Acum două luni, Universitatea Cluj trăia unul din cele mai negre momente din istoria ei de aproape o sută de ani. Aflați deja în insolvență și-n căutare disperată de investitori care să salveze clubul de la faliment, clujenii pierdeau la Tărlungeni, în ultima etapă a Ligii a II-a, și retrogradau în a treia divizie. În acel moment, viitorul era sub semnul întrebării: jucătorii erau pe picior de plecare, neplătiți de luni întregi, iar potențialii salvatori nu se-nghesuiau să preia clubul, cu atât mai mult din al treilea eșalon.

Dar nu era prima dată când Universitatea Cluj, una din echipele de tradiție din fotbalul românesc, se găsea într-o situație critică. De-a lungul timpului, „U" nu doar că n-a fost printre protagonistele fotbalului românesc, dar a trăit mai mereu pe muchie de cuțit, măcinată de probleme financiare și perioade împărțite între prima și a doua ligă a țării. Ba chiar și într-a treia, unde studenții au petrecut un sezon, la începutul anilor 2000.

De fiecare dată, însă, „U" a supraviețuit și-a renăscut din pasiunea suporterilor, care au rămas alături de simbolul lor și au refuzat să-l lase să moară. Din toamnă, echipa se pregătește s-o ia de la zero, din liga a patra, și își propune ca peste trei sezoane, adică fix în anul centenarului, să revină pe prima scenă fotbalistică a României.

Ca să aflu cum arată viitorul Universității și ce-nseamnă spiritul „u"-ist, am vorbit cu trei oameni care au trăit o viață pentru echipa asta: Alin Șutea, fost PR al clubului și jurnalist clujean, Angus, unul din suporterii reprezentativi ai echipei, și profesorul universitar Coco Predescu, care a făcut parte din prima grupare de fani ai lui „U", în anii '70.

Înființată în 1919, Universitatea Cluj a fost încă de la începuturi o echipă boemă. Chiar fondatorul ei, doctorul Iuliu Hațieganu, spunea că obiectivul lui „U" este să atragă tinerii studenți către sport, nu să fabrice campioni:

Filosofia asta s-a văzut mereu și-n rezultatele de pe teren ale clujenilor. Palmaresul clujenilor înseamnă doar o Cupă a României, cucerită în 1965, într-un moment când nimeni nu se aștepta. Cupa a ajuns la Cluj după o finală jucată la București, pe stadionul Republica, împotriva lui Dinamo Pitești, condusă în teren de marele Nicolae Dobrin. Romantismul era la cote atât de înalte, încât fotbaliștii lui „U" nici nu dădeau importanță finalei, iar golgeterul echipei a ajuns la meci direct de la propria nuntă. Victoria a fost o mare surpriză, descrisă pe măsură în cartea „Șepcile roșii", de Ioan Chirilă:

Dacă rezultatele n-au fost niciodată la înălțimea suporterilor, „U" s-a remarcat prin faptul c-a refuzat compromisurile. Cel mai bun exemplu a fost în 1940, când clujenii au făcut unul din cele mai apreciate gesturi ale vremii: n-au acceptat să joace în campionatul maghiar de fotbal, după ce Transilvania de Nord a devenit teritoriu al Ungariei Fasciste, în urma Dictatului de la Viena. Așa că, timp de cinci ani, studenții clujeni s-au mutat la Sibiu, de unde au continuat să evolueze în campionatul României.

Imnul Universității Cluj

La începutul anilor '70, a apărut prima galerie organizată de suporteri ai lui „U". Se chema „Amicii U" și era formată din tineri care simțeau nevoia să-și manifeste dragostea pentru Universitatea. „Microbul" era moștenit încă din copilărie, de la părinți, și favorizat de faptul că-n stadion exista un sector special pentru copii, în dreapta tribunei oficiale.

