Chestii

Cum mi-am făcut dreptate după ce am pierdut un proces pentru viol

Tribunalele sunt recunoscute pentru tratamentul dur pe care-l aplică victimelor violului. Așa că eu am încercat altceva.
04 Mai 2017, 7:15pm
Fotografie via via Pixabay | User. WilliamCho

Abuzul sexual e o infracțiune greu de urmărit în justiție, în tribunalele penale. Supraviețuitorii care caută să-și facă dreptate ajung adeseori să fie dezamăgiți de ceea ce se dovedește a fi, de regulă, un proces de re-traumatizare. Nici eu n-am făcut excepție – în cazul meu, procurorul Coroanei și-a retras acuzația împotriva inculpatului, cu condiția să facă consiliere pentru boli cu transmitere sexuală.

Totul a început pe bancheta din spate a unei mașini cu o persoană pe care abia o cunoscusem. Într-o vineri seara din februarie ne-o trăgeam pentru prima oară, consimțit. Întotdeauna m-am văzut drept o persoană responsabilă, așa că, având în vedere că ne știam de numai trei săptămâni și eram, practic, străini, m-am asigurat că el poartă prezervativ, pentru că mă temeam de sarcină și de boli cu transmitere sexuală. Când i-a murit erecția, și l-a scos.

El mi-a cerut să-i fac felație, așa că eu i-am cerut să-și mai pună un prezervativ – n-a înțeles de ce. M-a ridicat și m-a întins pe spate. Eu am zis nu. S-a suit pe mine și am simțit că-și bage capul penisului înăuntru. Instinctul mi-a spus că trebuie să-mi amintesc că spusesem nu, așa că am spus explicit asta, de fiecare dată din cele trei ori când am repetat. Nu. Nu. Nu. El a râs de cât eram de speriată. Dac-ar fi vrut s-o facă, ar fi făcut-o deja. Eu i-am spus că iau anticoncepționale, dar că-l omor, în pula mea, dacă-și dă drumul în mine.

Și apoi m-a violat.

Citește și 40 de oameni s-au uitat cum o adolescentă e violată live pe Facebook, fără să sune la Poliție

Îmi amintesc că-n mintea mea era complet liniște când am ajuns acasă. M-am dus la baie, am făcut un duș atât de fierbinte că m-a ars și m-am dus la culcare. Mi-am petrecut weekendul cu fix atâtea ore de yoga cât am putut să duc, dar tot nu puteam să scap de sentimentul din stomac; tocmai se-ntâmplase ceva oribil și de căcat. Lunea următoare m-am trezit și am anunțat la serviciu că nu vin, sunt bolnavă. Apoi mi-am sunat medicul.

„Bună", am șoptit. „Tocmai am fost abuzată sexual și aș vrea să-mi fac analize pentru boli cu transmitere sexuală."

După ce s-a dus șocul inițial și și-a făcut loc panica, Google a devenit prietenul meu cel mai bun. Eram disperată să aflu ce alte variante mai am. Unul dintre primele rezultate pentru „abuz sexual Canada" de pe vremea aia era site-ul Comisiei de compensații pentru daune din cauze penale (CICB), un tribunal la nivel de provincie, cu sentințe, în care se judecă cereri de compensații financiare din partea victimelor infracțiunilor violente. E unul dintre cele opt tribunale la nivel de provincie al căror scop e să asigure rezoluții echilibrate în dispute civile.

Victimele pot să solicite compensare pentru durere și suferință, pierderea veniturilor și alte costuri asociate infracțiunii. Se acordă un maximum de 25 de mii de dolari pentru cei care depun cereri individuale, iar în cazurile cu mai multe victime, pragul maxim al sumei totale e de 150 de mii pentru fiecare cerere.

Nu prea știam la ce să mă aștept – pe net n-am prea găsit multe mărturii personale legate de experiența cu CICB-ul. De pe site părea destul de simplu: completezi formularul ăsta, aștepți să evalueze dosarul, te-aștepți la o audiere, iar apoi poate-poate o să-mi acorde compensare pentru suferințele prin care am trecut.

