Pe Paul Popescu, bunicul din partea tatălui, nu l-am cunoscut, c-a murit prin '91, când eram atât de mic, că memoram doar cum să nu fac nevoile în dulap. Bunica nu m-a iubit, așa că nu le-am vizitat apartamentul până acum o lună, când ea a murit şi eu am moştenit locuința cu tot ce e în ea. Când m-am dus să-mi revendic noua moşie, am dat de un fel de muzeu absurd: zeci de lustre colorate și de pietre dubioase, scoici montante pe socluri şi mai multe nuci de cocos și bucăți de plexiglas decât voi vedea toată viaţa. Eu mi-am explicat doar pietrele, pentru că bunicul era geolog, dar restul era un mister.
Publicitate
Așa că i-am cerut părerea curatorului de artă Eugen Rădescu, ca să aflu ce spune cineva avizat despre arta pe care o am în casă. Mi-a explicat: „Spre un arte povera, în călușul postmodernității". În caz că eşti ca mine şi n-ai cine ştie ce cultură artistică, arte povera este o mișcare în conflict cu arta tradițională, care apelează la materiale „sărace", pământ, lemn, fier, zdrențe, plastic, deșeuri industriale, cu intenția de a elibera societatea de conformismul semantic. „Când le-am văzut, am încercat să-mi dau seama ce sunt. Apoi m-am gândit la ce a fost în mintea celui care le-a creat. Apoi am închis Preview, l-am redeschis și le-am mai văzut o dată. Unele aduc a ceas, altele a radio Serena, niște chipuri și o sculptură. Claro, nu e nici abstracționism și nici minimalism, e o formă naturală de creare de ambient: echilibrat, simplu, îndreptat spre natură, spre folosirea limitată şi raţională a resurselor, mai ales când acestea sunt la îndemână, la muncă", mi-a spus Eugen.
Am aflat stilul artei, dar tot nu ştiam mai multe despre locul de unde a venit, până nu i-am cotrobăit bătrânului prin acte şi am reuşit să-i fac un scurt istoric. Născut dintr-un tată militar german şi o mamă româncă, bunicu' a fost dat afară din şcoală de comunişti, cum se întâmpla cu mulţi copii de nemţi. Am găsit nişte notificări de la şcoală, în care i se spunea răspicat că nu mai are voie să vină la ore, în dulcele stil bolşevic. La ţară a lucrat câţiva ani ca tâmplar sau cel puţin asta am înţeles din nişte jurnale d-ale lui, care erau scrise destul de superficial, cu liniuţă.
Publicitate
Apoi a venit Ceauşescu la putere, s-a mai relaxat regimul faţă de nemţi. Dar bunicul Paul tot a trebuit să-şi schimbe numele de familie, ca să facă Facultatea de Geologie, unde a terminat şef de promoţie datorită talentului său incredibil de a descoperi pietre rare în excursii de studiu sau cel puţin aşa am înţeles dintr-o vedere de-a lui către maică-sa.
De acolo, a ajuns cumva să proiecteze mine şi între proiectele lui intră şi planurile pentru cea de la Roşia Montană, pe care o să le păstrez ca amintire a tuturor relatărilor de la proteste Uniţi Salvăm pe care le-am făcut. Mineritul l-a marcat destul de puternic, pentru că o mare parte a decoraţiilor din casă sunt roci găsite de el şi jucării care imită lămpi şi felinare miniere. Tăică-miu îmi povestea că, atunci când era mic, bunicul Paul îi făcuse nişte târnăcoape şi ciocane miniaturale, periculos de ascuţite, cu care să se joace de-a minerul. Mi s-a părut ironic că şi eu în copilărie mă jucam de-a Minerii şi Jandarmii, care era un fel de Hoţii şi Vardiştii din curţile şcolilor bucureştene prin anii '90, când veneau Mineriadele.După nenumărate proiecte de exploatare de succes, bunicu' a fost premiat de partid într-o funcţie destul de lejeră, de curator al Muzeului de Geologie. De acolo, a început să călătorească prin străinătate, să viziteze alte muzee şi să colecţioneze roci rare, scoici şi vederi, că din ele ştiu toate astea. Într-o călătorie în Iran, spunea că a prins gustul pentru artă, aşa că s-a apucat să-şi facă propriile creaţii din plexiglasul folosit la machetele miniere, dar şi la exponatele din muzeu. Treptat a ajuns să facă chestii din ce în ce mai complexe, în care se folosea şi de tâmplăria învăţată de la ta-su, şi de rocile procesate prin tehnici de minerit, şi de talentul său de proiectant, şi aşa am ajuns cu o casă ca un mausoleu dement al creativităţii comuniste.
Publicitate
La pomana bunicii, o rudă necunoscută, care venise doar să mănânce moca şi să-mi fure scrumierele, mi-a explicat că bunicu' Paul era un excentric. Avea mulţi prieteni sirieni şi palestinieni de la care ar fi luat opiu, care-l inspira în creaţiile sale, care ar fi ajuns chiar să fie expuse într-un muzeu minier din Baia Mare. Nu am găsit dovezi pentru niciunele din lucrurile astea, dar rămâne faptul că el a murit de cancer pulmonar de la prea multă pipă.Singurul meu regret este că nu l-am cunoscut deloc pe acest hipster comunist al familiei Popescu, această oaie neagră despre care nu ştia nimic nici propriul fiu. Dacă aş putea să trec peste vălul morţii, l-aş întreba: „Tataie, de unde naibii ai făcut rost de atâtea nuci de cocos pe vremea lui Ceaşcă?!"Citește mai multe despre bunici:
Bunicul făcea artă psihedelică pe vremea lui Ceașcă
Ce cred bunicii despre hip-hop-ul românesc
Drogurile bunicilor: jufa și lapte de buhă
Bunicul făcea artă psihedelică pe vremea lui Ceașcă
Ce cred bunicii despre hip-hop-ul românesc
Drogurile bunicilor: jufa și lapte de buhă