Cum vindeau comuniștii etnici germani RFG-ului

Traficul de cetățeni români de etnie germană, care-au fost transferați constra-cost între Republica Socialistă România (RSR) și Republica Federală Germană (RFG) între 1968 și 1989, a fost rezulatul unor politci de stat ale RFG și ale unor calcule mai mult financiare decât politice, ale lui Nicoale Ceaușescu. Documentarul regizorului Răzvan Georgescu, care rulează astăzi la Cinematecă, sala Paul Călinescu, de la ora opt,ne retrocedează o parte din istoria noastră și ne împinge spre niște gânduri deloc confortabile despre limitele democrației și ale dreptului. Am vorbit cu Răzvan despre câteva dintre detaliile pe care le arată și întrebările pe care le stârnește Pașaport de Germania, documentarul produs de HBO România.

Trailer Trading Germans / Sept 2014 from Hi Film Productions on Vimeo.

VICE: Din câte am ținut eu minte, între 1939 și 2014 numărul etnicilor germani a scăzut de la opt sute de mii la 40 de mii. Sunt cifre corecte?

Da, cam acestea sunt cifrele. Astăzi trăiesc aproximativ 38 000 de germani în România.

Cum au pornit lucrurile? A fost politica RFG de a-și repatria cetățenii o chestiune de principiu sau o manevră politică?

Gândește-te că Germania a asimilat imediat după Cel de-al Doilea Război Mondial, cam 12-14 milioane de refugiați, majoritatea etnici germani din Estul Europei. Cei trei sute de mii de germani din România veniți mai târziu („Spätaussiedler") sunt totuși o cifră mică, dar substanțială din punct de vedere al culturii, limbii și istoriei lor.

În articolul 116 din consituția germană este stipulat că orice om cu sânge german în vine, indiferent prin ce colț al lumii trăiește, are automat dreptul la cetățenia germană și ca atare, are dreptul de a trăi în Germania și de a beneficia de toate drepturile conaționalilor săi și de a fi ocrotit de către statul german.

Emigrarea nemților din România trebuie privită și în contextul istoric de „Ostpolitik", acea politică de deschidere spre statele comuniste din Estul Europei inițiată de Germania. România a fost prima țară din blocul comunist care a profitat de momentul istoric și care a reluat relațiile diplomatice cu Germania în ianuarie 1967. Aceasta a dus la înțelegeri avantajoase pentru România și la suficientă încredere între cele două state, în așa fel încât începând cu 1968 să poată exista acordul confidențial de permitere a emigrării germanilor din România contra cost. Un caz unic în istoria Războiului Rece.

Din câte știu, am vândut și evrei statului Israel. Ai investigat cumva și aspectul ăsta al traficului guvernamental de persoane? Crezi că se pot face paralele?

Vânzarea evreilor a precedat operațiunea cu etnicii germani, dar negociatorii români au fost în parte cam aceiași. Un precedent, alta metodă. În cazul evreilor lucrurile au fost mai puțin evidente. La început, se permitea emigrarea în Israel contra unor investiții economice sau livrări de produse. Dacă am reținut corect, s-a livrat chiar o fermă modernă de curcani. Statul român a permis și ajutorarea comunităților de evrei din țară.

Dimensiunile transferului de populație în cazul etnicilor germani au fost mult mai ample, au presupus sume mai mari (n.r. - un etnic german costa între șase și 12 mii de euro) și au avut această componentă de acord confidențial, dar oficial, bine reglementat și de durată (22 de ani) între cele două state, RFG și România. Pentru cazul vânzării evreilor vă recomand filmul lui Radu Gabrea Evrei de vânzare.

Există în film menționarea unor liste de plecare/pașaport, pentru care cetățenii mituiau milițienii, ca să prindă un loc mai în față. Câți nemți plecau în medie pe an? Cine avea, teoretic vorbind prioritate din partea RSR la plecare?

