​E mai important ca niciodată să fim șocați de artă

Iconoclaștii și-au imaginat întotdeauna tot felul de moduri de a ataca operele de artă de-a lungul anilor, de la proiectarea de vom​ă cu jeleu colorat și glazură de prăjituri pe Compoziție cu Roșu, Albastru și Galben a lui Piet Mondrian până la împușcarea un​ei picturi a lui Leonardo Da Vinci cu Fecioara și Pruncul din Galeria Națională. Uneori arta e atacată pentru e faimoasă, alteori pentru că e ofensatoare.

Chiar acum, înainte de Crăciun, expun în Londra mai mulți artiști cărora le place să ofenseze. În bătrânul decor al Academiei Regale are un show solo artistul pop britanic în vârstă de 77 de ani Allen Jones – probabil ai văzut pe net posterele cu Kate Moss într-un costum de bro​nz – care a atras criticile multora încă din 1969, când și-a expus pentru prima oară sculpturile care reimaginau femeile sub formă de mobil​ier.

Când aceste manechine controversate, îndoite în formă de Scaun, Cuier de Pălării și Masă, îmbrăcate în haine fetiș, au fost expuse la Institutul de Arte Contemporane în 1978, s-a aruncat în ele cu bombe puturoase. Când una dintre ele a fost prezentată în muzeul Tate Britain în 1986, cineva i-a topit fața cu un diluant de vopsea coroziv.

În mod asemănător, un trio de artiști care au devenit faimoși în anii '70 și '80 și ale căror lucrări au fost atacate sau interzise în repetate rânduri – Richard Prince, Paul McCarthy și Andres Serrano – sunt incluși în expoziția de grup de la Galeria Saatchi Post-Pop, East Meets West, care ne invită să aruncăm o privire înapoi în epoca de aur a artei-șoc.

Pe un perete atârnă posibil cea mai blasfemiatoare fotografie făcută vreodată, Immersions (Isus în Pișat), a lui Andres Serrano, din 1987, care prezintă o statuetă cu Iisus pe cruce scufundată într-un pahar plin cu urina artistului. Serrano pare un tip bolnav. Dar asta nu înseamnă că are o minte bolnavă. Nu e un adulator al Satanei sau un psihopat – e doar un artist care încearcă să provoace o reacție.

În mod deloc suprinzător, decizia lui Serrano de a-i face un duș auriu mântuitorului nostru chiar a trezit reacții puternice. În America a fost denunțat de senatori și a primit amenințări cu moartea. În Melbourne, lucrarea Iisus în Pișat a fost atacată cu ciocanul. În Avignon, aproape o mie de fundamentaliști catolici a marșat pe străzi în semn de protest împotriva ei, iar unul dintre ei a tăiat fotografia. În Lund, i-a fost distrusă întreaga expoziție de către un grup de naționaliști suedezi m​ascați înarmați cu topoare și furci, care și-au filmat furia iconoclastă și au încărcat-o pe YouTube însoțită de o coloană sonoră cu death-metal scandinav.

Bineînțeles, nimeni n-a atacat Iisus în Pișat în Londra. Pur și simplu nu e genul ăla de oraș. Ba chiar e considerată o lucrare depășită în lumea artiștilor de azi. Arta-șoc provoacă o reacție dramatică, senzaționalistă, și nu una intelectuală, așa că nu e considerată cool din cauza asta.

Nici Spaghetti Man, din 1993, a lui Paul McCarthy nu prea mai trezește reacții ezoterice. Acum tronează amenințător pe coridorul galeriei Saatchi, un manechin cât un om cu față de iepure și un falus nesfârșit care se scurge pe podele și se desfășoară în fața noastră. E sinistru. E dubios. Mai ales că e poziționat lângă o fereastră care dă în curtea unei școli primare și te duce cu gândul la un iepuraș de Paști oribil care bântuie coșmarurile copiilor bogați. Spaghetti Man rămâne în continuare o lucrare șocantă.

Charles Saatchi a flirtat dintotdeauna cu controversele. La urma urmei, el e tipul care a cumpărat portretul Myrei Hindle făcut din amprentele mâinilor unor copii – o pictură atât de șocantă încât a fost vandalizată de do​uă ori într-o singură zi în 1997. Un vizitator a aruncat cu cerneală pe ea în Academia Regală, altul a împroșcat-o cu ouă la Fortnum & Mason. E o operă de artă atât de nepopulară încât până și Myra Hindley a scris din închisoare o scrisoare în care s-a plâns că nu-i convine.

Saatchi e un tip căruia îi place publicitatea. Îi place arta șocantă care-și face reclamă singură fără prea mare efort. Îi place la fel de mult cât îi place de Margaret Thatcher. Înspre ultimele camere, expoziția coboară în lumea artei pornografice dark cu lucrări de Cindy Sherman, Linder Sterling și Richard Prince, care - la fel ca atâtea alte lucruri în viață – sunt oarecum îngrozitoare și totuși excitante.