Toți membrii galeriei purtau șepci roșii la meciuri, iar cântecele pe care le fredonau pe stadion semănau cumva cu melodiile populare ardelenești. Tot atunci, au fost compuse și versurile imnului Universității, „Slavă ție, studenție!", pe care fanii îl cântă și azi, la începutul partidelor:

O altă caracteristică definitorie pentru „U" din vremea aia era că jucătorii și suporterii se cunoșteau între ei, ba chiar erau prieteni. Majoritatea fotbaliștilor erau și ei studenți, cei mai mulți la Medicină și Stomatologie, iar ofurile suporterilor se limitau doar la o vorbă de duh, când echipa pierdea, după care mergeau mai departe. Coco Predescu face un portret al fanilor clujeni de atunci și spune că trăsătura lor caracteristică era „seninătatea":

„Prototipul suporterului lui «U» s-a construit pe prietenia cu colegii de generație. Era o plăcere să mergi pe stadion și să vezi pâlcuri de studenți cum coborau de la Căminul 16 sau de la Hașdeu. Suporterii aveau o bunătate și o boemie, pentru că altfel nu puteau rezista în România acelor ani. Spre exemplu, mergeai să joci cu Dinamo sau Steaua, echipele sistemului. O făceai bine, dar arbitrii erau în stare să-ți bage ei mingea-n poartă. Chiar la un meci cu Dinamo, un jucător de-al nostru, Pecks, sătul de deciziile potrivnice, a luat mingea-n brațe și i-a dat-o arbitrului, în semn de protest. Astea sunt lucruri care nu se uită."

După revoluție, generația de fani s-a schimbat. Cei vechi au fost prinși cu problemele tranziției din țară, iar tradiția lui „U" a fost dusă mai departe de tineri entuziaști. Cântecele s-au upgradat, de la cele cu „vocale frumoase" s-a ajuns la unele cu mesaj puternic, iar peluza clujeană a adoptat stilul italian de susținere a echipei. Pasiunea, însă, a rămas aceeași; pe la mijlocul anilor '90, meciurile de pe stadionul „Ion Moina" se desfășurau cu peste 20 de mii de fani în tribună. Alin Șutea își aduce bine aminte de perioada aia:

Angus își amintește și el cu nostalgie de anii '90: „Eram tineri, boemi și n-aveam bani. Mergeam în deplasări și împărțeam sucul sau sandwichul cu patru-cinci oameni, iar chestia asta ne-a unit". În anii ăia, suporterii au redescoperit cântecele vechi, au compus multe noi și-au creat mesaje celebre în toată țara. Unul din ele e „Mamă, te iubesc, dar nu ca pe «U»", a cărui poveste o știe Angus:

Chiar dacă pe la mijlocul anilor '90 Universitatea a ajuns să joace și-n cupele europene (a treia și ultima oară-n istorie), sfârșitul deceniului i-a găsit pe clujeni în Divizia B, iar în vara lui 2000 echipa a ajuns, pentru prima dată, în a treia ligă a țării. Dar, chiar și atunci, odată cu revenirea lui Ovidiu Sabău la Cluj, ca antrenor, fanii au rămas alături de club. „Veneau câte cinci-șase mii de oameni la meci și cumpărau bilete, din respect pentru Sabău", spune Alin Șutea.

„U" a fost întotdeauna echipa fanion a orașului și a regiunii, dar în Cluj există și CFR, un club care-n ultimul deceniu a avut perioade în care a dominat fotbalul românesc. Dar, chiar și așa, cu trei titluri naționale câștigate, patru Cupe și victorii în Liga Campionilor, CFR-ul a rămas a doua echipă a Clujului, din punct de vedere al susținerii locale.