În baza acordului confidențial („Vertrauliche Vereinbarung"), partea românească întocmea listele cu acei germani care își articulaseră dorința de emigrare printr-o cerere și care primiseră pașaport de Germania și părăsiseră țara. Partea germană verifica și confirma sosirea nemților din România în lagărul de tranzit din Nürnberg. De-abia după verificarea listelor, Germania plătea conform acordului sumele stabilite pe cap de om, dar și biletul de tren al fiecăruia pe distanța București-Nürnberg. Se plătea retroactiv, indiferent de cum ajunseseră în țară, sărind granița, rămânând acolo cu ocazia vreunei deplasări sau prin emigrare oficială. Ba mai mult, nedorind să încurajeze divorțurile, statul german plătea și pentru cetățenii români căsătoriți cu etnici germani. Ceva foarte scump pentru RFG. În anii `80, numărul aprobărilor de emigrare se ridica la 11 000 de etnici germani pe an.

Avea Germania și alt motiv să cumpere etnici germani, cum ar fi lipsa forței de muncă?

Este adevărat că în 1973 guvernul a inițiat politica de încetare a atragerii forțelor de muncă din Turcia, Spania, Grecia și Portugalia. Dar asta nu a influențat cu nimic sprijinirea emigrării germanilor din România și Estul Europei. Erau categorii distincte. Pentru Germania a primat aspectul umanitar și solidaritatea cu etnicii germani din afara granițelor. La fel de neclintită a fost și în anii `80, când țara se confrunta cu un somaj crunt și o criză economică. Nici atunci, deși imigrările nu erau populare în societatea germană, fluxul germanilor din România sau alte țări nu s-a oprit, ba dimpotrivă s-a amplificat. Toate guvernele Germaniei, indiferent de culoarea lor politică, nu au pus la îndoială politica de „reunificare a familiilor", care nu era altceva decât fațada oficială, internațional acceptată pentru politica de repatriere a conaționalilor lor.

Ce-i interesa mai mult pe conducătorii RSR: banul sau scoaterea din peisaj a unei minorități capabilă de dizidențe reale?

În negocierea condițiilor și prețurilor germanilor, partea românească a fost condusă în primul rând de interese economice. Era vremea când fiecare cent se ducea în conturile pentru plata datoriei externe. În acel context, miza etică nu conta. După cum s-a dovedit, o eroare gravă. La sfârșitul anului 1989, cancelarul Kohl l-a rugat pe negociatorul german Dr. Hüsch să încerece să îi scoată pe toți germanii din România, deorece se prefigurau schimbări profunde și violente, iar Kohl nu dorea ca nemții din România să fie prinși la mijloc. Ceaușescu a refuzat și a anulat acordul confidențial pe 2 decembrie 1989. Coincidență sau nu, în același an România își plătise toate datoriile externe. Coincidență sau nu, în aceeasi lună, Ceaușescu a fost executat.

Nu-i ceva profund imoral în susținerea financiară a unui regim pe cale să colapseze?

Acțiunea de emigrare a etnicilor germani din România nu poate fi privită și clasată dintr-o perspectivă morală clară. După cum spunea ministrul de externe german Hans Dietrich Genscher: „Dacă vrei să ajuți și să-ți îndeplinești misiunea, atunci trebuie să negociezi cu cel care are puterea să îți sprijine demersul." În România această persoană era Ceaușescu. Da, Germania a fost acuzată că s-ar fi preocupat exclusiv de germanii din România, cu prețul de a-l sprijini prin miliardele lor pe Ceaușescu. Dar Germania a încercat în repetate rânduri în anii 80 să ajute întreaga populație din România prin colete, prin puncte de distribuire de alimente etc., și nu numai în zonele locuite și de germani, dar a întâmpinat întotdeauna refuzuri din partea statului român. La un moment dat, Ceaușescu, care refuza orice imixtiune în treburile interne ale României, a replicat că va accepta ajutor din Germania pentru poporul său, doar dacă și Germania va accepta ajutor din România pentru minerii șomeri sau nevoiași din zona Ruhr-ului. Cam acesta era nivelul.

