Ce s-ar întâmpla în lume dacă Rusia și Europa ar intra în război

(Fotografie de fundal: Alexander Zemlianichenko/AP/Press Association Images; Putin: Kremlin.ru)

Europa - un continent căruia, din punct de vedere istoric, nu i-a plăcut nimic decât războiul pe față - se bucură acum de o perioadă de stabilitate fără precedent. Timp de 72 de ani, cu excepția unor conflicte regionale și civile răzlețe, a fost pace. E o epocă de aur.

Dar pacea nu e inevitabilă. Dacă ai impresia că Europa nu se poate afunda din nou într-o ceartă ca de bețivani la ora închiderii, să știi că nu ești primul care crede asta. Unii au visat la chestii similare în timpul Concertului European de la jumătatea secolului al XIX-lea și apoi din nou în cele patru decenii de calm care au urmat conflictului franco-prusac din 1870-1871. Acea a doua perioadă s-a încheiat cu Primul Război Mondial. Așa că și-au cam luat țeapă atunci.

Oare și noi ne vom lua țeapă în ce privește proximitatea conflictelor de mase din secolul XXI?
Unii zic că da. Experții în securitate investighează din ce în ce mai frecvent scenariile în care o Rusie mult fortificată pe de-o parte și aliații europeni ai NATO pe de alta trec de la tensiuni diplomatice la a se pălmui de-a dreptul. Asta, ne zic ei, e puțin probabil. Dar dacă evenimentele globale din ultima vreme ne-au învățat ceva e că improbabil nu-nseamnă și imposibil. De fapt, toate cele de mai sus s-ar putea întâmpla în trei pași îngrijorător de simpli.

Unu: Donald Trump își duce aluziile până la capăt și scoate SUA din NATO. Doi: un Vladimir Putin cu-atât mai îndrăzneț se hotărăște să se servească cu țările baltice - Lituania, Letonia și Estonia - despre care crede de ceva vreme c-ar trebui să facă parte din Rusia. Trei: având în vedere că statele astea sunt membre NATO din 2004, restul alianței - Marea Britanie, Germania, Franța și tot restul - le sar în ajutor.
Rezultatul? „Hiroshime și Nagasakii peste tot", și-a dat cu presupusul oficialul rus Vladimir Jirinovski când a fost întrebat despre varianta asta anul trecut.

Deci nu-i tocmai ideal.

Dar oare Rusia și Europa chiar s-ar putea pune pe treabă? Și, dac-ar face-o, cum ar ieși, până la urmă? Fii pe fază: după cum mi-a spus mie Keir Giles, membru asociat al think-tank-ului britanic pe probleme de politică externă Chatham House, „nu prea există vești bune."

Tensiunile dintre Rusia și Europa au fost întotdeauna la cote înalte. Chiar și-așa, neliniștea actuală e semn rău.

Pe de-o parte, Rusia tot face exerciții nucleare de proporții pentru 40 de milioane de cetățeni și trimite submarine în apele teritoriale ale altor state și face misiuni false de bombardament la marginea spațiului aerian britanic. Și nici anexarea forțată a unei părți din alt stat, Crimeea, nu e văzută ca un semn de bună vecinătate.

Cu toate astea, nici NATO nu s-ar da neapărat în lături de la a face un pic de zgomot. Alianța are aproape zece mii de soldați în țările care se învecinează cu Rusia și, în același timp, la ora actuală în Scoția se desfășoară un joc de război cu o durată de două săptămâni și cu participarea a mii de soldați și a 50 de aeronave. Statul inamic în repetițiile astea poartă adeseori un nume destul de lipsit de ambiguitate: roșii.

A spune că administrația rusească actuală s-ar deda un pic la o bucățică din țările baltice nu-i tocmai o presupunere rău-voitoare la adresa Rusiei.

Putin consideră că aceste foste state sovietice n-ar fi trebuit să devină independente niciodată: fiecare dintre ele are o populație numeroasă de ruși și porturi excelent poziționate din punct de vedere strategic. Clar nu-i convine că fac parte din NATO și vede că alianța a înconjurat Rusia.
„Dacă strângi un arc", a averizat acesta în 2014, „la un moment dat o să sară."

