şi de rocile procesate prin tehnici de minerit, şi de talentul său de proiectant, şi aşa am ajuns cu o casă ca un mausoleu dement al creativităţii comuniste.

Publicitate

La pomana bunicii, o rudă necunoscută, care venise doar să mănânce moca şi să-mi fure scrumierele, mi-a explicat că bunicu' Paul era un excentric. Avea mulţi prieteni sirieni şi palestinieni de la care ar fi luat opiu, care-l inspira în creaţiile sale, care ar fi ajuns chiar să fie expuse într-un muzeu minier din Baia Mare. Nu am găsit dovezi pentru niciunele din lucrurile astea, dar rămâne faptul că el a murit de cancer pulmonar de la prea multă pipă.

Singurul meu regret este că nu l-am cunoscut deloc pe acest hipster comunist al familiei Popescu, această oaie neagră despre care nu ştia nimic nici propriul fiu. Dacă aş putea să trec peste vălul morţii, l-aş întreba: „Tataie, de unde naibii ai făcut rost de atâtea nuci de cocos pe vremea lui Ceaşcă?!"

Citește mai multe despre bunici:
Bunicul făcea artă psihedelică pe vremea lui Ceașcă
Ce cred bunicii despre hip-hop-ul românesc
Drogurile bunicilor: jufa și lapte de buhă

Nuca de cocos este un laitmotiv al operei lui Paul Popescu, după cum se vede şi-n acest sfeşnic. Chestia striată e o lumânare şi ambele sunt rotative. Nimic mai romantic pe lumea asta.

Pe lângă pietre, avea şi o colecţie sănătoasă de scoici, pe care le monta în nişte poziţii care nu sugerează deloc un complex freudian legat de vagin. Nu, nu.

Da, ştiu, e o piatră în casa unui geolog. Nimic special. De fapt, e o bucată de zgură din furnal, d-aia are inflexiunile alea curcubeice pe care le are şi uleiul de motor în bălţi.

Vaporaşul este susţinut de o ascuţitoare de plastic, iar icebergii sunt, ai ghicit, din plexiglas.

Coralii jucau un rol special în arta lui, probabil pentru că îi lua odată cu pietrele din excursii. Şi se face o paralelă mişto între rocile din adâncul mării şi cele din adâncul minei.

Un coral într-un ceas deşteptător. O analiză a trecerii timpului şi a apusului naturii în faţa evoluţiei omenirii, reprezentată aici prin plexiglas.

Asta este o operă eşuată de-a lui, un fel de mistreţo-furnicar satanic. Avea şi picioare făcut din ghinde, dar s-au rupt. Se vede că nu era biolog, să ştie că mistreţii mănâncă ghinde.

Aici ai o porţie de rapane transformată într-un toreador cu musculatură de culturist.

Mercur în trei faze. Minereu, minereu tocat și metal lichid, pe care probabil nu am voie să-l deţin în afara unui termometru.

Este o instalaţie formată dintr-un felinar minier şi o rocă, ambele puse sub nişte lupe de plexiglas. Opera sugerează lupta spirituală care se dă în sufletul geologului între iubirea de pietre şi lipsa aparaturii cu care să le extragă.

Asta este o lampă metalică, în formă de felinar. Deci o lampă într-o lampă, un fel de lampception. Ca orice altă operă de-a bunicului, e defectă. Dar are un fel de miniciocan pneumatic îndesat într-un car plin de tutun de mestecat, care miroase absolut dezgustător.

P-asta am numit-o „Din nuci se naşte-o nucă.” O instalaţie dedicată muncii în echipă.