În Pașaport de Germania, un milițian spune că banii plătiți de RFG intrau în Banca Română de Comerț Exterior. Sunt astea fondurile din care s-a înfruptat mai târziu, la modul folcloric, Dan Voiculescu, varan extraordinaire?

Eu nu m-aș avânta în astfel de „folclor". E speculativ, chiar dacă este îmbietor. Traiectoria a cel puțin 20% din fondurile plătite „oficial" de către Germania nu este elucidată. Restul se pare că s-au dus într-adevăr la plata datoriei externe. În orice caz, nu în buzunarele Ceaușiștilor. Ce s-a întâmplat cu banii colectați la negru rămâne un mister. Cei care ar trebui să știe au refuzat dialogul. Am rămas doar cu informația lui Bucur, milițianul, care nu este însă validată de o a doua opinie. Dar nu am motive să nu-l cred. Cert este că era o competiție acolo între Miliție și Securitate pentru monopolul colectării banilor la negru. Din această „râcă" veche, din ciudă, dar și din dorința de răzbunare, trăiește interviul lui Bucur.

Mai sunt și alți colegi jurnaliști care au căutat și mai caută să afle unde au ajuns banii. Până acum s-au lovit de un perete de tăcere și ei. Miza filmului meu însă nu stă taman în acest răspuns, deosebit de interesant dealtfel.

Un nene s-a întors ca să facă agricultură bio în Transilvania. Câți s-au întors, de fapt?

Nu știu. Întoarcerea germanilor în România nu este și nu va fi în viitorul apropiat un fenomen de masă. Există însă cazuri de ne-adaptare la viața pe partea însorită a cortinei de fier și există în documentar interviuri despre asta.

Unii expun clar avanatajele: cunoșteau limba și cultura, obțineau actele și cetățenia super-rapid, aveau ajutor de șomaj pentru job-urile pe care le avuseseră în România. Dar în afară de dorul de casă, care erau de fapt problemele?

Germanii din România s-au adaptat și s-au integrat în general extrem de iute și de bine în Germania, țara strămoșilor lor pe care ei nu o cunoșteau decât din povești. „Problema" lor era mai complexă. Germanii se aflau de peste 850 de ani în România, își puteau urmări arborele genealogic pâna în secolul al XII-lea. Ori să fii tu generația care întrerupe această continuitate, nu este ușor. Pot fi considerați norocoși, c-au profitat de această crăpătură în Cortina de Fier și au scăpat de comunism. Dar nemții nu au plecat ușor și au făcut-o doar după ce își pierduseră orice speranță. Privit cu luciditate, acest fapt ne poate ajuta și pe noi românii să înțelegem ceva despre noi și despre modul în care ne raportăm la concetățenii noștri.

Ai citat în film poezie germană scrisă în Transilvania. Ce-mi zici despre impactul pe care plecarea unor intelectuali l-a avut asupra vieții culturale din Ardeal?

Plecarea nemților a lăsat un gol mare resimțit dureros în Ardeal și în Banat. Și totuși, prin plecarea lor, ni i-am apropiat într-un fel din nou, ni i-am asumat în absență. Iar pentru cei plecați, emigrarea a fost o șansă de a răzbi cum nu ar fi reușit să răzbească altminteri. Două premii Nobel în ultimii cinci ani din rândurile comunității șvabilor din Banat răscumparați de Germania sunt un motiv de mândrie atât pentru România cât și pentru Germania. Iar dovada că germanii din România încă ne mai bântuie regretele și speranțele este faptul că România și-a ales un președinte din rândul comunitățiii sașilor, unul din puținii ne-plecați.

Mai citește despre comuniști:

​Viața de zi cu zi în România comunistă ​ ​Modernism Socialismul trebuie prezervat la fel de bine ca arhitectura interbelică ​ ​Rockerii din Caracal se luptau pentru muzica lor