Dacă America iese din peisaj, saltul ăla ar putea să se-ntâmple pe loc.

„Ar acționa în țările baltice mai mult sau mai puțin instantaneu", spune Giles, care mai e și directorul Centrului de Cercetare în Studii de Conflict de la Oxfordshire. „Putin consideră că siguranța Rusiei necesită dominația sa asupra țărilor baltice. Dar trebuie să privim dincolo de asta. E greu să trasezi cu exactitate o graniță până la care cred rușii cei ambițioși că ar trebui să se extindă Rusia. Dar cu siguranță Polonia și Finlanda ar fi și ele incluse."

Un studiu din 2015 al institutului de cercetare american the RAND Corporation a conchis că ar fi nevoie de doar 60 de ore - practic, un weekend mai lung de petrecere a burlacilor la Tallinn – pentru ca Rusia să invadeze Lituania, Letonia și Estonia.

Cu toate astea, Giles consideră că semnele ar fi acolo cu ceva timp înainte. „Ar exista o sporire vizibilă a acoperirii acestor probleme în diplomația și mass media rusești, care-ar justifica o intervenție armată", spune el.

Mii de soldați s-ar aduna la graniță sub un pretext sau altul, gen o misune de menținere a păcii. În zilele premergătoare incursiunii, internetul din țara țintă fie ar fi închis, fie ar fi întrerupt de soldați specializați în telecomunicații. Sursele de alimentare cu energie ar ceda, iar bancomatele n-ar mai da bani. S-ar bloca semnalul de mobil și TV. Și poate cel mai rău semn ar fi că s-ar trimite mesaje personalizate către oficialii din opoziție, soldați și cetățeni, care ar crea confuzie și panică. În anumite cazuri, mesajele astea ar părea să vină de la persoane care se află deja în agenda telefonică a destinatarului.

„În circumstanțele potrivite, ar fi suficient", spune Giles. „Rusia n-are nevoie să treacă granițele cu tancul. Pot să însceneze o lovitură de stat fără prezență militară. Dezinformarea și revoltele civile ar putea să ducă la o schimbare de regim, în care un guvern client al Moscovei ar prelua puterea. Astfel, Rusia și-ar atinge obiectivele economice și de securitate."

Și dacă n-ar avea loc nicio astfel de schimbare de regim?

Închipuie-ți un război hibrid: toate cele de mai sus combinate cu o mutare abruptă a trupelor pe teritoriul țării. „Nu știm exact cum ar arăta o anexare, dar Rusia exersează scenariul ăsta", spune Giles. „Ce știm e că s-ar termina destul de rapid."

Odată ce eforturile diplomatice ar ceda, trista realitate e că un NATO fără SUA aproape sigur n-ar avea capacitatea militară de a câștiga un război cu Rusia.

Pentru moment, o să facem abstracție de armele nucleare și-o să ne limităm la armamentul convențional. Rusia are mai mult personal (numai cel în rezervă numără 2,5 milioane de indivizi) și mai mult echipament. E un singur stat, deci au un lanț de comandă mai eficient. Soldații sunt căliți în luptele din Ucraina și Siria. Iar după un deceniu de upgrade-uri militare în valoare de 40 de miliarde de dolari pe an, armele - cum ar fi Pantsir-S1, un tanc care poate să distrugă rachetele de croazieră, la propriu - sunt și ele superioare.

E, de asemenea, posibil, ca unii membri NATO să se retragă. Mai ales Turcia, având în vedere relația cordială dintre președintele Putin și președintele Recep Erdoğan. Asta înseamnă șase sute de mii de oameni - al doilea cel mai mare contingent după cel al SUA - lipsă.

Rezultatul ar fi că gașca NATO s-ar vedea pusă față-n față cu o decizie existențială: să se lupte și probabil să piardă sau, în scenariul ăsta, să renunțe la statele baltice.

Sau, după cum s-a exprimat Ian Shield, lector asociat în Relații Internaționale de la Universitatea Anglia Ruskin: „Variantele ar fi renegarea tratatului - ceea ce ar duce cu siguranță la dezintegrarea NATO și, probabil, prin extensie, a întregii ordini europene - sau participarea la un război cataclismic, care-ar ajunge la arme nucleare."