Citește și Trei copii violatori din România mi-au spus ce-a fost în capul lor când și-au agresat vecina

Pentru că dădusem o declarație la poliție care a rezultat în punerea sub acuzare a abuzatorului, am avut acces la o lucrătoare de caz, desemnată prin programul pentru asistență acordată victimelor și martorilor al ministerului procuraturii generale. Ea m-a ajutat să completez și să depun cererea de 15 pagini, la câteva luni după abuz. Odată ce s-a constatat că aplicația mea întrunește criteriile de eligibilitate, CICB-ul m-a pus să strâng rapoarte de la spital, de la consilieri și de la angajator, ca să-mi susțin afirmațiile.

CICB-ul îți cere detalii despre infracțiune, detaliile presupusului inculpat/inculpați, inclusiv adresa și relația cu victima, dacă infracțiunea a fost sau nu raportată poliției, statutul dosarului penal, în caz că există unul, și detalii despre daunele aduse victimei. Conform regulamentului CICB, presupusul inculpat/inculpați are dreptul să participe la proces, dacă alege să facă asta – de obicei participă de la distanță și nu se află în aceeași încăpere cu reclamantul.

Întrucât era la prima infracțiune și, să fim serioși, și pentru că era alb (de la procuratura Coroanei mi s-a spus că „nu arată ca genul de persoană care să umble tot timpul prin tribunale"), șansele să fie condamnat erau scăzute. Când mi s-a spus de la procuratură că a făcut un curs despre bolile cu transmitere sexuală, așa că s-au retras acuzațiile, am simțit cum se prăbușește lumea peste mine și am început să jelesc în biroul asistentei mele de caz. Evident, n-am fost surprinsă, dar povara dezamăgirii și conștiința faptului că nu va fi niciodată tras la răspundere în limitele maximale prevăzute de lege au fost aproape prea mult de dus.

CICB-ul a așteptat să se încheie latura penală a cazului meu înainte să-mi programeze cererea de audiere. Mi s-a spus că „presupusul abuzator" va fi înștiințat și va primi o copie a dosarului meu, cu toate datele mele personale redactate. Detectiva care mi-a cercetat cazul și a înaintat acuzarea avea să fie și ea citată ca martoră.

Deși eram conștientă de faptul că „presupusului abuzator" i se va da posibilitatea să participe, CICB-ul a uitat să-mi confirme că a fost de acord să depună mărturie, în ciuda faptului că se obligă să-ți spună asta. Ca atare, m-am dus la audierea aia nepregătită, fără avocat și singură.

Citește și Bărbații care-și scot prezervativele, pe furiș, în timpul sexului

Ulterior, am aflat că la centrele de criză pentru abuz sexual există uneori voluntari care-i pot însoți pe reclamanți la audieri. Reclamanții mai pot alege și să ia cu ei un prieten sau o rudă pentru susținere morală, sau, dacă au acces la așa ceva, pot să angajeze un avocat.

La începutul audierii, membrii CICB-ului care aveau capacitatea de a da sentințe au explicat cum vor lua decizia. Spre deosebire de tribunalele penale, care pun mult accent pe sarcina probei și necesită dovezi care să demonstreze faptele dincolo de orice dubiu, majoritatea tribunalelor civile precum CICB-ul se conformează unui standard mai scăzut denumit echilibrul probabilităților. Pentru mine, asta a-nsemnat că a trebuit să „înclin balanța" în favoarea mea și că dovezile mele trebuiau să demonstreze că există o probabilitate de minimum 51% să fi fost victima unei infracțiuni.

Deși citiseră deja procesul verbal de la poliție și declarația mea, membrii CICB mi-au cerut să descriu abuzul sexual cât mai detaliat cu putință și să le confer contextul relației pe care o aveam cu „presupusul inculpat". Am răspuns la întrebări de genul: comunicam des? Am încercat să-l dau jos de pe mine? De câte ori ne-am giugiulit la el în mașină? Și în ce poziție ne aflam când m-a violat fără prezervativ?

Depunerea mărturiei a fost îngrozitor de dureroasă. După cum pot confirma mulți supraviețuitori ai abuzului sexual care-au trecut prin proceduri legale, procesul te re-traumatizează. E dezumanizant să se arunce în tine cu întrebări atât de personale încât sunt invazive, pentru ca un terț să poată judeca validitatea experienței tale. A fost extrem de greu să povestesc detaliile celei mai nasoale nopți din viața mea, mai ales știind că bărbatul care-mi provocase trauma îmi asculta fiecare cuvânt.

