Oscarurile de anul ăsta au intrat in istorie din motive greșite

A 89-a ediție a Premiilor Academiei și-a ars-o preponderent sigur și previzibil – până la finalul exploziv, desigur.
28.2.17

Duminică seara, milioane de oameni din întreaga lume au văzut cum se scrie istoria la televizor. A meritat să te uiți la Oscaruri până la final, de data asta. Încurcătura teribil de jenantă și aiurea cu plicul care s-a petrecut atunci când Warren Beatty și Faye Dunaway au anunțat din greșeală că La La Land a câștigat premiul pentru cel mai bun film al anului, în loc de Moonlight, a fost, dacă e să nu ținem cont de sentimentele celor implicați, o felie delicioasă de istorie a televiziunii și-a culturii pop – o chestie pe care toți cei care s-au uitat o s-o țină minte ani de zile, dacă nu pentru totdeauna. A fost în același timp și un moment care a umbrit, din păcate, enorma surpriză a victoriei și, ar fi de sperat, îndelung așteptata schimbare a industriei pe care o reprezintă victoria filmului  Moonlight.

Într-un climat social și politic în care teoriile conspirației abundă și încap în discuții mai des ca niciodată, încurcătura de duminică a fost bomboană pentru obsedații de războaie informaționale și conspiraționiștii pe subiectul Brangelina. Să fi fost vina lui Beatty? Dar a lui Dunway? A avut și Leonardo DiCaprio ceva de-a face cu asta? A fost încă o poantă a farseurului consacrat care-a prezentat show-ul, Jimmy Kimmel? Sau a fost pur și simplu o gafă cinstită, o chestie de-aia de se-ntâmplă o dată la o mie de vieți, comisă de un asistent de scenă ghinionist? (O să mă abțin de la glumele evidente despre Rusia.)

Indiferent câte variante ale adevărului o să primim în săptămânile care vin, referitor la ce anume s-a întâmplat pe 27 februarie la 12:15 AM, o să ne vină greu să nu ne ducem pe câmpii cu fantezia. Dincolo de asta, firma de contabilitate PricewaterhouseCoopers – care se ocupă de obicei (și de-obicei fără probleme) de păzitul plicurilor de Oscar până-n ultima clipă când sunt aduse pe scenă – a dat rapid o declarație prin care și-a exprimat regretul pentru ce s-a întâmplat: „Prezentatorilor li s-a dat din greșeală plicul de la categoria greșită și, când s-a aflat, eroarea a fost rapid corectată. La ora actuală investigăm cum de s-a putut întâmpla așa ceva și regretăm profund cele întâmplate."

Citește și Oamenii s-au călcat în picioare ca să vadă vedetele de la premiile Oscar

PricewaterhouseCoopers s-a achitat de îndatoririle de la Oscar în ultimii 83 de ani, iar gafa de duminică a fost, eufemistic spus, prima de genul ăsta. E tentant să citești cine-știe-ce sens simbolic în momentul ăsta spectaculos de neașteptat, având în vedere că ne-am confruntat cu o grămadă de surprize de proporții, schimbări cataclismice și revoluții totale în ultimele șase luni, în privința a ceea ce considerăm a fi „normal".

Au avut desigur loc alegerile pentru președinția SUA din 2016; apoi primul Super Bowl din istorie care-a intrat în prelungiri și s-a lăsat cu o revenire și o victorie spectaculoasă a celor de la New England Patriots, care-și petrecuseră mai tot meciul pe urmele celor de la Atlanta Falcons; iar la începutul acestei luni, fanii lui Beyoncé au fost șocați să vadă că aceasta nu câștigă albumul anului la premiile Grammy, în favoarea lui Adele, cu 25. (Cei care urmăresc îndeaproape tendințele din industria muzicală au fost probabil mai puțin surprinși de victoria lui Adele – dar percepția publică e cea care face legea.)

A fost, ce-i drept, o perioadă ridicol de dementă pentru spectacole publice – care, cel mai probabil, poate fi atribuită coincidențelor, la urma urmei – dar, în tradiția stabilită de premiile Grammy, parcă Oscarurile de anul ăsta au fost ceva mai predispuse la gafe. Dacă nu crezi asta, întreab-o pe Jan Chapman: imaginea producătoarei australience a fost folosită greșit, alături de numele răposatei designerițe de costume Janet Patterson, în timpul segmentului In Memoriam al ceremoniei. Chapman e cât se poate de vie, iar faptul nu tocmai evident că aceasta a fost inclusă în grupul anual de morți de la Hollywood a fost mult mai remarcabil decât faptul că n-au avut cum să-l includă pe legendarul actor Bill Paxton în ultimul moment – acesta a decedat în weekend, din cauza unor complicații survenite în urma unei operații.

Cu toate acestea, un moment eminamente uman a avut loc atunci când pe Jennifer Aniston a podidit-o plânsul în timp ce prezenta momentul In Memoriam, când a anunțat moartea lui Paxton – o breșă în fațadă și unul dintre rarele momente ale serii în care nișe gesturi unice, realmente emoționante, au întrerupt ceremoniile sigure și oarecum plictisitoare ale serii. Discursul Violei Davis pentru cea mai bună actriță în rol secundar, obținut pentru rolul complex și impresionant în Fences, o adaptare realizată de Denzel Washington după romanul omonim al lui August Wilson, a fost într-atât de puternic încât să merite propriul premiu; iar discursul scenaristului și regizorului Kenneth Lonergan la acceptarea premiului pentru cel mai bun scenariu original cu Manchester by the Sea  a fost la fel de emoționant și de impresionant ca și filmul care l-a provocat. Chicotelile provocate de acordarea Oscarului pentru cel mai bun machiaj și cele mai bune coafuri filmului Suicide Squad, criticat unanim, s-au topit rapid când unul dintre câștigători, Alessandro Bertolazzi, și-a luat trofeul și-a declarat zgomotos: „Asta-i pentru toți imigranții".