Practic, între ciocan și nicovală.

Dar să ne mai jucăm, totuși, și să zicem că NATO ține piept Rusiei. Cum s-ar desfășura ostilitățile?

Nu foarte bine pentru niciuna dintre tabere, zice Shields: „Pe orice câmp de luptă ar aduce anihilare - deși n-ar fi câmpuri de luptă cum am mai văzut până acum. Rachetele și artileria ar avea o rază mult mai mare de acțiune și mai multă precizie, ceea ce ar însemna că avanposturile inamice, infrastructura, depozitele de armament și chiar și orașe întregi ar putea să fie distruse de pe propriul teritoriu al atacatorului. Ar fi vorba de mai puține bătălii individuale, dar de distrugeri mult mai mari. Dacă niciuna dintre tabere n-ar da înapoi, bucăți întregi din Europa - e imposibil să știm care - ar fi făcute zob. Numărul de victime ar fi de neînchipuit."

Nici Marea Britanie n-ar fi în siguranță: Canalul Mânecii a devenit un șanț demodat, complet lipsit de speranță. „Aeronavele rusești nici n-ar trebui să intre în spațiul aerian britanic", spune Shields. „Ar putea să dea atacuri de precizie de la mare distanță."

Ambele tabere s-ar lupta să preia controlul mărilor din jurul Peninsulei Scandinave. Între timp, atacurile cibernetice ar putea să închidă infrastructura de transport, spitalele, mass media și utilitățile.

Principalul avantaj al Rusiei în tot măcelul ăsta ar fi dublu. În primul rând, pentru că are mai multe arme și mai mulți oameni, în principiu poate să-i dea înainte cu exploziile mai mult timp. În al doilea rând, are un teritoriu mai mare, ceea ce înseamnă că ar putea să absoarbă distrugerile mai bine: NATO ar putea să șteargă de pe fața pământului absolut toate structurile, la sute de kilometri adâncime pe teritoriul inamic, iar Moscova nici măcar n-ar avea vreo zgârietură.

După cum știe orice elev de clasa a șasea de la istorie, nu contează dacă ai șapte mii de arme nucleare (Rusia) sau 200 (Franța și Marea Britanie); calitățile lor cataclismice egalizează situația. Ideea e că apăsarea butonului roșu înseamnă DAR: Distrugere Asigurată Reciproc. Dacă una dintre părți începe să arunce cu focoase, cealaltă răspunde și ea la fel. Ambii adversari sunt șterși de pe suprafața pământului. Corect? Greșit.

„Rusia are ceva în arsenal ce occidentul n-are: arme nucleare tactice", explică Giles. „Nu sunt focoase din alea mari, care pot să facă orașe întregi una cu pământul, ci rachete care pot să distrugă câmpuri de luptă sau cartiere. Occidentul avea și el arme din astea, dar s-a descotorosit de ele. Deci unicul său răspuns la un atac nuclear tactic ar fi un atac nuclear complet. Ceea ce-ar fi păgubos tot pentru occident, pentru că așa și-ar asigura propria distrugere. Occidentului îi lipsesc câteva trepte din scara de escaladare a conflictului, pe care Rusia a inclus-o în propria strategie."

Cu toate astea, odată ce se ajunge la atacuri nucleare, totul devine imprevizibil: orașe șterse de pe suprafața pământului, milioane de morți. În punctul ăsta, chiar și cei mai avansați strategi se opresc din a mai gândi căi posibile.

Dacă ieșirea Americii din NATO ar fi poarta către Armaghedon, vestea cea bună e că pare din ce în ce mai improbabil. Trump probabil n-o să dea papucii alianței.

Asta nu doar pentru că asigură securitatea SUA; e și un avantaj politic și economic. Conferă Washingtonului influență în Europa și apără un continent vast și prosper, care - și asta e important - își cheltuiește majoritatea bogățiilor pe companii americane. Acestea fiind zise, poate merită să ne amintim că pacea în regiune chiar atârnă de niște fire de păr. Poate-ar fi mai bine să mai ieși pe-afară, să te joci.

Traducere: Ioana Pelehatăi