Rivalitatea „U" - CFR n-a fost una puternică până pe la începutul anilor '2000, când feroviarii au revenit în a doua ligă. Coco Predescu povestește că, pe vremuri, CFR-ul era o echipă de cartier, fără fani. Nici acum, după atâtea performanțe, nu-s prea mulți suporteri CFR în Cluj. Alin Șutea crede că elocventă pentru lipsa de interes a clujenilor față de CFR este victoria „vișiniilor" de la Manchester, din Liga Campionilor. După acel succes incredibil, doar 30 de suporteri i-au așteptat pe jucătorii cfr-iști la aeroport, iar trei zile mai târziu, la un meci de campionat, cu Ceahlăul, în tribunele stadionului „Constantin Rădulescu" au venit numai 600 de spectatori.

Tocmai pentru că fan-baseul CFR-ului este irelvant la nivel local, rivalitatea adevărată este între suporterii lui „U" și conducătorii echipei din Gruia, care au încercat mereu să pună bețe în roate Universității, după cum explică profesorul Predescu:

Universitatea a supraviețuit la limită până-n 2009, când clubul a fost preluat de Florian Walter. „U" era falimentară și abia scăpase de o altă retrogradare în liga a treia, dar, deodată, s-a ridicat. „Au venit banii, erau echipamente, se făceau transferuri, lucru nemaivăzut pentru o echipă obișnuită să trăiască într-o mediocritate financiară. Se vorbea de cupe europene deja", povestește Alin Șutea.

Echipa a promovat în Liga I, din primul an, după care au urmat două sezoane terminate la mijlocul clasamentului. Lumea era cât de cât mulțumită, chiar dacă promisiunile de cupe europene nu erau îndeplinite. Dar totul s-a rupt, din nou, în 2012:

„Walter a plecat la Ploiești, iar în 2013, s-a declanșat procedura de insolvență. Echipa s-a salvat cu greu de la retrogradare, dar în sezonul următor n-a mai avut niciun fel de finanțare. A fost schimbat și antrenorul iubit de suporteri, Mihai Teja, iar în locul său a venit George Ogăraru, alături de un secund olandez. Ogăraru n-a fost bine primit de fani și n-a avut nici rezultate, deși ideile sale erau bune și-a încercat să revoluționeze stilul de joc al echipei. Nu i-a ieșit, au apărut și tensiuni în vestiar, între jucătorii români și olandezi, așa c-a fost dat afară, iar echipa a retrogradat", spune Alin Șutea.

Până să fie concediat, Ogăraru a dus echipa în semifinalele Cupei României. Acolo, „U" a eliminat-o pe rivala din oraș, CFR Cluj, și s-a calificat în finala disputată la București, cu Steaua. Meciul a fost pierdut clar, cu 0-3, dar suporterii o percep ca pe una din marile victorii ale lui „U". Angus explică de ce:

După retrogradarea în liga a treia, de acum două luni, vechea societate nu s-a înscris în nicio competiție, pentru că n-avea niciun fel finanțare. Așa că s-a născut un nou proiect Universitatea, realizat de asociața Alb-Negru, constituită din cele șase universități mari ale orașului, alături de primărie, care vor asigura și bugetul echipei. Dar asta doar pentru început, pentru că tot proiectul este unul comunitar, care își dorește să creeze emulație în jurul lui „U".

Echipa va începe de jos, din a patra ligă și se va baza exclusiv pe jucători locali, tineri. Nu se știe încă cine sunt ei, nici cine va fi antrenor, singura certitudine e că Ovidiu Sabău, unul din idolii Universității, va ocupa funcția de director sportiv. Obiectivul este promovarea succesivă an de an, astfel încât anul 2019, în care se serbează centenarul clubului, să-i găsească pe clujeni înapoi în prima ligă. Dar, pentru fani, nu-i obligatoriu:

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre fotbal:
Top 5 povești ale echipelor mici din fotbalul românesc care au dat lovitura, ca Leicester
Povestea Argeșului îți arată că doar suporterii pot salva fotbalul românesc
Adevărata Poli Timișoara adună mai mulți oameni la un meci decât Liberty Parade