Politica și starea generală a lumii au plutit peste ediția de anul ăsta a Oscarurilor, la fel cum au plutit peste orice în ultimele 18 luni. S-a speculat mult pe tema prezenței politicii la ceremonia de anul ăsta și s-ar putea spune că a fost mai puțin prezentă decât ne așteptam – dar câteva dintre discursurile de acceptare a premiilor au inclus cele mai puternice și mai în forță efuziuni politice și emoționale. În discursul de primire a Oscarului pentru cel mai bun scenariu adaptat pentru Moonlight, Barry Jenkins i-a amintit direct pe cei de la ACLU: „Pentru voi, toți cei care nu cred că au nicio oglindă, că viețile voastre nu sunt reprezentate, academia vă apără. ACLU-ul vă apără. Vă apărăm noi. Și-n următorii patru ani n-o să vă lăsăm singuri. N-o să vă uităm."

Însă poate cea mai puternică declarație a serii a fost dată de o persoană care n-a fost, de fapt, prezentă: regizorul iranian Asghar Farhadi – care a câștigat pentru a doua oară Oscarul pentru cel mai bun film străin, pentru The Salesman. Acesta a ales să nu participe „din respect pentru concetățenii mei și pentru cei din celelalte șase țări, care au fost umiliți de legea inumană care interzice accesul imigranților în SUA." Anousheh Ansari, prima persoană din Iran care a ajuns în spațiu, a citit o declarație din partea lui Farhadi, care făcea referire la interdicția distructivă și extrem de discriminatorie dată de președintele Trump. A pus accent pe modurile în care arta poate face pași mici către unire, prin recunoașterea diferențelor culturale. „Cineaștii își pot îndrepta camerele ca să surprindă însușiri general umane și să distrugă stereotipurile care planează asupra diverselor naționalități și religii. Creează empatie între noi și ceilalți. O empatie de care azi avem mai multă nevoie ca niciodată."

Citește și 10 filme pe care trebuie să le vezi în 2017

Dacă multe dintre discursurile de acceptare de aseară au fost semne pozitive, în privința exprimării umanității, contribuția lui Kimmel ca gazdă abia dacă a fost sesizabilă, din acest punct de vedere. Monologurile și interludiile sale n-au fost nici dezastre care să te-nfioare, ca în cazul altor prezentatori de la alte ediții (de exemplu Neil Patrick Harris sau Seth MacFarlane), nici vag amuzante, ca la Ellen DeGeneres, nici caustic-haioase pe alocuri, ca în cazul lui Chris Rock anul trecut – nici nihiliste până-n pânzele albe, ca atunci când au prezentat la dublu Anne Hathaway și James Franco. Cu excepția câtorva poante simpatice despre îndelunga sa dușmănie falsă cu Matt Damon, prezența lui Kimmel n-a fost mare lucru din niciun punct de vedere, sincer. A punctat pe unde era de punctat, a făcut glumele de rigoare despre cât de lung e show-ul, a dat publicului niște mâncare și a încercat să bage în monolog niște glumițe despre Trump, care nu prea au mers. (Atât tentativele sale, cât și cele la fel de căznite ale prezentatorului premiilor Grammy, James Corden, de a-l băga pe Trump în monologurile de deschidere, dovedesc, la fel ca-ntotdeauna, că vremurile sinistre în care trăim nu prea se pretează la un ton de glumă.)

Kimmel a mers la sigur, într-un show care, până la finalul exploziv, a transformat mersul la sigur într-un fel de virtute a banalității – dar o poantă a ieșit în evidență din cele mai greșite motive. „Poanta" lui cu o gașcă de turiști care nu știau nimic și care-au intrat în Teatrul Dolby, a fost incredibil de condescendentă, executată jenant și – ca și Oscarurile în sine – a durat cel puțin câteva minute prea mult. A fost greu să nu te foiești incomod, în timp ce Kimmel încerca să ia la mișto numele turiștilor, un gest complet afon și antipatic, într-o perioadă în care vedetele de la Hollywood sunt din ce în ce mai des ținute sub lupă, pentru că nu-s în stare să funcționeze dincolo de propriile bule de privilegiu. Dacă a fost o tentativă de a construi un pod – de a se conecta cu „oamenii adevărați" – a fost evident nesinceră.

Oscarurile de anul trecut au fost, pe bună dreptate, înglodate în gesturi de regret, cu privire la atitudinea Academiei față de diversitate și a nivelului acesteia de înțelegere asupra lumii din jur – a fost un punct de răscruce clar și public, care practic a cerut schimbări vizibile de atitudine pe parcursul anilor care vin. Așa că, odată cu ceremonia de anul ăsta, am asistat și la pași înainte și înapoi. Declarațiile și operele câștigătorilor de Oscar de anul acesta au dat de multe ori dovadă de capacitatea de a provoca discuții despre schimbarea lumii în care trăim – însă pașii greșiți, precum cei comiși de Kimmel, servesc în continuare drept remindere evidente că efortul continuu al Oscarurilor de a se îmbunătăți mai are un drum lung de parcurs.

Traducere: Ioana Pelehatăi