Audierile de la CICB nu sunt înregistrate electronic, dar membrii comisiei își iau notițe de mână în timpul mărturiei – iar membrii pe care i-am avut eu nu scriau foarte repede. De multe ori am fost întreruptă și mi s-a cerut să vorbesc mai rar sau să mă repet, ca să poată să transcrie exact ce spusesem. „Presupusului abuzator" și avocatului său li s-a oferit șansa să mă chestioneze, la rândul lor – de exemplu: când mi-am dat seama că sunt violată? De ce nu m-am dus pur și simplu acasă? Eram drogată?

Citește și M-am căsătorit cu un violator

După ce CICB-ul a fost satisfăcut cu mărturia mea, „presupusul abuzator" a jurat pe Biblie să spună tot adevărul și numai adevărul. Mărturia lui a fost complet diferită de a mea – a mers până-ntr-acolo încât să mă acuze că i-aș fi dat chlamydia. N-am cuvinte să descriu cât de enervant și de jignitor a fost să-mi ascult abuzatorul cum folosește metafore despre viol ca să mintă pe față în legătură cu ce s-a întâmplat, în condițiile în care sunt 100% sigură de ce-am pățit. Știam că membrii comisiei îmi văzuseră deja rapoartele din spital și analizele care-au indicat că sunt sănătoasă și știau, cel mai probabil, că inventează, dar tot mi s-a făcut scârbă că un om poate să fie atât de lipsit de integritate încât să ajungă să inventeze.

În ultima parte a audierii a depus mărturie detectiva care s-a ocupat de cazul meu. CICB-ul a interogat-o ca să se asigure că mărturia mea se susține cu declarația mea inițială – „perfect", a spus aceasta. A remarcat că nu din cauza credibilității mele au fost retrase acuzațiile. Ea a înaintat acuzațiile pentru că a fost convinsă că așa s-a petrecut – și crede asta în continuare. Îmi venea să plâng.

Martora de la poliție a fost respinsă, iar CICB-ul a pus teleconferința pe mute, ca să poată afla despre traumele mele fizice și emoționale în condiții de discreție. Deși pe tot parcursul audierii mă simțisem ca și sedată, am plâns în timp ce vorbeam despre traume cu voce tare în fața unor străini despre care aveam senzația că-mi țin viața în mâini. A fost greu să găsesc cuvintele pentru măsura în care fusesem traumatizată emoțional – și faptul că le-am spus cu voce tare le-a conferit concretețe.

Am stat afară, în lobby, în timp ce CICB-ul delibera asupra cazului. După vreo 15 minute am fost chemată înapoi în sală, ca să aflu decizia membrilor, iar „presupusul abuzator" ni s-a alăturat prin telefon. Au decis că mă cred și, în una dintre cele mai satisfăcătoare clipe din toată viața mea, au decis că am fost victima unui abuz sexual comis de „presupusl abuzator". A durat vreo două luni până să primesc sentința în scris și cecul prin poștă.

A meritat? Da și nu. Pe de-o parte, tortura emoțională provocată de mărturie n-a fost compensată de suma mică de bani pe care am primit-o și care n-ar fi putut să desfacă ceea ce mi se făcuse deja. Pe de altă parte, faptul că l-am auzit pe „presupusul abuzator" că minte cu bună știință la tribunal și să aud că o autoritate legală îi spune că da, într-adevăr, m-a abuzat, au fost două dintre momentele mele preferate din 2016. Pentru o persoană căreia un tribunal penal tocmai îi anulase dreptul la justiție a fost satisfăcător să primească un verdict în favoarea sa din partea unei instituții a legii.

În cele din urmă, Comisia de compensații pentru daune din cauze penale din Ontario poate să aducă beneficii celor care supraviețuiesc infracțiunilor violente. Dar decizia aparține supraviețuitorilor. Procesul prin care ajungi să beneficiezi de compensația asta e lung, complicat și birocratic – și te traumatizează din nou. Nu l-aș recomanda nimănui care n-are o rețea puternică de susținere. Dacă ai resursele să mergi până la capăt, poate fi o sursă de validare și dreptate pentru o infracțiune a cărei natură îngrozitoare e arareori recunoscută pe deplin.