Genul acesta de artiști își trag seva din imagini controversate, dar artiștii mai tineri și mai cool din ziua de azi – cei care sunt lăudați și prea intelectuali și fițoși ca să-și prezinte lucrările la Galeria Saatchi – preferă să lucreze într-o manieră mai nuanțată. De exemplu, scurtmetrajul lui James Richards, Rosebud, care e prezentat la expoziția Turner Prize, interferează filmări cu cărți cenzurate din care toate imaginile cu pizde, puli sau găoaze au fost scrijelite cu minuțiozitate de către o bibliotecară japoneză nemulțumită, cu filmări contemplative cu râuri, flori și natură. Artistul încă e interesat de subiectul dorinței sexuale, dar îl abordează într-un mod foarte diferit.

Rosebud e excelent, chiar este, dar îți ia ceva să-l poți aprecia. Nu e accesibil instant tuturor. În schimb, arta-șoc e accesibilă tuturor, pentru că provoacă o reacție instant – chiar dacă una de dezgust. E adevărat că societatea are nevoie de artă grozavă care să hrănească spiritul, dar are nevoie și de artă care să te facă să alergi la alimentară să cumperi niște ouă să arunci în ea.

Trăim într-o lume în care a slăbit până și noțiunea capacității de a șoca. Adevărul e mai ciudat – și mai înspăimântător - decât ficțiunea din moment ce, la câteva săptămâni, mai apare online câte un videoclip de la ISIS cu o decapitare. Și atunci cum mai pot face artiștii artă care să șocheze?

O modalitate ar fi – cum ne-a arătat Paul McCarthy anul acesta – să instalezi un butt-plug gonflabil imens și verde pe post de brad de Crăciun în piața Vendome din Paris. Un trecător a fost așa de furios pe artistul de 69 de ani încât i-a tras o palmă. „Mai întâi aflu că nu există Moș Crăciun, și acum se pare că și bradul de Crăciun e un dildo gargantuan pentru cur", și-o fi zis săracul om.

În aceeași noapte, niște vandali au dezumflat sculptura și au smuls-o de unde era ancorată.

O altă modalitate e performance-ul șocant în public. Cel mai priceput la asta e fără dubiu, Mark McGowan, care e, de fapt, un taximetrist londonez pe care Steve Wright l-a descris ca fiind „cel mai bolnav psihopat disperat după atenție".

Mark McGowan în Balerina Porc.

Deși e criticat și respins de lumea artei profesioniste – sincer să fiu, pare destul de dement – McGowan e renumit pentru performance-uri îndrăznețe precum Artist Eats Fox, 2004, pentru care a prăjit la foc mic și a mâncat o vulpe în semn de protest față de fixația publicului pe faptul că guvernul a interzis vânătoare de vulpi și față de prioritățile prost plasate ale societății.

Cu alte ocazii, a devorat o lebădă și un câine corgi – ultimul live la stația de radio de artă Resonance FM – ca să protesteze împotriva comportamentului Familiei Regale. (Cu referire la un incident din 2007 în care prințul Phillip a asistat la o scenă în care unul dintre colegii lui de vânătoare a bătut o vulpe cu o bâtă.)

„Am recurs la arta performance-ului pentru că mi se pare un mediu mai accesibil pentru a exprima ceea ce vreau", a spus el pentru BBC. „Vreau să aduc arta în stradă, nu s-o expun la Galeria Națională."

În acest scop, McGowan a catapultat odată o bunicuță de 71 de ani (cu consimțământul ei) într-o rachetă din lemn pe Peckham Road, ca să atragă atenția asupra pensionarilor neglijați.

Într-adevăr, timpurile disperate cer măsuri disperate. Pentru a marca Ziua Internațională a Muncii în 2007, colectivul artistic radical din Rusia, Voina, a aruncat multe pisici peste tejghea la McDonald's, ca să le înveselească după-amiezile plictisitoare angajaților. Anul următor, în semn de protest față de faptul că Dmitri Medveev a câștigat alegerile, zece dintre artiști au organizat o orgie în Muzeul de Biologie din Moscova. Nu mai știu de ce, dar sigur mi-a atras atenția.

Vina s-a împărțit în mai multe facțiuni, dintre care una este Pussy Riot. Membrele grupului au declarat că pot atrage atenția lumii doar prin încălcarea legii și organizarea de spectacole șocante. Și chiar au reușit, cu performance-ul lor punk în Biserica Ortodoxă Rusă, care le-a băgat în închisoare.

Astăzi, o operă de artă poate fi orice. Dar unul dintre rolurile ei e să ne șocheze și să ne provoace. Cu toții putem beneficia de pe urma lucrurilor mari, impresionante și dubioase. Toți avem nevoie de o orgie la muzeu sau de o vulpe prăjită ca să ne păstrăm atenția alertă în fața posibilităților vieții și poate că industria artei are nevoie de un dildo de cur monumental ca să nu dispară cumva în propriul ei cur. E un tonic excelent pentru o lume care se transformă, pe zi ce trece, în căcat.

@deankissick

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre artă:
Unde e limita dintre artă și perver​siune? Bunică-miu era un hipster comunist și i-a​m moștenit toată arta dubioasă Bunicul făcea artă psihede​lică pe vremea lui Ceașcă Artă controversată: Alexandr​u Rădvan